Versuri de dimineaţă

Poate e numai vântul,
Poate sunt numai apele,
Vânatul vânt printre munţi,
Apele grele vuind
Pe prunduri, sub stele.
Sora mea, dormi,
Nu mai umbla prin odăi,
Nu mai atinge perdeaua
Făcând-o să tremure,
Nu-mi ameţi şi mai mult
Amintirile.

Sora mea doarme. Aud
Răsuflarea uşoara. Şi totuşi
Umblă cineva prin odăi,
Nevăzut îmi şopteşte întruna
Şoapte ce nu le-nţeleg,
Atinge perdeaua subţire
Făcând-o să tremure
Şi-mi ameţeşte mai mult
Amintirile.
Iat-o, pătrunde prin zid,
Iat-o, cu zâmbetul fraged
Ce fetele numai, nu morţii
Îl ştiu.

— Prietenă, bine-ai venit!
Lasă-mă-aşa să te chem.
Eu am crescut. Mi se pare
Că suntem de-o vârstă acum.
Ce dor mi-i de palmele calde
Cu care-mi spălai chicotind
Obrazul mânjit cu cireşe.
Ce dor mi-i de cântecul tău
Înălţat între turme şi brazi,
Pe care tăcând l-ascultam
Cu ochii ţintiţi către zare!
Cânţi? Poţi cânta? Iarăşi cânţi...

Credeam că din pieptul vârât
Între o puşcă nemţească — şi-o mamă,
Credeam că din sânul muşcat
De arsura cartuşului,
Credeam că din buzele strânse,
Subţiri, peste dinţii cruntaţi,
Cântecul nu se mai poate
Să lunece-n valuri vrăjite.

Totuşi, din nou te aud
Cântând despre flori scuturate,
Cântând despre flori răsărite.
Despre dragostea neliniştită
Ce atunci mă făcea să-ncreţesc
Nasul meu cârn, de mirare.
Mă mângaie iar ca atunci
Când zeama cireşei pe faţă
Cu palma ta caldă-mi ştergeai.
Mă mustră c-adesea îmi pierd
Clipele cele mai bune
În sterpe taifasuri cu gânduri
Ce n-au cautare în lume.
Rămâi şi mai cântă... rămâi...

Poate e numai vântul,
Poate sunt numai apele,
Vânatul vânt printre munţi,
Apele grave vuind
Pe prunduri, sub stele...

Dar ce zuruit înfundat,
Ce vuiet sporeşte sub ceruri?
Zboară pereţii în lături,
Afară lumina e galbenă,
Ma aflu pe câmpul deschis,
Pe câmpul deschis şi-ngrozit.

Iată, un foc luminos
De sfere încinse pe boltă;
Iată, lăsându-se greu,
Nouri rotunzi dau năvală;
Iată, pădurile fumegă,
Flăcări tresar pe păduri;
Iată, oraşele-n jur
Incandescente scot scrâşnete;
Râuri ca şerpii se zbat,
Şi-n aburi la cer se ridică!

Iată, picioare desculţe
Însângerate-n ciulini,
Iată-le — aleargă, aleargă!
Oameni buni, încotro?

Degetul meu îmi atinge
Inima — sânge ţâşneşte,
Oamenii, mii, îşi ating
Inima — sânge ţâşneşte,
Sânge din trupuri se-adună
Din glii, din păduri şi din râuri,
Sânge ţâşneşte din inimi,
Să stingă imensul incendiu.

Sfere de foc se încheagă,
Se rup şi se surpă-nvălite
În forţa cea mare, în sângele
Celor ce vor să trăiască.
Zările dure se-nchid —
Iată,-s pereţi de odaie,
Iată, la geam, spălăciţi,
Zorii deşteaptă cocoşii.
Doamne, ce noapte s-a scurs!
Cât de frumoasă e ziua
Şi viaţa lucidă de zi!

Prieteni, vă scriu o scrisoare,
Cred c-am avut un vis rău,
Se făcea c-a venit, străvezie,
O fată ce nu se mai află,
Se făcea că am stins un incendiu,
Noi cei ce aici ne iubim.

Prieteni, sunt vise haotice
Care se-ncheagă atunci
Când ziua gândirea colindă
Spre mari bucurii şi primejdii
Şi când dureroase aduceri aminte
Ne tulbură.

Dar dacă va fi un război
Şi noi nu vom face destul
Să nu fie,
Şi dacă cu toţii sperăm:
— Vom trăi mai departe —
Ce nopţi vom avea noi apoi,
Ce vorbe-am putea să mai spunem
Umbrelor scumpe şi îngrozitoare
Şi multe, mai multe atunci?

Trăim bucurii şi mâhniri,
Nopţi zbuciumate ori calme,
Zile voioase ori triste
(Albe şi negre cocoare),
Fluviul vieţii se scurge
Încet, încărcat şi deplin.

Dar vinele noastre palpită
De-o sevă pe care nicicând
Strămoşii în ei n-au simţit-o.
Noi, primii în lume zidim
Prima Comună a lumii.

Atunci vom trăi bucurii
Înalte şi neotrăvite
De-averi, ori de prejudecăţi —
Bucuriile muncii.

Intimele noastre dureri,
La fel de vibrante-atunci, fi-vor
Dătătoare de viaţă, de patos,
Şi nu de căderi.

Căci nu din durere şi farmec
Încheagă natura viaţa?

Şi peste acestea, atunci,
Un gând va pluti ca o flacără.
Dragostea nestânjenită
Între tot ce e om.

E mult prea frumos viitorul
Ca noi să lăsăm să se pună
Văpăile unui dezastru
Între noi şi-ntre el.
Nu vom lăsa visele sfinte
Să se topească în pară,
Nu vom lăsa din morminte
Morţii scumpi să ţâşnească afară!
Chiar dacă-n suflet avem
Încă păcate destule,
Chiar de ne muşcă dureri
Încă, cu guri nesătule,
Pentru ce-i viu în noi toţi,
Pentru ucişii, ucisele,
Oameni, păziţi de orori
Viaţa şi visele!

poezie celebră de Nicolae Labiş (1956)
Adăugat de Sagittarius
Comentează! | Votează! | Copiază!

Din suflet

Despre ce să scriu azi?..
Numai despre flori
Despre florile cu părul blond
Despre florile cu părul negru
Sau despre cele cu părul castaniu
Sau roşcat
Să scriu despre florile cu pistrui
N-am să le uit pe cele cu părul alb
Chiar dacă îşi ascund culoarea sub alte culori

Să scriu despre ochii lor
Albaştri, verzi, căprii
Ruginii ca toamna
Albaştri ca cerul, sau poate ca marea
Verzi ca primăvara
Sau poate.. nu ştiu...
Mă înnebuneşte culoarea ochilor de flori

Să scriu despre primăvara asta
Despre ziua asta...
Despre ziua florilor
Care acum poate îşi servesc cafeaua
Să scriu despre florile care poate au uitat
Că azi au înflorit altfel
Că azi parfumul lor e de nouă ori
Mai primăvăratec, mai ameţitor

Să scriu despre florile rătăcite
Care nu au glastra şi nici grădina lor

Şi ce aş putea scrie?
Nu vreau să le ud cu lacrimi
Vreau să le ud doar cu rouă
Din raze calde
De soare, de lună, de stele senine
Raze de speranţe încolăcite pe structura lor

Şi iată că am scris
Din suflet şi din inima mea bolnavă de dragostea lor

poezie de Radu Mihăilescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Petru pe ape

După ce-a dat drumul la noroade Domnul Isus a urcat
Sus pe munte să se roage Tatălui Adevărat
Pe când iată ucenicii în corabie vâsleau
Căci trimişi atrunci de Domnul dioncolo ei se duceau
Dar Isus urcă pe munte să se afunde-n rugăciune
Tatălui Cel Sfânt din cer tot din inimă a-i supune
Şi pierdut în rugăcine iată noaptea cum îl prinse
Numai singur sus pe munte căci iubirea îl ajunse
Pentru Tatăl Sfânt din ceruri şi Părintele iubit
Care jos îl trimisese pentru omul cel pierdut

Dar în vremea aceasta iată ucenicii toţi pe mare
Nu-şi găseau atunci liniştea căci treceau prin încercare
S-a strârnit un vânt puternic marea era agitată
Şi veneau în şiruri valuri peste marea tulburată
Încă mai mari se făceau şi talazuri atunci grele
Se nălţau în nopatea neagră azvârlindu-se spre stele
Nu mai contenea furtuna şi nici vântul nicidecum
Ci-şi tăia prin apa mării atunci groaznicul ei drum
Pe când iată în furtună ucenicii greu luptau
Şi cu vântul şi cu marea — valurile îi loveau

Atunci iată deodată o nălucă au zărit
Cum aluneca pe valuri cu un chip abia zărit
Un om umblă acum pe valuri iată marea îl susţine
Deşi valurile-s mari înspre noi iată cum vine
Plini de frică ucenicii atunci iată au ţipat
Dar Isus atunci deodată înspre ei El a strigat
Îndrăzniţi şi nu vă temeţi căci Eu iată aici sânt
Doamne i-a zis Petru atunci vreau s-aud al Tău cuvânt
Dacă Tu eşti o Isuse porunceşte-mi ca să vin
Pân" la Tine peste ape să-ţi văd chipul Tău Divin
Vino Petre atunci i-a zis al nostru Mântuitor
Valurile când veneau şi talazu-ngrozitor
Însă Petru fără frică a păşit atunci pe mare
Căci privise spre Hristos şi-avea fermă-ncredinţare
Căci Domnul cel Sfânt din ceruri chiar pe valuri îl susţine
Şi deplin încredinţat nicio teamă n-avea-n sine
A păşit plin de credinţă peste ape peste valuri
Şi-a fost primul om pe ape — dincolo de idealuri
Petru a umblat pe ape aşa ca şi Domnul său
Când privi doar spre Hristos — Fiu Unic de Dumnezeu

Primul om de pe planetă apa ce l-a susţinut
Când deplin atunci în Isus ucenicu s-a-ncrezut
Dar aşa puţină vreme căci deodată şi-a luat
Privirea de la Hristos şi spre valul tulburat
A părivit Petru atunci şi groaza l-a năpădit
C-a-nceput să se scufunde şi de moarte îngrozit
A strigat atunci la Domnul — scapă-mă te rog Isus
Căci de ape Doamne iată sunt din nou acuma dus
Domnu-ndată şi-a-ntins mâna pe Petru l-a apucat
Până când ambii pe punte în corabie-au intrat

Astfel Petru cu Isus au umblat atunci pe ape
Ucenicului cel sfânt credinţa i-a fost aproape
Câtă vreme a crezut — peste valuri a păşit
A fost primul om de aici care mare-a biruit
Ţintă vie pe Hristos câtă vreme l-a avut
Apa mării ca uscatul pe Petru l-a susţinut
Şi Petru cu Domnul Isus în corabie-au păşit
Pe când iată chiar şi vântul de tot el s-a linişţtit
Şi furtuna a dispărut parcă nici n-ar mai fi fost
Căci Isus era din nou soare sfânt şi adăpost
Şi văzând schimbarea vie şi şi în ceruri şi pe mare
Au venit toţi la Isus să-i aducă închinare

Cu adevărat Fiul Lui Dumnezeu Tu eşti
Şi furtunii şi chiar mării de poţi Tu să porunceşti
Glorie dar Lui Isus — cinste slavă şi onoare
C-aduse dar tuturora dintre valuri mari salvare
Fie-i Numle slăvit şi de-a pururi lăudat
Căci El doar spre mântuirea omului dar a lucrat
Pentru Isus Tată Sfânt noi acum îţi mulţumim
Căci prin El ne-ai dat viaţa pururi fii Tăi să fim
22-10-2019 mănăştur

poezie de autor necunoscut/anonim
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Numai o dată

Evrei 9:27
Oamenilor le e rânduit
Să moară numai o dată
Tatăl cum a hotărât
Dar urmează o judecată

Căci o viaţă omul are
S-o trăiască pe pământ
De Domnul în ascultare
Şi al vieţii Cuvânt Sfânt

Aceasta dar ni s-a dat
Iată pentru omenire
S-avem sufletul curat
Parte având de mântuire

Căci iată numai o dată
Oamenii sunt rânduiţi
A trăi aici să poată
De Domnul spre fi primiţi

Ori respinşi din neascultare
De Cuvântul Celui Sfânt
Căci în suflet nu se are
Dragostea pentru Cuvânt

Doar o singură viaţă
Omul iată aici are
Chiar dacă el îşi înalţă
Fiinţa-n binecuvântare

El în firea pământească
Altul nu va mai trăi
Ci în cea duhovnicească
Domnul de va hotărî

Căci Domnul Isus Hristos
Stăpâni-va-ntreg pământul
Când domi-va aici jos
Să-mplinească tot Cuvântul

Fiinţele duhovniceşti
Toate atunci din omenire
Cu armuri vii şi cereşti
Vor avea-o cerească fire

Nu ca oameni pe pământ
Ci ca îngeri o să fie
Dup-al Domnului Cuvânt
În Noua Împărăţie

Oamenii ce-or să trăiască
Ca şi oameni pe pământ
Vor avea copii să-i crească
Dup-al Domnului Cuvânt

Însă cei din noua fire
Ce-au fost iată mântuiţi
Vor trăi-n neprihănire
Ca şi îngerii cei sfinţi

Domnul toate-a râţnduit
Şi iubirea şi lumina
Pentru omul mântuit
Ce-l slujeşte-ntodeauna
08-10-2019 mănăştur

poezie de autor necunoscut/anonim
Adăugat de Ioan Daniel Bălan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ultima bătălie

Evenghelia astăzi ne spune
despre viaţa ce va fi în noua lume
şi Cuvântul ne arată că oamenii vor trăi
ani cu sutele-n viaţă şi că fericiţi vor fi
când domni-va chiar Hristos aici jos pe acest pământ
El iubirea sfântă şi al Tatălui Cuvânt
omenirea-n fericire întreagă se va scălda
căci Isus Hristos Mesia va schimba toată planeta
şi va fi belşug de pâine şi va fi belşug de lapte
şi pe munţii cei înalţi vor creşte atunci bucate
iar Domnul Isus Hristos de săraci se va-ngriji
şi El Însuşi pe pământ iată îi va ocroti
şi va fi belşug de pace luna pân" va asfinţi
nici un rău ne se va face nicăieri pe acest pământ
căci stăpân aici va fi al vieţii sfânt Cuvânt
şi-mpletiţi în fericire oamenii s-or bucura
sub domnia Celui care se numeşte azi Mesia
şi lumina fericrii omenirea va gusta
căci Hristos chiar din belşug aici iat-o va turna

însă aproape spre sfârşit Satan va fi dezlegat
şi va-ncepe o nouă rundă pe pământ în lung şi-n lat
va începe ispitirea şi păcatu va-nflori
până acolo c-omenirea iată se va răzvlăti
împotriva Lui Hristos ce iată i-a dăruit
omului în astă lume să trăiască fericit
nu-nţeleg şi nu pricep cum atâţi din omenire
vor călca-Adevăru Sfânt furaţi doar de răzvlătire
când atâta vreme iată toţi au fost doar fericiţi
cum se vor lăsa o Doamne atâţia ademeniţi
căci Satan iată va strânge oştire nenumărată
ca cetatea preaiubită să fie asediată

oştile atunci vor curge şi întreg Ierusalimul
va fi iată asediat însă-n el va fi chiar Domnul
Cel ce marea a creat chiar şi paşii şi umblarea
şi chiar El atunci Mesia le va făuri salvarea
celor ce vor fi-năuntru şi atât de asediaţi
căci oştenii fără număr până-n dinţi vor fi-narmaţi
şi vor curge atunci şiroaie cetatea să o atace
nu va mai fi atunci lumină cum a fost odată pace
din cer Domnu Dumnezeu un foc iată a trimis
şi oştirile vrăşmaşe pe de-ntregul le-a cuprins
mistuind pe toţi oştenii la atac ce au pornit
şi toată oştirea mare chiar în flăcări a pierit
n-au mai trebuit soldaţi ca să apere cetatea
Domnul Cel din veşnicie şi-a făcut deplină partea
glorie dar Lui Hristos slavă cinste şi onoare
căci doar El este Viaţa şi a celui sfânt salvare
Tată drag din cerul sfânt noi o iată-ţi mulţumim
căci ne-au dat iarăşi viaţa prin Fiu-Ţi ce îl iubim

poezie de Ioan Daniel Bălan (1 decembrie 2018, Mănăştur)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Prin femeia pe care o iubesc

prin femeia pe care o iubesc
am redescoperit patria
prin ea mi-am dat seama că sunt tânăr încă
şi am un viitor
prin femeia pe care o iubesc
am redescoperit viaţa
şi viaţa m-a răsplătit
cu încă o viaţă
cea a copilului meu
de ce toate acestea mi s-au întâmplat tocmai mie?
e simplu
pentru că nu am renunţat să cred şi să sper
chiar şi atunci când însetata veşnicie
mă îndemna să beau paharul cu amărăciune
până la fund
chiar şi atunci când înfometatul necunoscut
se hrănea cu visele mele care nici măcar
nu dăduseră-n pârgul obrazului catifelat
al dimineţii perfecte
prin femeia pe care o iubesc
am redescoperit frumuseţea tuturor lucrurilor
pe care încercam să le pun
în ordinea nefirească a răzbunării prin indiferenţă sau ură
prin femeia pe care o iubesc
mi-am recâştigat prietenii
pe care-i pierdusem vorbind încontinuu
despre crimele oamenilor
despre conspiraţii şi tot ce ne face
mai negri şi mai urâţi
şi în loc ca vorbele mele să aducă prăpădul
în lumea şoaptelor naive şi dulci
am ales să mărturisesc prin scris
da, prin femeia pe care o iubesc
am redescoperit scrisul
atunci când credeam că nu se poate scrie
decât din suferinţă şi neîmplinire
iată dovada că m-am înşelat
iată poemul admiraţiei mele pentru femeia pe care o iubesc
iată poemul trezirii mele în câmpia cu metaforele
nemuritoare ale iubirii
ascultaţi: nu vă pierdeţi vremea căutând defecte
acolo unde defectele nu există
nu vă vindeţi sufletul pentru o noapte de amor
căci iadul nu este o casă de amanet
nu depuneţi jurăminte false pentru a stoarce ultimii bani
din buzunarele celor care sunt gata să facă orice pentru voi
trebuie să înţelegeţi că pentru binele suprem al acestei lumi
există un început la care puteţi fi părtaşi
prin renunţarea la voi în favoarea celorlalţi
este atât de simplu totul încât îmi vine
să vă îmbrăţişez pe toţi cu versurile mele
albe ca neaua proaspătă ce ţine de cald
bobului de grâu

poezie de Ionuţ Caragea (19 septembrie 2014)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Trio (viaţa, omul, sufletul)

Vei fi cu mine,
chiar şi atunci când muzica
nu va intona melodia ta...
Vei fi cu mine,
şi atunci când întunericul unui cer fără stele
va face să tremure a ta respiraţie...
Vei fi cu mine,
chiar şi atunci când florile tale
capul vor înclina, secetei timpului...
Eu, sunt viaţa ta!

Voi fi cu tine,
chiar şi atunci când pămantul pietrificat
nu-mi va permite a culege roadele...
Voi fi cu tine,
şi atunci când imensitatea mării
va înghiţi visele mele...
Voi fi cu tine,
chiar şi atunci când copacul tău
nu-mi va dărui fructul...
Eu, sunt omul!

Voi fi cu tine,
char şi atunci când durerea
va atinge inima ta...
Voi fi cu tine,
şi atunci când, cu tine nu aş vrea să fiu...
Voi fi cu tine,
chiar şi atunci când voi avea aripi
pentru a pleca în zborul fără de-ntoarcere...
Eu sunt sufletul!

"Iubeste-ţi aproapele ca pe tine însuţi..."
De nu ai iubire pentru tine,
cum vei avea pentru aproapele tău?

poezie de Doina-Maria Constantin
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Eu sunt de sus

Eu sunt Lumina lumii
cine dar azi mă urmează
nu-i pe calea-ntunecumii
căci inima îi e trează

va avea lumina vieţii
şi-o lumină el va fi
ca florile dimineţii
mersu el — şi-l va sfinţi

dacă Eu mărturisesc
chiar Însumi azi despre Mine
e numai că vă iubesc
şi de-a pururi vă vreau bine

totuşi voi astăzi să ştiţi
mărturia-Mi e adevărată
vreau în cer să fiţi primiţi
de-al sfinţeniei viu Tată

voi sunteţi de jos
Eu de sus iată azi sânt
le-a vorbit Domnul Hristos
al Vieţii Sfânt Cuvânt

voi sunteţi de pe pământ
Eu din ceruri am venit
să vă spun de Tatăl Sfânt
căci EL iată — v-a iubit

de nu credeţi că Eu sânt
în păcate veţi muri
sfârşind viaţa pe pământ
iertare nu veţi primi

cine eşti Tu — l-au întrebat
iudeii acei din jur
pe Isus Cel mai curat
om cu Duhul — cel mai pur

ceea ce de la-nceput
Eu v-am spus că iată sânt
Cel ce m-a trimis e Adevărat
şi Eu spun a Lui Cuvânt

Eu dar ce am auzit
de la El spun astăzi lumii
Duhul Lui neprihănit
e-adâncimea-nţelepciunii

când veţi înălţa pe Fiul Omului
atunci veţi cunoaşte că Eu Sânt
şi puterea harului
veţi primi-o prin Cuvânt

doar atunci voi o să ştiţi
de la Mine că nimic
nu fac — ca să fiţi primiţi
pe braţe să vă ridic

căci Eu Însumi de la Mine
nimica Eu nu vorbesc
ci Tatăl cum vrea în Sine
Cuvântu — Eu vi-l vestesc

niciodată Tatăl dar
singur EL nu m-a lăsat
căci v-aduc al vieţii har
s-aveţi sufletul curat

şi Eu iată-ntodeauna
fac numai ce-i e plăcut
să primiţi şi voi cununa
având viaţa — al vost" avut

Tatăl Însuşi vă iubeşte
şi vă vrea cu gelozie
sfinţenia trebuieşte
să intraţi în veşnicie

de aceea am venit
cine crede să primească
darul vieţii oferit
prin lucrarea Mea cerească

fiţi de aceea şi voi sfinţi
cum e Cel care vă cheamă
acum dar — la El veniţi
cum şi Duhul vă îndeamnă

poezie de Ioan Daniel Bălan (24 ianuarie 2019, Mănăştur)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Când

trupul minţii încercă-n zadar şi-n zbatere de gând să-nfrangă
pământul negru să-l facă-n punct de zi şi-n inimă, gând-lumină
iar pe suflet alb, colb ruginit din ţărână-n vers amar să pună
ştiu atunci că, lacrima prin vârf de condei începe încet să curgă

chiar dacă furtuna prin vânturi în vijelii de ploi strigă disperată
şi simt în oase frigul dureri iubirii şi-n genunchii care nu mă lasă
că apele rescriu linia vieţii prin neguri şi-n alergare de vis nefastă
ştiu că papirusuri de timp scot umiliţele din inima mea şi-a ta prea arsă

de suntem copil sau copilă-n amintiri din viaţa noastră, fiind mari încă
iar caledarul timpului cu sânge-n îngeri este scris pe ziduri de biserică
chiar dacă plâng albastru şi văd că luna rade-n roşu însâgerată
ştiu atunci că sufletul nu arde, nu devine negru carbune, ci, încet spre cer se-nalţă

când în braţe cuprind puternic dor şi-l cânt amar sau trist pe-o strună
prin nopţi de vis cu parfum de flori ce zboară din pomi de alei de viaţă
când vreau prin nor alb pe cer să agăţ cordă de suflet-om pe corn de lună
gândul meu este atunci al tău şi nu mai vreau în mine şi-n tine-n veci, să plouă

poezie de Viorel Muha (mai 2009)
Adăugat de Viorel Muha
Comentează! | Votează! | Copiază!

Domnia Lui Hristos

Când în slava Lui cerească Domnul Isus va veni
El îşi va întinde mâna şi totul va înnoi
curăţa-va tot pământul de păcat nelegiuire
şi toţi oamenii cei răi vor fi daţi doar la pieire
Domnul va-nnoi pământul şi faţa-i va transforma
căci doar El crease totul şi a Lui este puterea
şi toţi oamenii-or să fie de Hristos dar îmbrăcaţi
prin a Lui lumină sfântă o să fie transformaţi
vor trăi aici viaţa cum copacii din pădure
căci nu va fi aici nimeni mintea lor ca să o fure
doar Satan va fi legat şi în temniţă închis
astfel că pământu-ntreg va fi atunci un Paradis

nici un rău nu se va face pe tot muntele cel sfânt
căci Isus îşi va impune omenirii al Lui Cuvânt
şi va fi o nouă eră omul cum n-a mai văzut
căci viaţa va fi-ntreagă sub al Domnului Sfânt scut
împreună atunci cu mielul lupul blând va locui
şi cu vitele-ngrăşate leul se va zbengui
cu ursoaica la păşune vaca se va desfăta
pe pământ chiar nici un rău loc aici nu va avea
o pace fără hotar va fi iarăşi peste tot
împlinindu-se Cuvântul Celui Sfânt şi Savaot

copilaşul cel micuţ cu năpârci se va juca
nici un rău nu se va face şi nimic nu va avea
tot pământul va fi plin de lumina Lui Hristos
şi rău nu va exista pe pământ aicea jos
iată Domnul dar ce zice al vieţii Creator
Eu fac ceruri noi pentru omul muritor
şi-atunci vă veţi bucura tresăltând de bucurie
căci trăi-veţi dar viaţa iată până-n veşnicie
şi întreg Ierusalimul piatră scumpă atunci va fi
căci peste întreg pământul Hristos doar va stăpâni

oamenii vor înflori ca şi cedrii din Liban
îndreptându-şi dar viaţa înspre-al fericirii lan
a lor muncă pe pământ în zadar nu va mai fi
vor avea atunci de toate sute de ani vor trăi
iată Domnul ce vorbeşte şi El Însuşi azi ne spune
atunci va fi o nouă viaţă şi va fi o nouă lume
oamenii nu vor avea copii ca să îi înmormânteze
ci ca plini de bucurie pe braţe să îi aşeze
Hristos le va fi lumina şi de toate le va da
să trăiască-n bună stare fericită având viaţa
iată dar ce se va face oamenii cum vor trăi
când peste întreg pământul Hristos Însuşi va domni
îmbrăcată-n fericire planeta va fi lumină
omenirea atunci întreagă va trăi fără de vină

prea puţini înspre păcat ochii îşi vor îndrepta
şi vor fi toţi pedepsiţi doar stăpân va fi Mesia
astfel că-n neprihănire omu viaţa-şi va trăi
ce-a râvnit atâta vreme iată el va dobândi
Raiul Raiul cel pierdut îi va fi iar locuinţa
numai pentru că Hristos îi oferă biruinţa
glorie dar Lui Hristos slavă Celui Prea Înalt
Raiul cel plin de miresme iarăşi omului l-a dat
Tată scump şi Sfânt din cer noi o iată-ţi mulţumim
pentru Noul Paradis în care ne-ai dat să fim
slavă cinste şi onoare acum iată ţi-am adus
te slăvim o scumpe Tată şi-l cinstim azi pe Isus

poezie de Ioan Daniel Bălan (30 noiembrie 2018, Mănăştur)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Viaţa

M-am hotărât să plec in lume
Să caut Viaţa unde s-o ascunde
Poate îmi va raspunde:
De unde vine, unde se duce?
Cu ce vine, cu ce se duce?
De ce vine, de ce se duce?
Cine o trimite, cine o primeşte?

De ce uneori, mai mult durează
Alteori cineva, de ce o scurtează?
De ce Istoria cu Ea jonglează
Războaie şi catastrofe inventează
Viaţa cu secera o decimeaza?

De ce Scena pe care se petrece
Abunda de atâtea sentimente?
Şi mai reci sau şi mai calde,
De iubire şi durere,
Bucurie şi tristeţe,
Dorinţe, vise şi speranţe
Împlinite sau desarte...
De ce pe toate Viaţa le are?

După atâta frământare
Un răspuns iată răsare:
Viaţa se află si în mine şi în tine
Si in întreaga Omenire,
Dar si Sus în Cer şi printre stele
Si printre nori, zăpezi şi ploi
Peste tot si pe Planeta
Si pe munţi şi intre flori
Şi în izvoare şi pe mare
In toate vietăţile de sub Soare

Dar despre VIAŢA, răspunsurile
căutate
Doar Cel Care ne spune
EU SUNT CALEA, ADEVĂRUL, VIATA
le are....

În călătorie, totuşi,
când cu siguranţă voi pleca
Viaţa, mai departe
In Lumina, Iubire şi Pace o voi cauta
Şi cu Sufletul câte un răspuns,
Dacă voie o să mi se dea
Şi vouă în poezii Vă voi da....

poezie de Anamaria Iliescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Un gând de iarnă

Când primele ninsori or să se cearnă,
Atunci va fi mai greu de cei plecaţi,
Atunci să cânţi peste al vieţii zaţ,
Atunci să-ţi fluturi braţul peste iarnă.

Prin lume numai oameni de zăpadă,
Un foc din vatra stânilor să smulgi,
Şi, cu puterea disperării dulci,
Să-l laşi deasupra spaţiului să cadă.

Se vor aşterne între noi vecernii,
Din clopote cădea-vor chiciuri mari,
Atunci visez, frumosă, să apari
La marile instanţe ale iernii.

Şi-apoi să ningă mult ca-n fraţii Grimm,
Şi sub zăpezi de bronz să ne iubim.

poezie celebră de Adrian Păunescu
Adăugat de Adelydda
Comentează! | Votează! | Copiază!

Garantai că iubirea ce mi-o porţi este veşnică. Nimic nu e veşnic. Îmi ceri să îţi dau garanţii similare. Nu pot. Atunci te îndoieşti de autenticitatea sentimentului ce ţi-l port. Cum? întrebi, nu ştii dacă ai să mă iubeşti peste un an, peste doi, peste cinci? Nu, nu ştiu. Atunci, nu e dragoste adevărată - te burzuluieşti. Poate afinitate trecătoare. Totul e trecător, draga mea. După o viaţă, prin excelenţă plină de efemer, nu ţi-ai dat seama? Iată de ce nu primesc emfaticul dar, de ce nu concep să iau în primire, nici cu titlu definitiv, nici temporar libertatea ta. Acum se află în mâinile tale şi din ea ţâşneşte dragostea. Să rămână aşa. Nu doresc mai mult.

Dumitru Popescu în Cenuşa din ornic
Adăugat de D.H
Comentează! | Votează! | Copiază!

Gânduri...

Credeam că ştiu ce-i frumuseţea
Că eleganţa-am cunoscut
Credeam că ştiu ce e iubirea
Până ce chipul ţi-am văzut.

Credeam că inima se crapă
C-ai mei genunchi îi simt slăbind
Credeam că ştiu cum cântă mierla
Până te-am auzit vorbind.

Credeam că trandafiru-i roşu
Că ceru-albastru e tăcut
Credeam că-mi place mult natura
Până când tu ai apărut.

Credeam că soarele luceşte
Că am văzut tot ce se poate
Credeam că stau drept în picioare
Până când tu m-ai dat pe spate.

Credeam că ochii-mi sunt deschişi
Că văd că nu am niciun rost
Dar, iată, sunt îndrăgostit
Cum niciodată n-am mai fost.

Ce simt acum voi păstra veşnic
În sinea mea, ca într-o groapă
Până în clipa aceea în care
Iubirea noastră o să-nceapă...

poezie de Ashley Peter Loasby, traducere de Octavian Cocoş
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

De când... până când...

De când e lumea şi pământul,
Tot de-atunci bate şi vântul.
Norii tot de-atunci se-adună,
Fulgeră, plouă şi tună.

Tot de-atunci apele curg,
De-atunci cântă cucu-n crâng,
De-atunci sunt zile şi nopţi,
Tot de-atunci sunt vii şi morţi.

Din acele prea vechi timpuri
Există ani şi anotimpuri.
De când soarele e soare,
Tot de-atunci luna răsare.

De-atunci pomii ne umbresc
Şi cu flori se-mpodobesc.
De-atunci pământul hrăneşte
Tot ce pe el vieţuieşte.

De-o veşnicie strălucesc
Stelele-n raiul ceresc.
Tot de atunci păsări zboară
Către marea Stea Polară.

Toate-acestea îşi au mersul
De când există Universul.
Şi după cum cartea ne-nvaţă,
Tot de-atunci există viaţă.

De când planeta are viaţă
Omul stă mereu în faţă.
Chiar dacă există moarte,
El are posteritate.

Va dăinui până când
Va dispărea acest pământ.
Atunci, nu vor fi zile şi nopţi,
Nu vor mai fi vii, nici morţi.

Atunci viaţa se sfârşeşte,
Când pământu-ncremeneşte.
Când, în Universu-acesta mare
Va străluci un alt soare.

poezie de Dumitru Delcă (22 octombrie 2011)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dragostea nu poate fi gândită, dragostea nu poate fi cultivată, dragostea nu poate fi practicată. Practica dragostei, practica înfrăţirii îşi au locul încă în câmpul minţii, şi de aceea nu sunt pe aceeaşi lungime de undă cu dragostea. Când toate astea dispar, atunci când dragostea intră în fiinţă, atunci vei şti ce înseamnă să iubeşti. Dragostea nu este cantitativă, ci calitativă. Nu spui "Iubesc întrega lume" ci, chiar şi atunci când iubeşti o singură persoană, ştii, de fapt, cum să iubeşti totul, întregul. Dacă nu ştim cum să iubim o singură persoană, dragostea noastră faţă de umanitate este falsă, fictivă. Când iubeşti, nu există nici unul, nici mai mulţi, există doar dragoste. Numai datorită existenţei dragostei toate problemele noastre pot fi rezolvate, şi doar prin ea putem afla împlinirea şi fericirea.

citat celebru din Krishnamurti
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dor de mamă

Trec anii-n zbor
Şi timpul în neştire trece
Însă numai un singur dor
Cu viaţa timpul şi-l petrece.
Mi-e dor de tine, mamă dragă,
Mi-e tare dor; Ce mult mi-e dor!
Aş vrea să ştie o lume-ntreagă,
Că fără tine pot să mor!
Dar viaţa merge înainte,
Iar timpul zboară fără habar
Şi de ţi-ai pierdut dragul părinte
Inima-ţi plânge în zadar.
Căci nimeni înapoi n-aduce
O fiinţă a cărei vieţi s-a stins;
Degeaba sufletul îmi plânge,
Pierdută ai fost, oricât am plâns.
De atunci mult timp a mai trecut
Şi a fost mai mult un timp pierdut.
De atunci lacrimile s-au uscat,
Dar dorul tot n-a încetat.
Căci toată viaţa dor îmi va fi,
Cât pe Pământ eu voi trăi.
Mereu eu numai tristă sunt,
Dar oamenii-s nepăsători;
De toţi ar fi nemuritori,
Ce-ar mai fi viaţa pe Pământ?!
Dar tu te-ai dus înaintea lor
Şi m-ai lăsat c-un singur dor.
Şi acuma orice veselie
E ca şi cum n-ar exista;
Nimic nu-mi mai place mie,
Decât doar amintirea ta...
În mintea mea tu eşti tot vie
Şi vei trăi o veşnicie!
Aceasta-i unica bucurie
Ce poate să-mi mai placă mie.
Mi se întâmplă foarte rar
Un zâmbet şters să mai schiţez,
Mi se întâmplă mie, dar,
Mai mult nu pot să-mi imaginez.
Nici nu pot să râd voios,
Nu am puterea să o fac,
Din când în când zâmbesc frumos,
Însă numai când mă prefac.
De nimeni nu sunt înţeleasă,
Poate că le par prea voioasă;
Ei nu ştiu ce-n suflet se ascunde,
Căci nimeni în suflet nu pătrunde...
Doar tu adânc mi l-ai străpuns
Şi-n inima mea ai pătruns.
Eu nu sunt singura din lume
Ce a pierdut pe cineva
Şi nu-i de ajuns un singur nume
Izvorul vieţii a-l seca.
Mai sunt mulţi care-mi sunt aproape
Şi unii chiar mă înţeleg,
Dar numai tu ai fost tot ce se poate
Chema mai bun, mai înţelept.
De lângă mine ai plecat
Dar, mamă, eu nu te-am uitat!
Eu mă gândesc mereu la tine,
Tu eşti mereu doar lângă mine...

poezie de Cornelia Georgescu din Tăcere... (2006)
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Să fi ştiut... - jurnal de lacrimi de război

Să fi ştiut că va veni războiul, nu mai făceam copii... să suferim.
Dar cui să aparţină-această vină? Ce datorăm, cu moartea să plătim?!

De ce plătesc părinţi, copii, cu sânge? De ce cu lacrimi spală suferinţa?
De ce planeta îngenunche, plânge? Străini de viaţă, căutăm credinţa...

De ce, de ce, de ce nu-mi pot răspunde, când calcă tancuri trupuri, le strivesc
Şi din adâncul lor ţâşneşte sânge... Blestem de Dumnezeu îmi ispăşesc?!

Copii flămânzi, fără părinţi, departe, în lumea asta încă rătăciţi,
De ce, răniţi, tânjesc după dreptate? De ce sunt schije-n ochii lor cuminţi?

Ce simte-un tată, când plecând la luptă, ştie că va muri pentru fecior
Şi pruncul fi-va ultima icoana pe care-n gând, o va purta cu dor?

Un pui de om, cu surioara-n braţe, ce simte când părinţii i-au murit?
Dintr-un război, ce poţi să iei aminte?! Căci sufletele-n el s-au schilodit...

Nu tancuri, avioane şi rachete te sperie la fiecare ceas,
Ci moartea ce plăteşte biruri grele să ia de pe pământ ce-a mai rămas.

De ce să curgă lacrimă pe ceruri şi-i secetă de oameni pe pământ?
Războiu-acesta, cui să folosească? De ce să n-aibă oamenii mormânt?

Nu-mi pot răspunde şi mă doare-n suflet... Cu gânduri calde îi îmbrăţişez,
Dar mă încearcă, iată,-un fel de urlet şi-n mine în războaie mă trezesc.

Visez la pace şi la libertate... Să-ntoarcă-n lume singurul Iisus
Ce-a adormit pe cruce şi-n dreptate, spre Dumnezeu, ca un martir s-a dus.

Şi mă trezesc cu sufletul o rană şi gândul sângerând de necuvinte
Şi plâng şi plâng şi plâng precum o mamă, toţi pruncii lumii care n-au părinte.

Calc diavolescul sânge în picioare şi plâng sub crucea lui Iisus... Mi-e dor!
Şi plâng fiece suflet care moare, lăsând pământul mai pustiu, mai gol...

poezie de Rodica Nicoleta Ion
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Spune-mi ceva...

spune-mi ceva,
despre noi, cei de ieri, îmbătaţi de visarea unor clipe irepetabil,
despre mine, despre zumzetul de petale din iarna, în care fericirea ne făcea cărări de stele
prin sufletele noastre rebele,
despre zâmbetul meu de atunci, ce-i putea împrumuta mării adânci
cele mai frumoase taine,
despre paşii noştri unduiţi de fulgii unor prea suple idealuri,
despre cântecul pe care mi l-ai fredonat în ureche, atunci când ţi-ai apropiat buzele
ca să-mi săruţi inima răvăşită de iluzii,
despre cea mai sfântă îmbrăţişare, pe care
cules-o din jarul lunii atotstăpânitoare,
despre mirosul cuvintelor tale suave,
care-mi desena clinchete viitoare,
despre trecătorii visurilor noastre, care nu cunoşteau rozele de aripi sticloase,
despre nemurire, despre tot ce s-a putut scrie dintr-o poveste de dragoste nemărginită...

poezie de Alina Florica
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Trenul vieţii

Viaţa este ca o călătorie cu trenul, cu toate opririle, ocolurile şi accidentele. Continuăm, ne întâlnim cu părinţii şi credem că vor călători întotdeauna cu noi, dar la o anumită oprire vor coborî şi trebuie să ne continuăm călătoria fără ei. Dar vor fi mulţi pasageri în tren, fraţii, verii, prietenii noştri, chiar şi dragostea vieţii noastre. Mulţi vor ieşi şi vor lăsa un mare gol. Cu alţii nici nu vom observa că au renunţat. Este o călătorie plină de bucurii, dureri, salutări şi rămas bun.
Succesul constă în: a avea o relaţie bună cu toată lumea.
Marea enigmă este: nu ştim niciodată la ce oprire să coborâm.
Prin urmare, trebuie să trăim, să iubim, să iertăm şi să dăm mereu tot ce putem! Pentru că atunci când vine momentul în care trebuie să coborâm şi locul nostru este gol, ar trebui să rămână numai gânduri frumoase despre noi şi să călătorească pentru totdeauna în trenul vieţii!!!
Îţi doresc ca şi călătoria ta să fie mai frumoasă în fiecare zi, să ai mereu dragoste, sănătate, succes şi bani cu tine.
Multe mulţumiri tuturor călătorilor din trenul vieţii mele!!! Oamenii puternici ştiu cum să-şi menţină viaţa. Chiar şi cu lacrimi în ochi, poţi spune zâmbind: SUNT OK. Postez doar pentru a spune: E frumos că existaţi.

Adăugat de Marius Călin
Comentează! | Votează! | Copiază!

Răscruce

Iată locul dintre nicăieri şi niciodată
Răscrucea vieţii mele
unde niciun drum nu se opreşte
Iată eu îţi prezint trecutul
Negru cu ochi albaştrii de oţel - ura
Biciul tremură încă în mâna sa crispată
Vezi, el calcă în picioare
toate visurile mele de libertate
el îmi ară măruntaiele semănând grânele violenţei
Vezi, el destramă copilăria mea, Africa mea pierdută pentru totdeauna
Vezi, ura îi mănâncă inima, se crede atotputernic
Iată-l îndreptându-se spre noaptea refuzului meu
El mi-a violat cerul
Şi ploaia sfâşiată ce stropeşte pământul
Roşu este sângele său roşu asemenea iadului nebuniei

Şi iat-o pe bunica tremurând
de frigul urii incredibile
Neagră ca noaptea cea mai lungă
Sclava din mine ascultă tobele
dar rămâne surdă la chemarea lor
Oarbă fiind
Neştiind să spună decât "Da... da stăpâne"
în vreme ce în sufletul ei cugetă:
"Ura mea să-ţi străpungă inima!"
Şi ura este un fruct prea copt
care picură sânge
Vezi cum tremură de frică viermele pământului, strivit sub piciorul stăpânului
Iat-o pe mama mea, iat-o pe sora mea, iată-l pe copilul meu blestemat
Iată-i pe cei doi copii ai mei blestemaţi - izvor al descendenţei mele
dar povară prea grea pentru umerii mei umani
Destul mi-am aplecat spinarea
Destul mi-am umflat pieptul, crezând
că întreg cerul încape în ochii mei
Iată deşirate cele două lumi ale mele la răscruce de drumuri.
Eu chem ploile cerului
ape vii salvatoare peste capetele lor ude
Iată-i pe cei doi copii ai mei în umbră cerşind puţină dragoste
Că numai dragostea mai poate spăla atâta ură
Foc, ştrangulare, biciuri în erecţie şi cuţite îndreptate
trestii arzând şi nebunie umană
După foc pământul meu e de reconstruit istoria mea sugrumată

Iată cele două feţe ale nebuniei mele
O, Doamne, prinde-le cu mainile tale vindecătoare
Extrage oţelul din albastrul ochilor mei
şi piatra de sânge care îmi apasă inima
Împinge viermele pământului spre focul solar
rinichii mei vindecaţi de alintul ofensator
Ajută-mă să privesc fără să tremur
azurul cerului şi albastrul mării
Ia în palmele tale noua mea Africă
Şi fă din mine până la finele Timpului
O vibraţie a iubirii!

poezie de Nicole Cage-Florentiny (august 1999)
Adăugat de Marinela Barabula
Comentează! | Votează! | Copiază!