Mai

Mai! Mai! şi aurora cu lacrimi de topaze,
Mai: albele calicii de crini, dulci flori de-amor,
Şi vocile de frunze, şi raze, şi extaze,
Ş-a traiului uitare, un chin de care mor.

Mai: barca ce se duce pe undele tăcute,
Şi clarul dimineţii, şi veseli lopătari,
Şi luni ce sparg văzduhul pe-azururi renăscute,
Şi bălţi de-argint, şi trestii, şi candizi nenufari.

Ş-oriunde, o natură tot tânără, tot blondă,
Şi-n cer, pe car de flăcări, Apollon, crud şi blând,
Lucind într-o părere de cursă vagabondă,
Jucându-şi caii de-aur şi-n inimi săgetând.

poezie clasică de Alexandru Macedonski
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Rondelul cupei de Murano

Nu e de aur: e de raze.
O-ntind grifonii ce-o susţin.
E dătătoare de extaze,
Cu ea-n onoarea ta închin.

În scânteierea-i de topaze
Cuprinde-al nemuririi vin. --
Nu e de aur: e de raze.
O-ntind grifonii ce-o susţin.

E arta pură, fără fraze,
E cerul tot de soare plin.
Talaze largi, după talaze,
E sufletescu-avânt deplin,
Nu e de aur: e de raze.

rondel celebru de Alexandru Macedonski din Poema rondelurilor (1927)
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Primăvara

Sub flori de măr
Ce mi se scutură în păr
Se umple sufletul de soare;
Pe orice frunţi suferitoare,
Oh! ningeţi, albe flori de măr.

Sub liliac
Sunt pasări dulci ce nu mai tac,
Concert de voci mângâietoare
Sărmani cu inimi gemătoare,
Uitaţi, dormiţi sub liliac.

Pe sub cais
Din aripi bate albul vis
De-o inocenţă răpitoare:
Amanţi cu inimi arzătoare,
E fericirea sub cais.

Sub nucul lat
Te afli însă izolat
Şi-n umbra lui îmbătătoare
Trecutul naşte ca o floare
Ah! de-aş muri sub nucul lat.

poezie celebră de Alexandru Macedonski
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Rondelul lui Tsing-Ly-Tsi

Tsing-Ly-Tsi stă-n prispa de-aur,
Cu ochi mici ca de ghierlan,
Sub de-argint frunzos tezaur,
Casa e de porţelan.

Lângă ea, pe-acelaşi plan,
Pomi albaştri, zbor de graur;
Tsing-Ly-Tsi stă-n prispa de-aur,
Cu ochi mici ca de ghierlan.

Spre-a-şi croi al vieţii plan,
Asudat-a ca un faur;
Un măreţ de smalt balaur
Poartă prins l-al său colan. --
Tsing-Ly-Tsi stă-n prispa de-aur.

rondel celebru de Alexandru Macedonski din Poema rondelurilor (1927)
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Aurul unui fulger

Aurul unui fulger pe cer s-a aruncat
Pentru a lumina întreg pământul
Şi-n clipa aceea, urma i-am luat
Păşind în universul lui cu gândul.

Lacrimi ascunse calea mi-au tăiat
Şi-n întunericul din nori ţesut deodată,
Raze de soare dulci au apărut
Şi viata mi-a părut mai minunată.

Sub curcubeu încă păşesc şi-n suflet
Încă mai simt cum soarele răsare
Mă pierd printre speranţe, flori şi cântec
Şi de dorinţă mă trezesc în zare.

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Lucirea tristeţii
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

E toamnă iar...

E toamnă iar şi frunza-n vânt răsună iară,
Cu jale şi cu freamăt blând, într-o tristeţe-amară,
Iar cerul gri şi trist de milă varsă lacrimi –
Cunoaşte bine timpul crud şi-ale naturii datini.

E toamnă iar şi-şi plânge-amarul iar făptura
Căci iată-a mai trecut un an, încă un an de-a dura.
Aşa vor trece mulţi de-a lungul vieţii noastre
Şi-n viaţă-abia ne-or ţine-atunci, doar amintiri albastre.

E toamnă iar şi-n suflet sapă iar trecutul
Aceeaşi rană de demult, ce veştejeşte trupul.
Cu ploaie şi cu vânt şi frunze spulberate,
Cu tot ce-a fost şi nu-i acum, cu nostalgie-n toate.

poezie de George Ciprian Bălan din revista Luceafărul de seară Botoşani (26 noiembrie 2014)
Adăugat de George Ciprian Bălan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântec firesc

stelele se risipesc în noapte,
puful păpădiei în văzduh,
clarul lunii în al mumei lapte
şi-ntr-o carte vorbele de duh.

flori de mac se risipesc în zare,
colbul drumurilor printre nori,
frunze veştede în calendare
şi zăpada-n albele ninsori.

pe nisip se risipesc toţi paşii
ca silabele într-un poem.
valul mării leagănă luntraşii,
scurte partituri de recviem.

peste roua dulce-a dimineţii
e o risipire sufletul.
în pofida oricărei convenţii
niciodată timpul nu-i destul!

poezie de Dana Ene
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Rondelul rozelor ce mor

E vremea rozelor ce mor,
Mor în grădini, şi mor şi-n mine -
Ş-au fost atât de viaţă pline,
Şi azi se sting aşa uşor.

În tot, se simte un fior,
O jale e în orişicine.
E vremea rozelor ce mor -
Mor în grădini, şi mor şi-n mine.

Pe sub amurgu-ntristător,
Curg vălmăşaguri de suspine,
Şi-n marea noapte care vine
Duioase-şi pleacă fruntea lor... -
E vremea rozelor ce mor.

rondel celebru de Alexandru Macedonski din Poema rondelurilor (1927)
Adăugat de Isolde
Comentează! | Votează! | Copiază!

Un vis, o chemare

E vis sau mi se pare
În scurta-mi preumblare
De dincolo de nori
De dincoace de flori

Eu ştiu dintru-nceput
Şi până la sfârşit
Că totu-i trecător
În lume curgător

Şi-n fiecare clipă
Ce se consumă-n pripă
Eternă existenţă
Iubire în esenţă

Din necuprins venind
O lume cucerind
În haos şi mister
Mişcându-se-n eter

Lumina cea suavă
Ce se ridică-n slavă
Şi se coboară blând
Prin lume circulând

Ne farmecă mereu
Acelaşi Dumnezeu
O rânduială sfântă
În inimi se avântă

Aş vrea să nu mai fie
Haos, dezarmonie
S-avem ca sfânt trofeu
Hristos Arhiereu

În inimă şi-n gând
O dragoste având
Continuă iertare
În Rai sfântă chemare.

poezie de Aurora Cristea
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Caii dimineţii

Înrtr-o noapte stăpânită de sfetnici
şi mai departe de somn,
semnele venite din vise
îi lasă luminii calea liberă.

În memorie se coagulează idei
şi ochii văd ce trebuie făcut,
mâinile prind aripi nemaivăzute.

Caii dimineţii se adapă
din ape mai limpezi decât cleştarul
lângă porţile răsăritului,

ca o platină strălucind risipea raze
prin aerul care fluiera în oase de pasăre.

Nu mai lăsa loc
de trecut printre noi
şi caii au plecaţi vinovaţi de iubire.

poezie de Nicolae Vălăreanu Sârbu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sonet împletit

credinţa izbăveşte vijelii din gândire
formează umerii pe care se reazemă lumea
se clădeşte pe raze trece prin oglindire
doineşte în adâncuri îşi cântă prospeţimea.

iubirea întăreşte viaţa o face constructivă
răstoarnă discordii într-o baie de raze
în fiecare clipă e semnificativă
e fericirea cosmică trăită cu extaze.

iubirea e altarul universului sacru
cu credinţa împleteşte cuvintele în fraze
broderii sangvine când timpul nu e acru
şi încălzeşte trupul cu valuri de topaze.

le port cu mândrie în lume le consacru
cu evlavie sfântă să nu cad în emfaze.

sonet de Floare Petrov
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Chipul poeziei

Când eu treceam cântând pe vale,
Cântând şi surâzând,
Adeseori mi-ieşea în cale
Un chip ceresc şi blând.
Îmi surâdea cu-nduioşare
Cel chip de mic copil
Şi-mi lumina a mea cărare
Sub soarele d-april!
D-atunci adeseori în viaţă
Cel chip l-am revăzut,
Dar întristat într-a lui faţă
Şi-n reverii căzut...
Ursita-mi fu fără-ndurare...
Îi cer însă umil
Ca să expir într-o cântare
Sub soarele d-april.

poezie clasică de Alexandru Macedonski
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Poezie de primăvară

Mă-mbrac cu rochia frumoasă
a primăverii, mătăsoasă
şi colorata în albastru,
cu pete mici de alabastru...
Cu şnur pictat pe poale lungi,
în roşu, galben şi în dungi
de raze vii, strălucitoare
ce-ajung lucind, pân' la picioare...
Îmi pun la gât, din flori, mărgele,
la degete, din flori, inele
şi-n părul pieptănat pe spate,
pun frunze verzi şi fermecate
de albul zilei care vine
şi se îndreaptă catre mine.
Ciorapi din zori portocalii,
botine roz din muguri vii...
Pe gâtul gol, pun o eşarfă,
pe buze palide, o harfă,
un zumzet vesel de albine
cu mici accente feminine
şi-un zâmbet fin, dar nu prea mare,
c-un pic de dulce şi cu sare
ca să-i sporească din valoare.
Pun repede pe mine-o ie
şi scriu această poezie...

poezie de Marilena Ion Cristea
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Uneori curcubeu...

Mă simt
ca o pasăre mistuind tăceri
cu ciocul rupt
de doruri mărunte.
Un zbor peste clipe fur în lacrimi
şi-n visuri,
mă simt curcubeu...
Aripi de culori întind peste creste.
Mă ascund în fântâni
printre stropi fini de apă.
În miez reaprind
flăcări şi raze de gânduri curate.
Cresc şi cuprind în arcul imens
trupuri de humă...
Sentiment de iubire profundă,
seninul,
îl aduc doar atunci când ploaia,
îşi poartă veşmântul de lacrimi reci
dar blând aşternute,
hrănind flori
şi ramuri uscate de doruri...

Simplu om,
neputinţă sculptată
în bulgări de humă
ce cuvântul primeşte şi sensul
îl pierde în trepte...
Mă întorc dintre nori
şi privesc cum alene trec zilele
podul de umbre...
Un vis se stinge,
altul se naşte şi creşte
în arcuri imense...

poezie de Anne Marie Bejliu
Adăugat de Adelydda
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lolo sau nesfârşitele posibilităţi ale iubirii

Motto: Nimeni nu avea ca Lolo
Sâni cât mingile de polo!

Oh, Lolo s-ar iubi, lin, şi cu ochii,
Când nu-i pot scoate trupul cald din rochii.
Oh, Lolo s-ar iubi, blând, şi-ntr-o nară
Şi în cealaltă, mai ales spre seară.
Oh, Lolo s-ar iubi, crud, şi-n ureche,
Spre a-mi simţi-n timpan cântarea veche.
Oh, Lolo s-ar iubi şi între ele,
Acele moi şi albe dulci mamele.
Oh, Lolo s-ar iubi, roz şi sub coate,
Lipindu-şi braţ de antebraţ cât poate.
Oh, Lolo s-ar iubi-n clei şi la ceafă,
Prinzându-şi părul tragic c-o agrafă.
Oh, Lolo s-ar iubi, pur, şi pe şira
Spinării, mlădiindu-se ca lira.
Oh, Lolo s-ar iubi, neîncetat,
Şi-n splină, şi-n rinichi, şi în ficat...

poezie de Emil Brumaru
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu căutaţi iubirea prea departe...

Am cunoscut iubirea când nu ştiam s-o strig,
În mâna sfânt-a mamei ce mă-nvelea de frig.
În ochi-i plini de lacrimi, în grijile-i tăcute,
Când sufletu-mi de înger ştia să o asculte.

Am cunoscut-o apoi în cântul ciocârliei,
În floarea de alun... şi-n foşnetul câmpiei
În strigătul de frate şi grija de bunic,
În primul fir de iarbă şi-n greierul cel mic.

În picături de ploaie, în roua de pe flori,
În geana răsărită a soarelui din zori.
Iubirea stă să cadă pe stelele din cer
Şi este-acolo, sus, şi-n zori când ele pier.

Câtă iubire, Doamne, ai pus pe lângă noi!
Dar orbi cum suntem azi şi-n suflete prea goi,
Împovăraţi de griji, sau gând de-navutire,
Nu ne mai pasă Doamne... călcăm peste iubire.

poezie de Marin Bunget
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Noaptea de decembrie

Pustie şi albă e camera moartă
Şi focul sub vatră se stinge scrumit
Poetul, alături, trăsnit stă de soartă,
Cu nici o scânteie în ochiu-adormit
Iar geniu-i mare e-aproape un mit
Şi nici o scânteie în ochiu-adormit.

Pustie şi albă e-ntinsa câmpie
Sub viscolu-albastru ea geme cumplit
Sălbatică fiară, răstriştea-l sfâşie,
Şi luna-l priveşte cu ochi-oţelit
E-n negura nopţii un alb monolit
Şi luna-l priveşte cu ochi oţelit.

Nămeţii de umbră în juru-i s-adună
Făptura de humă de mult a pierit
Dar fruntea, tot mândră, rămâne în lună
Chiar alba odaie în noapte-a murit
Făptura de humă de mult a pierit.

E moartă odaia, şi mort e poetul
În zare, lupi groaznici s-aud, răguşit,
Cum latră, cum urlă, cum urcă, cu-ncetul,
Un tremol sinistru de vânt-năbuşit
Iar crivăţul ţipă — dar el, ce-a greşit?
Un haos, urgia se face cu-ncetul.

Urgia e mare şi-n gându-i ş-afară,
Şi luna e rece în el, şi pe cer
Şi bezna lungeşte o straşnică gheară,
Şi lumile umbrei chiar fruntea i-o cer
Şi luna e rece în el, şi pe cer.

Dar scrumul sub vatră, deodată, clipeşte
Pe ziduri, aleargă albastre năluci
O flacără vie pe coş izbucneşte,
Se urcă, palpită, trosneşte, vorbeşte
"Arhanghel de aur, cu tine ce-aduci?"

Şi flacăra spune: "Aduc inspirarea
Ascultă, şi cântă, şi tânăr refii
În slava-nvierii îneacă oftarea
Avut şi puternic emir, voi să fii.
Şi flacăra spune: "Aduc inspirarea
Şi-n alba odaie aleargă vibrarea.

Răstriştea zăpezii de-afară, dispare
Deasupră-i e aur, şi aur e-n zare,
Şi iată-l emirul oraşului rar
Palatele sale sunt albe fantasme,
S-ascund printre frunze cu poame din basme,
Privindu-se-n luciul pârâului clar.

Bagdadul! Bagdadul! şi el e emirul
Prin aer, petale de roze plutesc
Mătasea-nflorită mărită cu firul
Nuanţe, ce-n umbră, încet, veştejesc
Havuzele cântă — voci limpezi şoptesc
Bagdadul! Bagdadul! şi el e emirul.

Şi el e emirul, şi are-n tezaur,
Movile înalte de-argint şi de aur,
Şi jaruri de pietre cu flăcări de sori;
Hangiare-n tot locul, oţeluri cumplite
În grajduri, cai repezi cu foc în copite,
Şi-ochi împrejuru-i — ori spuză, ori flori.

Bagdadul! cer galben şi roz ce palpită,
Rai de-aripi de vise, şi rai de grădini,
Argint de izvoare, şi zare-aurită
Bagdadul, poiana de roze şi crini
Djamii — minarete — şi cer ce palpită.

Şi el e emirul, şi toate le are
E tânăr, e farmec, e trăsnet, e zeu,
Dar zilnic se simte furat de-o visare
Spre Meka se duce cu gândul mereu,
Şi-n faţa dorinţei — ce este — dispare -
Iar el e emirul, şi toate le are.

Spre Meka-l răpeşte credinţa — voinţa,
Cetatea preasfântă îl cheamă în ea,
Îi cere simţirea, îi cere fiinţa,
Îi vrea frumuseţea — tot sufletu-i vrea
Din tălpi până-n creştet îi cere fiinţa.

Dar Meka e-n zarea de flacări — departe
De ea o pustie imensă-l desparte,
Şi pradă pustiei câţi oameni nu cad?
Pustia e-o mare aprinsă de soare,
Nici cântec de paseri, nici pomi, nici izvoare
Şi dulce e viaţa în rozul Bagdad.

Şi dulce e viaţa în săli de-alabastru,
Sub bolţi lucitoare de-argint şi de-azur,
În vie lumină tronând ca un astru,
Cu albele forme de silfi împrejur,
În ochi cu lumina din lotusu-albastru.

Dar iată şi ziua când robii şi-armează
Cămile găteşte, şi negri-armăsari,
Convoiul se-nşiră — în zori scânteiază,
Porneşte cu zgomot, mulţimea-l urmează,
Spre porţi năpustită cu mici şi cu mari.

Şi el ce e-n frunte pe-o albă cămilă,
Jar viu de lumină sub roşu-oranisc,
S-opreşte, o clipă, pe verdele pisc,
Privindu-şi oraşul în roza idilă.

S-opreşte, o clipă, pe verdele pisc
Din ochiul său mare o lacrimă pică,
Pe când, de sub dealuri, al soarelui disc
În gloria-i de-aur încet se ridică
Şi lacrima, clară, luceşte, şi pică.

Din apa fântânii pe care o ştie
În urmă, mai cere, o dată, să bea
Curmalii-o-nfăşoară c-o umbră-albăstrie
Aceeaşi e apa spre care venea
Copil, să-şi alinte blondeţea în ea
Şi-ntreagă, fântâna, e tot cum o ştie.

E tot cum o ştie, dar, searbăd la faţă,
Sub magica-i umbră, un om se răsfaţă
Mai slut e ca iadul, zdrenţos, şi pocit,
Hoit jalnic de bube, de drum prăfuit,
Viclean la privire, şi searbăd la faţă.

De nume-l întreabă emirul, deodată,
Ş-acesta-i răspunde cu vocea ciudată
— La Meka, plecat-am a merge şi eu.
— La Meka? La Meka? — şi vocea ciudată
— La Meka! La Meka! răsună mereu.

Şi pleacă drumeţul pe-un drum ce coteşte
Pocit, şchiop şi searbăd, abia se târeşte
Şi drumu-ocoleşte mai mult, tot mai mult,
Dar mica potecă sub pomi şerpuieşte,
O tânără umbră de soare-l fereşte,
Auzu-i se umple de-un vesel tumult,
Şi drumu-ocoleşte mai mult — tot mai mult.

Iar el, el emirul, de-asemenea pleacă
Pustia l-aşteaptă în largu-i s-o treacă
Prin prafu-i se-nşiră cămile şi cai,
Se mistuie-n soare Bagdadul, şi piere,
Mai şters decât rozul de flori efemere,
Mai stins decât visul pierdutului rai.

În largu-i pustia, să treacă-l aşteaptă
E dreaptă — tot dreaptă — dar zilele curg,
Şi foc e în aer, în zori, şi-n amurg
Şi el naintează, dar zilele curg.

Nici urmă de ierburi, nici pomi, nici izvoare
Şi el naintează sub flăcări de soare
În ochi o nălucă de sânge — în gât
Un chin fără margini de sete arzătoare
Nisip, şi deasupra, cer roşu — ş-atât
Şi toţi naintează sub flăcări de soare.

Şi tot fără margini pustia se-ntinde,
Şi tot nu s-arată oraşul preasfânt
Nimic n-o sfârşeşte în zori când s-aprinde,
Şi n-o-nviorează suflare de vânt
Luceşte, vibrează, şi-ntruna se-ntinde.

Abia, ici şi colo, găsesc, câteodată,
Verdeaţa de oază cu dor aşteptată
Săgeată, aleargă cal alb şi cal murg,
Cămilele-aleargă săgeată şi ele,
La cântecul apei se fac uşurele
Izvor sau citernă în clipă le scurg
Dar chinul reîncepe, şi zilele curg.

Şi tot nu s-arată năluca sublimă
Şi apa, în foale, descreşte mereu
Când calul, când omul, s-abate victimă,
Iar mersul se face din greu şi mai greu
Cu trei şi cu patru, mor toţi plini de zile,
Dragi tineri, cai ageri, şi mândre cămile.

Şi tot nu s-arată cetatea de vise
Merindele, zilnic, în trăişti se sfârşesc
Prădalnice zboruri de paseri, sosesc
S-aruncă pe leşuri cu ciocuri deschise,
Cămile, cai, oameni, cad, pier, se răresc
Doar negrele paseri mereu se-nmulţesc
Şi tot nu s-arată cetatea din vise.

Cetatea din vise departe e încă,
Şi vine şi ziua cumplită când el,
Rămas din toţi singur, sub cer de oţel,
Pe minte îşi simte o noapte adâncă
Când setea, când foamea, — grozave la fel,
Pe piept, ori pe pântec, îi pun câte-o stâncă,
Prin aeru-n flăcări, sub cerul de-oţel.

Pierduţi sunt toţi robii, cu cai, cu cămile
Sub aeru-n flăcări, zac roşii movile
Nainte — în lături — napoi — peste tot,
Oribil palpită aceeaşi culoare
E-aprins chiar pământul hrănit cu dogoare,
Iar ochii se uită zadarnic, cât pot
Tot roşu de sânge zăresc peste tot
Sub aeru-n flăcări al lungilor zile.

Şi foamea se face mai mare — mai mare,
Şi, zilnic, tot cerul s-aprinde mai tare
Bat tâmplele — ochii sunt demoni cumpliţi
Cutremur e setea, ş-a foamei simţire
E şarpe, ducându-şi a ei zvârcolire
În pântec, în sânge, în nervii-ndârjiţi
Bat tâmplele — ochii sunt demoni cumpliţi.

Abia mai păşeşte cămila ce-l poartă
Speranţa, chiar dânsa, e-n sufletu-i moart
Dar iată — părere să fie, sau, ea?
În zarea de flăcări, în zarea de sânge,
Luceşte... Emirul puterea şi-o strânge
Chiar porţile albe le poate vedea
E Meka! E Meka! ş-aleargă spre ea.

Spre albele ziduri, aleargă — aleargă,
Şi albele ziduri, lucesc — strălucesc,
Dar Meka începe şi dânsa să meargă
Cu pasuri ce-n fundul de zări o răpesc,
Şi albele ziduri, lucesc, — strălucesc!

Ca gândul aleargă spre alba nălucă,
Spre poamele de-aur din visu-i ceresc
Cămila, cât poate, grăbeşte să-l ducă
Dar visu-i, nu este un vis omenesc
Şi poamele de-aur lucesc — strălucesc
Iar alba cetate rămâne nălucă.

Rămâne nălucă, dar tot o zăreşte
Cu porţi de topaze, cu turnuri de-argint,
Şi tot către ele s-ajungă zoreşte,
Cu toate că ştie prea bine că-l mint
Şi porţi de topaze, şi turnuri de-argint.

Rămâne nălucă în zarea pustiei
Regina trufaşă, regina magiei,
Frumoasa lui Meka — tot visul ţintit,
Şi vede pe-o iasmă că-i trece sub poartă

Pe când şovăieşte cămila ce-l poartă
Şi-n Meka străbate drumeţul pocit,
Plecat şchiop şi searbăd pe drumul cotit
Pe când şovăieşte cămila ce-l poartă

Şi moare emirul sub jarul pustiei
Şi focu-n odaie se stinge şi el,
Iar lupii tot urlă pe-ntinsul câmpiei,
Şi frigul se face un brici de oţel
Dar luna cea rece, ş-acea duşmănie
De lupi care urlă, — ş-acea sărăcie
Ce-alunecă zilnic spre ultima treaptă,
Sunt toate pustia din calea cea dreaptă,
Ş-acea izolare, ş-acea dezolare,
Sunt Meka cerească, sunt Meka cea mare,
Murit-a emirul sub jarul pustiei.

poezie celebră de Alexandru Macedonski
Adăugat de Ion Bogdan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântec naiv

Să ne iubim în pălării de fetru,
În solniţe cu fluturi moi, sub masă
Pe pătrunjei şi ţelini ca finetul,
Lângă oglinzi cu căptuşeala groasă.

Iar seara, durdulii şi-n pielea groasă,
Scăpaţi de haine ca de o tortură,
Să facem baie într-o portocală
Coaptă de-amor, cu vorbe dulci în gură.

poezie de Emil Brumaru
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

* * *

mângâiat-ai auzul
cu versul Tău azi...
un vers reşoptit
de vânt unei frunze,
ce-n aer, şi-n apă,
în cuget, şi-n buze
tresaltă-n fiorul
pe care-l înalţi...
şi iarăşi cu tremur
se poartă pe inimi
- o sfântă pecete
de joc şi visare
de a gândului taină
o-mbracă în Soare

poezie de Elena Dinu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Flori de tei

curg asemeni gândurilor mele
şi se întrec pandind în asfintit
cu nebunia lor îmbata caldaramul
şi-adorm pe pleoapa nopţii prea grabit.

se-agaţă uneori în crinoline
şi-n salba aurie peste umeri calzi
lasand parfumul lor in stralucirea noptii
sa domine cu cantul de nomazi.

cocheţii lorzi cu fracuri de mireasma
cerşesc iubiri, iubire presarand,
cu reverenţa unei lacrimi se apleaca
şi picura încet pe-obrajii moi rosind.

se-aud atat de calde piruete
şi-n fald licorile adorm batand
în inimi trei cadente de chitara
bat ritmul florilor de tei dansând.

în dâra lor nocturna-ngenuncheaza
cu tot alaiul nevazut mimand
şi-n ton cavaleresc ma cheam-a ma cuprinde
păşind prin flori de tei timid.

poezie de Loredana Nicoleta Viţelaru
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Rondelul lucrurilor

Oh! lucrurile cum vorbesc,
Şi-n pace nu vor să te lase:
Bronz, catifea, lemn sau mătase,
Prin grai aproape omenesc.

Tu le crezi moarte, şi trăiesc
Împrăştiate-n orice case. -
Oh! lucrurile cum vorbesc,
Şi-n pace nu vor să te lase.

Şi câte nu-ţi mai povestesc
În pustnicia lor retrase:
Cu tot ce sufletu-ţi uitase
Te-mbie sau te chinuiesc. -
Oh! lucrurile cum vorbesc.

rondel clasic de Alexandru Macedonski din Poema rondelurilor (1927)
Adăugat de Isolde
Comentează! | Votează! | Copiază!