Bucefal

Aleargă mânzul nostru, ba zvârle, se cabrează,
Goneşte nebuneşte şi sare peste tot,
Cât timp stăpânu-nvaţă cu însuşi Aristot,
Dar când la dânsu-l cheamă, pe loc îngenunchează.

Un animal din soare, o splendidă făptură,
Născut sub zodii faste, ca un trimis divin,
Crescut în Macedonia pentru măreţ destin,
Ne-nduplecat primeşte, un singur frâu în gură.

Încremenea cu teama de umbra-i pământească,
Dar ne-nfricat se-arată în aspre bătălii,
Unde un rege mândru-l va duce prin câmpii-n
Adâncurile Persiei, voind s-o cucerească.

Când Marele-Alexandru pe Bucefal îl pierde,
În crâncene războaie, el, un mormânt-oraş
Poruncă iute-aruncă să-i facă de sălaş,
Tovarăşului care nu-i chip să-l mai desmierde.

Aşa s-a scris legenda cu-n armăsar iubit,
Ce-n aspre cavalcade mereu biruitor
A stat ca şi stăpânul atot-cuceritor,
Cu faţa toată viaţa, mereu spre răsărit.

poezie de Ovidiu Oană
Adăugat de Ovidiu Oană
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tu

Tu te-ai născut să-mi fii mie iubire
Eu câmp de maci, tu ploaia mea cu soare
Un curcubeu aşezi pe-a mea înflorire
Eşti roua mea- eu macul tău în floare!

Tu te-ai născut să-mi fii ţărmul la care
Eu marea ta, mereu neliniştită
O îmbratişezi când vezi furtuni în zare
Iar eu imi aflu tihna fericită!

Tu te-ai născut să-mi fii mie lumină
Când mă trezesc cu năluciri în noapte
Mă înveleşti cu linişte deplină
Şi mă adormi în dezmierdări şi şoapte.

Tu te-ai născut să fii pământu-n care,
Eu am crescut şi mi-am lăsat mireasma
De iasomie dulce, ameţitoare,
Îndrăgostit de mine toată viaţa.

Tu te-ai născut să fii cel pentru care
Eu am rodit din dragoste copii!
Să fie peste apusuri- alinare
Şi câmpului de maci- zorii de zi!

poezie de Angelina Nădejde (24 ianuarie 2013)
Adăugat de Angelina Nădejde
Comentează! | Votează! | Copiază!

Legenda sălciei

Demult, pe malul unui râu,
Ascunsă-n trestii tremurate,
Fecioara goală pân` la brâu,
În ape calde şi curate
Îşi spală părul galben grâu.

Era mlădie şi frumoasă
Toată un zâmbet şi cânta
Ca ciocârlia, dar sfioasă
De taina ce în piept purta,
Ascunsă celor de acasă.

Clătind cosiţa-n apa lină,
Gândea la tainicul iubit,
La faţă-i arsă, dar senină
Sub puful feţei doar mijit,
Ce-n ochi îi aducea lumină.

Visa cum poate-o să-l dezmierde,
Trântit pe spate, visător,
De vraja ei cum se va pierde
Când părul desfăcut, uşor
Va undui ca iarba verde.

Ea o zâmbi sub apasare,
Simţind cum sânu-i îl împunge
Şi contopiţi în sărutare
La pieptul lui cu drag s-o strânge,
Cu gând sfios de fată mare.

Ăst timp, voinicii toţi s-au dus
La scaldă, cum se strâng bâieţii,
Departe, hăt pe râu în sus,
Plecaţi cu roua dimineţii,
Să se întoarcă la apus.

Arar un sunet se aude
Când chiot de la ei răzbate,
Îşi strânge-n grabă plete ude
Când simte-n aer cum străbate
Năluca morţii prinsă-n unde.

A-ncremenit la cruda veste
Şi a rămas de-atunci tăcută,
Doar chipu-n apă-şi oglindeşte
Şi cu cosiţele-o sărută
Mutând tristeţea în poveste.

În timp, în salcie schimbată,
Se-mpodobeşte an de an,
Plângându-şi dragostea de fată
Pentru pierdutul băietan
Şi-ncepe cu "a fost odată..."

poezie de Ovidiu Oană
Adăugat de Ovidiu Oană
Comentează! | Votează! | Copiază!

clopot

Clopot. Simbol şi mesager născut din cupola divină, e cel ce ne întoarce cu faţa spre Dumnezeu, oricine şi oriunde am fi, ca fără de tăgadă datori pentru darul suprem - viaţa.

definiţie de Ovidiu Oană
Adăugat de Lucian Velea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Timpul cu solzi de peşte

am trimis dragostea în exil
pe magica insulă a lui Ovidiu
unde soarele creşte mai sus cu o octavă
iar răsăriturile sparg valurile cu liniştea lor

dragostei mele i se deschid scoicile
are reflux ca o mare agitată
din nisipuri dragostea această urcă spre soare
construieşte la infinit castele
în timp ce orizontul îi sângerează în palme
cu gust de sare şi singurătăţi

voi mai primi din exil culorile nopţii
/curcubeul acela scris pe portativ /
voi mai sorbi absenţa ta gravata pe irişi?

se scurge timpul ca nişte cozi de şobolani de apă
lent tot mai lent pe pământul umed
în adâncurile mării s-au retras bancuri de peşti
iar delfinii sar în larg jucându-se cu singurătatea de foc

pe insula lui Ovidiu
dragostea sapă cu ghearele
în poeme care îşi prind aripile
de lumină
iar insula devine tot mai mică pentru
soarele care creşte din mare
şi dispare în cer

poezie de Angi Melania Cristea
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tu, suflet singur...

Ştiu că exişti, căci altfel nu se poate
Când un destin te-a prins în rătăcire.
Să nu te plângi că nu mai e iubire
Şi calcă peste el cu demnitate.

Eu am să pun în drumul tău, o floare,
Tu, suflete, parfumul să-i aduni,
Să construieşti o mare de cununi,
Sfidând singurătatea... când te doare.

Ai stat prea mult în mutele-i tăceri
Din viaţa asta, care-i doar o clipă,
Dezbracă dar... tăcerea care ţipă,
Te-mbracă-n azi şi uită ce-a fost ieri.

Eu am să-ţi fiu cărarea neumblată...
Şi-ai să respiri din umbra mea, mereu.
E timpul să te-mpaci cu Dumnezeu
Şi n-o să mai fi singur nicidată.
Tu, suflet singur...

poezie de Marin Bunget
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Versul şi tu...

versul meu nu trebuie înţeles
versul meu numai trebuie luat ca atare
înşirat între file ca o iarbă pe şes
şi pe el - numai tu la plimbare

versul meu nu-i nevoie nici să-l citeşti
doar ascultă cum picură vântul
şi dezbrăca-te din straiele tale lumeşti
şi respiră, respiră cuvântul

versul meu ca o ploaie ce toarnă mereu
şi te lasă cu firea uscată
dacă poţi savura şi ţi-a dat Dumnezeu
într-o lume de dânsul uitată

versul meu e un soare ce stă pe zenit
şi aruncă din colţuri de gură
când un zâmbet subtil şi puţin ostenit
când o eră învelită cu ură

versul meu ce nici singur nu-l ştiu
ce se duce, şi vine şi nu se mai duce
mereu lasă în mine când totul pustiu
când în tine nimic ce seduce...

poezie de Iurie Osoianu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cerbul cu soare în frunte

Străbate arcaşul în goană zăvoiul,
Gonind după cerb într-o aprigă luptă,
Mai iute ca el îl zoreşte copoiul
Şi-l mănă la vale pe calea abruptă.

Făcuse pe seară prinsoare că-n munte,
El singur şi câinele său cel temut,
Ucide-va Cerbul cu soarele-n frunte.
Apoi a plecat să se roage tăcut.

În zori, cu tovarăşi spre câmpuri porneşte,
Bat pinteni prin iarba ce roua ridică,
Cu cornuri şi goarne prigoana-şi vesteşte,
Spre cerbul ce-n codru se-ascunde de frică.

Pe şapte hotare se-aşează hăitaşii
Să mâne jivina spre falice steiuri,
Pornirea sa crudă le-ndrumă azi paşii
Căci vor să-l dea mort pentru crude temeiuri.

În fiece an au avut rânduiala
Să deie pe cea mai frumoasă copilă,
Zălog pentru cerb, să îşi vindece boala
Şi-apoi s-o ucidă de-i fără prăsilă.

Iar anul acesta pe cea mai gingaşă
Frumoasă din ţară cerut-a ca preţ,
Pe fata pe care arcaşul acasă
O vruse mireasă-n palatu-i măreţ.

Aşa că porneşte cu arcul şi calul
Şi câinele doar pe cărări nepătrunse,
Cu două săgeţi a răpus animalul,
Salvând pe miresele-n peşteri ascunse.

Şi-şi vede şi draga întinsă pe patul
Ca bestiei în seară jertfită să-i fie,
O saltă în braţe şi-o duce-n palatul
Gătit pentru nuntă, onor, veselie.

Urmarea-i ştiută, oraţii şi prunci
Şi-i spusă de barzii cu tâmple cărunte.
Rămasă-i în lume prin veacuri de-atunci,
Legenda cu Cerbul cu soare în frunte.

poezie de Ovidiu Oană
Adăugat de Ovidiu Oană
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ce e iubirea?

Ce e iubirea? De inima o cheamă.
Ce e iubirea? De lasă-n suflet rană.

Ce e iubirea? Când fără ea, degeaba mai trăim.
Ce e iubirea? De nimic pe lume, nu e mai sublim.

Ce e iubirea? Când o cunoşti
Şi simţi că eşti omul cel mai bogat din lume,
Ce e iubirea? Când te părăseşte şi rămâi buimac.

Ce e iubirea? De toţi îi cântăm, scriem şi vibrăm.
Ce e iubirea? Atunci când o trădăm.

Ce e iubirea? Atunci când nu o cunoşti.
Ce e iubirea? Pentru cei răi şi proşti.

Ce e iubirea? Când te părăseşte
Şi totul în viaţă, ţi se prăbuşeşte.

Ce e iubirea? Când din ateu, devii un credincios.
Ce e iubirea? Pentru tirani şi ticăloşi.

Ce e iubirea? De n-ar fi Dumnezeu
Şi în iertare, nu încercăm să credem mereu.

Ce e iubirea? De inima mereu o cheamă,
Ce e iubirea? Când mai toţi, de la ea, avem o rană.

Ce e iubirea? Când viaţa ne-o fericeşte un timp,
Apoi ne părăseşte căutând al destin.
Ce e iubirea? La care atâta râvnim.

poezie de Valeria Mahok (10 august 2003)
Adăugat de Valeria Mahok
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cronos

La marginile distilate
Unde stă bătrânul timp
Cu minute însetate
Se ucide cu un ghimp

Cu momente ne hrăneşte
Şi momentele ne fură
El urăşte şi iubeşte
Ne grăieşte fără gură

Ne-a născut şi ne-a ucis
Ne-a crescut, ne-a aruncat
În falsul nostru vis
Ce chip nevăzut... ce chip spurcat...

poezie de Viorel Ionuţ Pascan din Tulburările unei minţi neclare
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

În ziua cea de astăzi

În ziua cea de astăzi să-nveţi mai mult ca toţi
Să-mprăştii Fericire şi de iubit să poţi
Mai mult ca ieri, mai mult ca vreodată pân-acum,
Să nu urăşti pe nimeni, de jignit nu ştii cum.

În ziua care-ncepe să iei din răsărit
Lumină şi Viaţă şi-n suflet, încolţit,
Să stea mereu mai verde, mereu tot mai voios
Un Simţământ de Bine şi-o foame de Frumos.

Din noapte, Înţelepciune şi Linişte-ai luat
Din zi să iei Iubire să ai mereu de dat.
Ce Bunătate-n noapte ai primit, înapoi
Să dai mereu mai multă, s-ajungă pentru doi.

Răbdarea cea din noapte când soarele-a apus
Să o cultivi în alţii şi să priveşti în Sus
Ca Binecuvântarea să o primeşti sutit,
Că doar de-o-mparţi cu alţii o simţi tu înmiit.

Numai Speranţa fie-ţi al vorbelor Izvor
Şi Vorba Bună dă-o cu grabă tuturor.
Celor ce le lipseşte, spre trebuinţi să dai,
Pentru cei în păcate, Iertare tu să ai.

Priveşte lumea toată cu ochi Cuprinzători
În viaţă peste grele învaţă-te să zbori
Iar pieptu-ţi, cu Nădejde să-l ai mereu umplut
Din groapă când pleci, Liber, să-l iei pe cel căzut.

poezie de Andrei Rafael
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Clipa de zbor

Era atât de... altfel, de singur într-un zbor
Prin galaxii pe care nicicând nu le-a parcurs,
Dar, totuşi, cunoscute din timpuri ce s-au scurs,
De când era un suflet născut... în viitor.

Purta în el cunoaşteri, şi singure-au crescut,
Odată cu atâtea învăţături ce-ar fi
Menite să-i ofere puterea de a şti
Lumina să o poarte spre tot ce-i decăzut.

Scânteie-n întuneric, bucată din destin,
Iubire-n nefiinţă cu zborul efemer,
Sămânţă de lumină alunecând pe cer,
Dorinţă de-ntrupare şi mesager divin.

Îşi simte rătăcirea de-o clipă într-un zbor
Pe care îl parcurge doar pentru a găsi
Acea pereche care e tot ce şi-ar dori
În viaţa efemeră a unui muritor.

Să mai fi fost vreodată cu ea? E un mister!
Dar ştie că menirea-i deplină, pe Pământ,
E numai s-o găsească, să nu se lase-nfrânt
În marea căutare, sub doar un singur cer.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mama-fiică şi rază de soare

Pe ogoarele mănoase din întinsul Bărăgan,
Unde curge grâu-n case din sudoarea de ţăran,
Ca o harnică albină, ca Ileana din poveste,
Mama e şi gospodină, mama pretutindeni este.
Ea e seva care urcă primăvara să dea viaţă,
Ea e soare ce ne-aruncă, raze aurii în faţă.
Este pâinea aburindă, răsplată a muncii ei,
Este suflul nou de viaţă, care urcă-n ghiocei.
Mama-i pacea, mama-i dorul, este somnul liniştit
Care a cuprins feciorul, ce-n leagăn a adormit.
Mama-i steaua mea polară, ce veghează-n veşnicie
Cum se zămisleşte-o lume, cu oameni de omenie.
Mama-i fulger şi e trăsnet, când e vorba de război.
Este sângele ce curge, în milioane de eroi,
Mama-i arcul peste timp, ce duce-n eternitate
Viaţa-rod al fiinţei-nucleu de posteritate.
Cum am putea oare vreodată, ca în viaţă să greşim
Şi să ne întoarcem faţa, fără ca să-i mulţumim?
Dragi copii, i se cuvine, mâinile să-i sărutăm,
Ochii blânzi şi faţa arsă, cu drag să îi dezmierdăm.
Obraz cald, noi sărutându-i, azi, în plină sărbătoare,
Cu rspect şi mulţumire să-i prindem în păr o floare.
Un gând bun pentru măicuţa, pentru tot ce a făcut,
Pentru că ea ne-a dat viaţă, pentru că ea ne-a crescut.
Când spunem cuvântul mamă, viaţa se umple de soare,
Şi cum soarele e soare, din Univers nu dispare,
Mama, pentru noi rămâne, fiică şi rază de soare.

poezie de Dumitru Delcă (15 martie 2010)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

În zori când mă trezesc...

În zori de zi când mă trezesc
Şi un nou răsărit se-arată
Îţi caut faţa Părinte ceresc
Îţi închin viaţa mea toată.

Te rog să-mi dai Tu noi puteri
O nouă zi îmi stă în Faţă
Şi aş vrea şi astăzi ca şi ieri
Să ocroteşti a mea viaţă.

Nu ştiu de astăzi voi avea,
Un cer senin şi plin de soare,
Ori vânt şi ploaie, vreme rea,
Dar Tu cunoşti a mea cărare.

Din cerul'nalt privirea Ta
Paşii să mi-i vegheze,
Iar mâinile-mi neobosite
Ca pentru Tine să lucreze.

Şi lasă Tu ca această zi
Să fie o zi binecuvântată,
Prin tot ce fac şi tot ce sunt
Să-ţi fie adusă lauda toată.

poezie de Viorica Graf
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

Conversaţie mondenă

m-am aplecat mult către ea peste cristalele impure
ale paharelor arzând liniştit, sp-i spun – "rochia ta"
(dar nu-i priveam faţa, nu o vedeam) – "abia
acum văd, ai o rochie violetă". (acele dâre

ale alcoolului îmi zgâriau faţa, ca atunci
când mergi prin zăpadă, în soare.) "ai o rochie
violetă", îi spuneam surprins. (şi e
ca o flacără aderentă care te consumă. pe brânci

mp târăsc către ea – aş fi putut să-i spun,
dar minţeam – văzusem demult cum gulerul întunecat
al rochiei îi urca spre gât cu jocul ei de curcubeu degradat.)
şi mereu îmi spuneam: - dacă-i privesc faţa acum,

am să înţeleg – am s-o văd pentru întâia dată
cu adevărat. şi mi-am ridicat ochii spre faţa ei nemişcată.

poezie clasică de Mircea Ivănescu
Adăugat de Veronica Şerbănoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

* * *

Cuvintele mele magice, cu atenţie, să fie ascultate
Şi de către cei ce vin după Coşciugul meu să fie scandate,
În timp ce e dus spre sălaşul său, ascuns.
Iar voi, care mergeţi înainte şi voi, care veniţi după Râ,
În mersul lui spre locul de pe Cer, aflat cel mai sus,
În timp ce stăpânul sanctuarului, însuşi Râ,
În picioare aşezat, în Barca sa,
Face să devină fructe florile pomilor înfloriţi,
Voi, toţi, să aflaţi!
Şi Râ, la rândul său, se află în mine!
Am făcut, ca de cristal, firmamentul lui Ptah, lustruindu-l bine.
O, Râ! Sufletul meu este mulţumit, ai inima plină de bucurii,
Când contempli frumoasa rânduială din această zi,
Când, în acest oraş sfânt, Khemenu, te-ai ivit,
Pentru ca, apoi, să-l părăseşti prin Poarta de Răsărit...
Primii născuţi ai zeilor, care te-au precedat,
Ies în întâmpinarea ta, imediat,
Şi cu strigăte de bucurie te salută...
O, Râ! Fă, pentru mine, dulce şi plăcută
Calea străbătută de razele tale de soare,
Lărgeşte pentru mine, luminoase, Cărările tale,
În ziua în care îmi iau zborul de pe tărâmul pământean.

poezie din Cartea egipteană a morţilor (1993), traducere de Maria Genescu
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lumea aleargă spre idealuri false pentru a deveni strălucitoare mai mult decât îi este dat să fie. Trăieşte într-o permanentă tensiune remarcând insuficienţa ca pe un sentiment al sfârşirii, o agonie ultradimensională şi epuizantă care nu aduce nimic bun...

Va veni o zi când omul se va lepăda de Dumnezeul său, când Biserica se va îndoi aşa cum s-a îndoit Petru. Lumea va fi atunci ispitită să creadă că omul a devenit Dumnezeu. În bisericile noastre, creştinii vor căuta în zadar lumânarea aprinsă unde Dumnezeu îi aşteaptă. Asemenea Mariei Magdalena, în lacrimi înaintea mormântului gol, se vor întreba: Unde L-au dus?

Se poate ca într-o zi uşile lăcaşurilor de cult să rămână închise pentru totdeauna credincioşilor, devenind muzee. Oamenii îşi vor pierde credinţa: biserica virtuală ar fi un destin tragic pentru sufletul omului.

Omul e rău, nu-L caută pe Dumnezeu să-L cunoască pentru că nu e suficient de pregătit pentru asemenea lucru măreţ, dar ar fi în stare să-I ia locul, să fie el dumnezeul Domnului.

Camelia Opriţa în Cerşetori de existenţă
Adăugat de Liviu Filip Dobrin
Comentează! | Votează! | Copiază!

Singur

Dintr-o iubire-ntreagă,
Verigă a perechii,
Un numitor comun
Rămâne-n cartea vieţii,
Pentru că, fiecare
Lui însuşi este singur.

Rămâne fiecare
Pân' la sfârşitul său
Mai singur decât singur
În trupul vechi şi rău,
Lui însuşi, mereu singur.

Chiar morţii ce par vii
Şi cei încineraţi
Tot singuri sunt, cenuşă
Zburând către urmaşi
Te regăseşti iar, singur.

Şi câte mii de oameni
Cred că, printr-o credinţă,
Uniţi mereu prin cuget,
Aduc vreo biruinţă.
Degeaba, eşti tot singur.
Nu sunt mulţi, ci tot singuri
În timpul ipocrit.
Te retrezeşti iar unic,
Timp, condamnat la timp.

Hohotesc milioane
Ce fac un ton întreg
De râsete flambate
În gheţuri de dispreţ.
Dar, dintre milioane,
Tot singur te revezi
În reflectiva gheaţă,
Nu poţi să evadezi.

Eşti onorat de-o sută
De indivizi de vază,
Nu te vorbesc de bine,
Nici nu te venerează
Şi dacă întâmplarea
Te face prin ei, mare,
Tot singur te trezeşti
În ora care moare,
Doar cântecul, nătângul,
Te cheamă, mereu singur.

Dacă pe front de luptă
Cu încă zece, lupţi,
Trăieşti cu ei, alături,
Şi mori cu ei, pe câmp.
Tot singur eşti şi-atunci.

Nu poţi găsi perechea-ţi,
Nu poţi lovi destine,
Cä se anunţă clipa
Ce râde iar de tine.
E-acelaşi orologiu
Bătându-ţi la cap, singur.

cântec, muzica de Jacques Brel, traducere de Luminiţa Soare
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

În viaţa lui un om n-are timp

În viaţa lui un om n-are timp să aibă
Timp pentru toate.
N-are loc să aibă loc
Pentru orice dorinţă. Ecleziastul a greşit pretinzând aşa ceva.

Un om trebuie să urască şi să iubească-n acelaşi timp,
Să plângă şi să râdă cu acelaşi ochi,
Să arunce şi să strângă pietre
Cu aceeaşi mână,
Să facă dragoste-n război şi război în dragoste.

Să urască şi să ierte şi să-şi amintească şi să uite
Şi să ordoneze şi să încurce şi să mănânce şi să digere.
În ce istorie lungă e implicat
În atât de mulţi ani...

Un om în viaţa lui n-are timp.
Când pierde, caută,
Când găseşte, uită,
Când uită, iubeşte,
Când iubeşte, începe să uite.

Iar sufletul îi este atotştiutor
Şi foarte profesionist,
Doar trupul lui rămâne un amator
Întotdeauna. El încearcă şi bâjbâie.
Nu învaţă şi-i mereu confuz,
Beat şi orb în plăcerile şi-n durerile lui.

Toamna, va muri ca o smochină,
Zbârcit, dulce, plin de el însuşi.
Frunzele se usucă pe pământ,
Iar ramurile goale ne arată
locul unde există timp pentru toate.

poezie de Yehuda Amichai, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Romanţa unui nou răsărit al iubirii

În orizontul imaginar
Al vieţii
Va fi mereu
Un nou răsărit,
Va fi mereu
În suflet
Un cântec să-l amintească.

Din fiecare zi ce trece
Din nou se naşte alta,
Deci să începem
Să trăim(dragostea)viaţa
cu fiecare rasarit de soare.

Îm apus de soare
Şi-n fiecare zori,
Privighetorile cântă,
Crini înfloresc,

Cerul e albastru
Şi limpede izvorul.
Tandră şi strălucitoare este luna
Într-o noapte de iarnă,

Confudându-se cu ochii tăi
Când se uită-n depărtare
Şi cu stelele
Ca lumina ochilor tăi
În fiecare rasarit de soare.

Păreau doi luceferi
Coborâţi din ceruri
Care vin să aibă
Dragostea ce-o simt pentru tine
Femeie uimitoare.

Într-o noapte de iarnă,
Intr-un nou răsărit de soare.

Acesta este noul răsărit
Splendoarea trecută
A vieţii
Cr lasă prieteni...
Şi dragostea să plece.

Este ca o reîntoarcere
Spre început
Ce se simte ca briza uscată
Pe drumurile
Sufletului meu singuratic

Ai plecat femeie uimitoare.
Acesta-i noul răsărit de soare
În zilele noastre
Ca doi luceferi
Coborâţi din ceruri.

Care vin să vadă
Iubirea ce-o simt pentru tine,
Femeie uimitoare
În fiecare răsărit de soare.

poezie de Enrique Antonio Sanchez Liranzo (2016), traducere de Ioan Friciu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Menestrelul

Să-mi daţi un strop de vin şi pâine,
ca unui menestrel hoinar.
Eu doar trăiesc de azi pe mâine,
de griji şi soartă n-am habar.

Am fost odată om cu stare,
aveam nevastă şi copii,
dar m-au gonit în lumea mare,
războaie crude şi urgii.
Am fost în lupte, printre leşuri
privind la câmpul plin de sânge,
am dobândit noi înţelesuri
şi am pornit pe strune-a plânge.
Eu am văzut putreziciunea
nenorocirii şi durere
şi-am înţeles deşertăciunea
vieţii fără mângâiere!
A povestit întreaga seară,
de vremuri aspre, de războaie,
acordurile de ghitară,
scânceau prin picurii de ploaie.
Un strop de vin şi-un colţ de pâine
i-au dat ferindu-l de şiroaie,
ca oaspete de azi pe mâine
în şură, pe un braţ de paie.
Dormea chircit, visând pesemne
la viaţa lui cea zbuciumată,
şi pe obraz îi lasă semne,
o lacrimă adevărată.
Atât a plâns, un bob de jar
cât răul din întreaga viaţă.
De griji, de chinuri şi amar,
el uită până dimineaţă.
În zori se-nchină şi porneşte.
Nu ştie unde-l duce pasul.
Din loc în loc îl omeneşte,
mulţimea să-i asculte glasul:

- Eu nici nu cânt, doar povestesc
de câte-am reuşit să strâng.
Prin lumea largă rătăcesc
şi traiul meu pierdut îl plâng.

poezie de Ovidiu Oană
Adăugat de Ovidiu Oană
Comentează! | Votează! | Copiază!