Ştefăniţă-Vodă

Cu grabnicele sărituri
A sprintenei lăcuste
Apare-un cal, la cotituri.
Nechezul înspumatei guri
Speria tăcerea din păduri
Şi pacea văii-nguste.
În gura văii, lângă pod
Boierii stau cu frică;
Ei par o gloată de norod,
Pe cai pitici şi plini de glod
În scări temutul voievod
Cu hohot se ridică.

Strângea de frâu şi tremura:
Iar calul, ud de cale,
Pământu-n loc îl frământa
Şi spuma alb-o mărita
Cu sânge roş ce picura
Din strânsele zăbale.

Când vrei să-i afli, nu-i aduni!
Boieri, nu vi-e ruşine?
Vă văd aşa de-atâtea luni,
N-aveţi acasă cai mai buni?
Ori cum? Boieri, sunteţi nebuni?
Vă bateţi joc de mine?

E grea ocara ce ne-o faci
Spătarul îi răspunde.
Dar ţara-i suptă de haraci,
De greci nebuni şi de cazaci;
Săracă ţara, noi săraci,
Şi cai voinici, de unde?

N-ai bani de-un cal? Ia calul meu!
Boierii-n tremurare
Dau slujbe-n gând lui Dumnezeu,
Spătarul suflă des şi greu,
Se pipăie la cap mereu
Să vadă de-l mai are.
Măria ta, vorbim şi noi.
Ei, las-o încurcată!
Vă văd aşa de rupţi şi goi
De latră câinii după voi!
Sânteţi boieri, ori marţafoi?
Spătare, hai odată!

Şi vodă sare jos din şea,
De frâu, fugaru-şi ţine.
Spătaru-ngălbenit privea,
Vedea ce e, şi nu vedea,
Spătarul asta n-o credea
Spătaru-n urmă vine.

Aşa, jupâne, eşti cinstit,
Şi-al tău să fie darul.
Dar frâul nu! Mi l-am oprit
Şi vodă frâul l-a smuncit
Şi-apoi cu frâul a lovit
Ponciş în ochi fugarul.

Cu ochii-nchişi şi fulgerat
De spaima loviturii,
Se nalţă roibu-nviforat,
S-azvârle-n lături şi, turbat,
Ia câmpu-n goană, îndreptat
Spre râpele pădurii.

Se duce-orbiş, fără stăpân,
Cu vuiet ca furtuna.
Boierii-ncremeniţi rămân
Iar coama calului păgân
Cu barba bietului bătrân
S-amestecă, sunt una.
Boieri! Mai ziceţi-mi apoi,
Că vodă nu v-ajută!
Sunteţi săraci, flămânzi şi goi;
Dar fiecărui dintre voi
Eu am să-i dau un cal de soi,
Că-n grajd mai am o sută!

poezie celebră de George Coşbuc
Adăugat de Sagittarius
Comentează! | Votează! | Copiază!

Se cuvine să fie în mai mare cinste cel sărac şi care are cinste, decât cei dintre boieri, dar nedestoinici; cu cinste să fie sau dintre boieri, sau dintre cei săraci.

Neagoe Basarab în Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie, Partea a doua, Capitolul VI (15 iunie 1520)
Adăugat de Ruxandra Popescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ciuta ciutelor

Printre meri şi printre peri
Plimbă-mi-se mari boieri,
Mari boieri cu cai bălţaţi
Cu călţuni împintenaţi,
Cai cu frâne de argint,
Cu poclăzi până-n pământ,
Plimbă-se, alintă-se,
Între ei intreabă-se:
Unde-i ciuta ciutelor,
Frumoasa frumoaselor,
Rumeneala zorilor,
Podoaba crăieselor?
Cu arcu' să o vână,
Cu cununi s-o-ncununăm,
Cununii de cununie
Lui Vodă dalbă soţie.

folclor românesc
Adăugat de Veronica Şerbănoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Paşa Hassan

Pe vodă-l zăreşte călare trecând
Prin şiruri, cu fulgeru-n mână.
În lături s-azvârle mulţimea păgână.
Căci vodă o-mparte, cărare făcând,
Şi-n urmă-i se-ndeasă, cu vuiet curgând,
Oştirea română.

Cu tropote roibii de spaimă pe mal
Rup frâiele-n zbucium şi saltă;
Turcimea-nvrăjbită se rupe deolaltă
Şi cade-n mocirlă, un val după val,
Iar fulgerul Sinan, izbit de pe cal,
Se-nchină prin baltă.

Hassan de sub poala pădurii acum
Lui Mihnea-i trimite-o poruncă:
În spatele-oştirii muntene s-aruncă
Urlând ianicerii, prin flinte şi fum,-
Dar paşa rămâne alături de drum
Departe pe luncă.

Mihai îi zăreşte şi-alege vro doi,
Se-ntoarce şi pleacă spre gloată,
Ca volbura toamnei se-nvârte el roată
Şi intră-n urdie ca lupu-ntre oi,
Şi-o frânge degrabă şi-o bate-napoi
Şi-o vântură toată.

Hassan, de mirare, e negru-pământ;
Nu ştie de-i vis, ori aieve-i.
El vede cum zboară flăcăii Sucevei,
El vede ghiaurul că-i suflet de vânt
Şi-n faţă-i puterile turcilor sunt
Tăriile plevei.

Dar iată-l! E vodă, ghiaurul Mihai;
Aleargă năvală nebună.
Împrăştie singur pe câţi îi adună,
Cutreieră câmpul, tăind de pe cai -
El vine spre paşă: e groază şi vai,
Că vine furtună.

- "Stai, paşă, o vorbă de-aproape să-ţi spun
Că nu te-am găsit nicăierea" -
Dar paşa-şi pierduse şi capul şi firea!
Cu frâul pe coamă el fuge nebun,
Că-n gheară de fiară şi-n gură de tun
Mai dulce-i pierirea.

Sălbaticul vodă e-n zale şi-n fier
Şi zalele-i zuruie crunte,
Gigantică poart-o cupolă pe frunte,
Şi vorba-i e tunet, răsufletul ger,
Iar barba din stânga-i ajunge la cer,
Şi vodă-i un munte.

- "Stăi, paşă! Să piară azi unul din noi."
Dar paşa mai tare zoreşte;
Cu scările-n coapse fugaru-şi loveşte
Şi gâtul i-l bate cu pumnii-amândoi;
Cu ochii de sânge, cu barba vâlvoi
El zboară şoimeşte.

Turbanul îi cade şi-l lasă căzut;
Îşi rupe cu mâna vestmântul
Că-n largile-i haine se-mpiedică vântul
Şi lui i se pare că-n loc e ţinut;
Aleargă de groaza pieririi bătut,
Mănâncă pământul.

Şi-i dârdâie dinţii şi-i galben-pierit!
Dar Alah din ceruri e mare!
Şi-Alah îi scurtează grozava-i cărare
Căci paşa-i de taberi aproape sosit!
Spahiii din corturi se-ndeasă grăbit,
Să-i deie scăpare.

Şi-n ceasul acela Hassan a jurat
Să zacă de spaimă o lună,
Văzut-au şi beii că fuga e bună
Şi bietului paşă dreptate i-au dat,
Căci vodă ghiaurul în toţi a băgat
O groază nebună.

poezie celebră de George Coşbuc
Adăugat de Ion Bogdan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Boierii

În ţară, două soiuri de boieri
Împart puterea între ele,
Boieri de-o zi, boieri de ieri,
Stăpânitorii vieţii mele,
Şi unii, şi-alţii de pripas,
Şi nu le poţi mai da de nas.

Unii purced de la Fanar,
Şi alţii de la coada vacii,
Dar întăriţi cu acelaşi har,
Să sugă ţara şi săracii,
Şi toţi de-o teapă şi un soi,
Şi unii şi-alţii sânt ciocoi.

Dintre clănţăi şi-nvăţători
Se pregăteşte-a treia teapă,
Omizi, gândaci şi lipitori,
Şi-alt supt, mai crâncen, va să-nceapă,
Căci corciturile dădură
Pe cea de-a treia corcitură.

Şi fiecare cârd se cheamă
Cumva, cu numele bălţat,
Şi se prefac, ca-n panoramă,
Că se înfruntă şi se bat,
Dar ca şi corbii, pe un leş,
Sunt întru totul înţeleşi.

Când crede împlinit sorocul,
Suflerul face semn să vie
Alţi măscărici să ţie locul
Şi ţara luată cu chirie -
Şi unii vin, şi alţii pleacă,
Lăsând-o-n jale mai săracă.

poezie celebră de Tudor Arghezi
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Prutul

- Prutule, tu vii turbat
Şi cu sânge-amestecat,
Şi n-ai pace şi-alinare
Şi n-ai loc cum vii de mare:
Ce ţi-e iar de spumegare?
Şi-aduci arme ghintuite,
Trupuri de voinici ciuntite,
Steaguri de oştiri păgâne
Şi cai roibi fără de frâne!
Iar de maluri tu izbeşti
Capete moldoveneşti
Şi prin rădăcini încurci
Bărbi cărunte, bărbi de turci!
Spune, Prutule, măi frate,
Spune-mi, ale cui păcate?

- Oliolio! Voinic durut!
De când sunt pe lume Prut
Ce văzui n-am mai văzut!
Cât cuprinzi cu ochii-n zare
Numai tunuri, numai care,
Numai turci bătrâni călare,
Numai turci, numai cazaci.
Multă-i frunza pe copaci,
Dar de stai şi seama faci
Tot erau mai mulţi cazaci.
Barba lor bătea-le brâul
Şi ţineau cu dinţii frâul,
Pe-unde trec ei duc pustiul!
Şi când i-am văzut, creştine,
Că iau calea către mine,
Şi când le-am văzut mai bine
Ochii cu fulgerătura,
Pletele cu zbârlitura,
Bărbile cu-ncâlcitura,
Eu de maluri m-am izbit
Prins de friguri şi-ngrozit,
Că mi se negrea vederea
Şi mi se topea puterea
Şi-amărât stăteam ca fierea!

Dar când mă-ntorsei spre deal,
Maică, ce văzui pe mal!
Cât ai face cruce-o dată,
Măre iacă mi s-arată
Moldoveni, ştiuţii mei,
Prăfuiţi şi puţintei
Nici să nu te uiţi la ei -
Şi veneau, veneau, veneau,
Turcii-n bărbi bolboroseau,
Că pe mal ei ce-ţi vedeau?
Vedeau fulgeru-n picioare,
Alb de arme lucitoare
Şi-nfrăţit cu sfântul soare,
Vedeau vodă bogdănesc:
Dare-ar Domnul să trăiesc
Să mai stau să-l mai privesc!
Zările-alergându-le,
Vifor măsurându-le
Fulger despicându-le!
Calu-n vânt i se-ncurca
Prin urdii îmi fulgera,
Brazdă-n urmă-i revărsa,
Brazda roşie-nflăcărată
Tot cu sânge-amestecată -
N-am mai văzut niciodată!
Iar cel vodă bogdănesc
Da năvală-n căzăcime,
Şi dă proşca-n tătărime,
Iama prin ianicerime,
Şi prin deset năvălea
Desetul de mi-l rărea
Şi, pe turci cum îi izbea,
Zarea nu-i mai încăpea!
Şi-mi părea de-atâta bine
Că vedeam că vremea vine
Şi-au să-ncapă ei şi-n mine!

Oliolio, ce pui de leu!
Dragă-i fu lui Dumnezeu
Şi mult bine-a mai avut
Mama care l-a născut!
Că-l vedeam cum umblă roată.
Şi-alerga câmpia toată,
Luând gloată după gloată
Şi-mpingându-le mereu
Tot încoaí spre-adâncul meu!
S-au încăierat pe mal
Om cu om, şi cal cu cal,
Şi din piepturi se izbeau
Şi cu dinţii se rupeau,
Şi grămezi-grămezi cădeau.
Morţii-mi închideau cărarea,
Sângele-mi mărea vărsarea,
Groaza-mi mai creştea turbarea.
Şi de-aceea vin urlând
Arme, steaguri aducând
Şi cai roibi fără de frâne
Şi stăpâni de oşti păgâne.
Şi de-aceea vin turbat
Mânios şi spumegat
Că de-atâta uluire
Nu mai pot să-mi viu în fire!

poezie celebră de George Coşbuc
Adăugat de Ion Bogdan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Veste

Vin din noapte, din miez de pădure:
avem un voievod!
Spre ziduri sure
sar peste prăpăstii în călţuni de poveste.
Către cetate frunza susură:
o veste, o veste!

Ocolesc gorganul cu căpăţânile, cu ispăşiţii,
peste ogoare mă-mpiedic în scut.
Ating cu fruntea luminile:
S-a născut, s-a născut!

Genunchiul poticneşte, fruntea asudă.
Ţâşnesc curcubeie
din pas şi din rouă
pe pajiştea udă.
Din turnul verde de pază, de lângă pod,
straja mă vede.
Tăcerea-i a ceasului rod:
Avem un voievod!
Urechea n-o crede.

Sculaţi boieri cu rânduitele bresle,
cu sfinţii, cu mucenicii,
şi voi hornari, şi voi ucenicii,
ridicaţi-vă slugi adormite în iesle!
Sculaţi boieri, o veste din codru v-aduc -
- Ni s-a născut azi-noapte noul voievod,
fiul pădurii, puiul de cuc!

poezie celebră de Lucian Blaga din Nebănuitele trepte (1943)
Adăugat de Veronica Şerbănoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sculaţi, sculaţi, boieri mari

Sculaţi, sculaţi, boieri mari
Că vă vin colindători.
Nu vă vin cu niciun rău
Ci v-aduc pe Dumnezău,
Pe Dumnezău mititel
Mititel înfăşăţel.
Înfăşat în foi de mac,
Cu tichie verde-n cap,
Iar în fundul tichiei
Este-o piatră nestemată
Ce plăteşte lumea toată,
Ţarigradul jumătate
Şi Braşovu-a treia parte.
Sus în poarta lui Cristos
Să fiţi boieri sănătoşi!

folclor românesc, judeţul Botoşani
Adăugat de Costel Zăgan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Împăratul, boierii şi locuitorii acelei împărăţii mulţumiră lui Dumnezeu că i-a scăpat de zmeoaică, de fetele şi de ginerii ei, căci multe rele le făceau; iară mântuitorului lor îi ziseră: "Ţugulea viteazul şi înţeleptul". După aceea, împăratul ridică pe Ţugulea la mare cinste. Ţugulea trăi acolo câtva timp ca în sânul mă-sii. Dară nişte zavistioşi de boieri băgă în inima împăratului frica că Ţugulea odată, odată are să-i ia ţara. Cum auzi unele ca acestea, împăratul se gândea ce meşteşug să facă ca să scape de el. În sfârşit ascultă poveţele celui mai pizmătăreţ din boierii cei bătrâni.

Petre Ispirescu în Ţugulea, fiul unchiaşului şi al mătuşei
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ţepeş Vodă zis Dracula

Ţepeş, zis Dracula
mulţi a speriat,
i-a-nţepat cu "sula"
şi i-a spânzurat.

Căci, doi soli porniră
la împărăţime,
şi-ndată vestiră
despre boierime.

Boierime care
moarte au jurat,
Ţepeş, să-l omoare
astăzi, spânzurat.

Ţepeş auzind
iute s-a sculat,
şi viteaz fiind
el a cuvântat:

-Ascultaţi, voi, care
mai aveţi simţire,
sunt român, mă doare;
veniţi-vă-n fire!

Neamul boieresc
mi-este trădător,
eu ca domn firesc
iubesc pe popor.

Ţin la astă ţară
şi v-am dovedit,
duşmanii să piară
eu, i-am fugărit.

Ţin la neamul meu
la neatârnare,
vă laud mereu
neam, viteaz şi mare.

Sângele vărsat
sânge de român,
e sânge curat
căci, nu vrem stăpân!

Noi nu vrem robire
trădătorii mor,
noi, dorim unire:
românesc popor!

Cine a trădat
vrea să mă omoare,
va fi atârnat
într-un par, la soare!

Să se-nveţe minte
ţara să-şi iubească,
respecte cuvinte
domnia, să-mi crească!

Să-mi crească în pace
iar cel trădător,
de-mi va zice, "drace"
nu-l iert, şi-l omor!

Când boierii-au auzit
Ţepeş Vodă ce le-a spus,
speriaţi, s-au azvârlit
dispărând, către apus.

Şi-a rămas, el, cu poporul
şi cu ceata ostăşească,
aclamând, conducătorul:
"Ţepeş Vodă să trăiască!"

Şi Ţepeş a mai trăit
mulţi boieri în ţeap-a tras,
rămânând, foarte vestit
şi rostit la orice pas.

Aşa şi eu l-am rostit
istorie să-nvăţăm,
Ţepeş Vodă, n-a murit:
când numele,-i cuvântăm.

poezie de Paul Preda Păvălache, după Dimitrie Bolintineanu (12 septembrie 2011)
Adăugat de Paul Preda Păvălache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Calul

Calule, ce ai? Ţi-i teamă
De nechezi cu capu-n jos?
Nu mai scuturi dârz din coamă,
Frâul nu-l mai muşti, focos.
Nu te îngrijesc eu oare?
N-ai ovăz bun de mâncare?
N-ai tu scări de aur fin?
N-ai tu hamuri minunate
Şi potcoave argintate
Şi dârlogi de ibrişin?

Spune calul, trist şi blând:
Potolitu-m-am căci, iată,
Glas de goarne-aud sudând,
Tropot, şuier de săgeată.
Şi nechez căci pe câmpie
Mult n-am să mai zburd semeţ.
Şi voios, plin de mândrie
Că am frâu şi scări de preţ,
Hamurile în curând
Mi le-or lua duşmanii toate
Şi potcoavele de-argint
Din picioare mi le-or scoate.
Sufletul cumplit mă doare
Căci trudit de-oi asuda
Au sâ-mi puie în spinare
Drept pocladă pielea ta.

poezie celebră de Puşkin
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Feciorii de boieri nu putură mistui vorbele ciobănaşului. Îşi puseră în gând să i-o coacă şi se culcară. A doua zi ciobănaşul se sculă de dimineaţă, îşi spălă faţa la o fântână, îşi făcu rugăciunea, încălecă pe mârţoaga lui şi trei, trei, mergea singur. Feciorii de boieri şi de împăraţi se sculară târziu, se mai zbenguiră şi apoi plecară şi ei; îl ajunseră de pe urmă şi îl şi întrecură. Şi de astă dată se alegară de dânsul şi-i cătau cearta cu lumânarea. Ciobănaşul tăcu din gură şi îşi căută de drum. El ştia că cine tace merge în pace. Seara feciorii de împăraţi şi de domni maseră în marginea unei păduri. Când, tocmai târziu, hei! ajunse şi ciobănaşul, ostenit ca vai de el; se puse şi el la o parte, făcu un focşor, îngriji de cal, apoi cină şi se culcă. Feciorii de boieri, neastâmpăraţi cum erau, voiră să-şi râză de el. Aşteptară până adormi ciobănaşul, mai aţâţară focul, îi luară pălăria şi i-o aruncară pe foc.

Petre Ispirescu în Ciobănaşul cel isteţ sau ţurloaiele blendei
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

După ce trecură şi se depărtară de nu se mai văzură, argatul scutură frâul, şi iată că îndată şi-i sosi calul. Îi spuse ce avea de gând să facă şi ceru povaţă. Calul îl învăţă ce să facă, când va fi dinaintea vrăjmaşului. După ce luă în cap ce-l învăţă calul, încălecă şi porni şi el.

Petre Ispirescu în Făt-Frumos cel rătăcit
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Picoteala conacului

a fost tulburată de boierii tineri.
erau trei mânji fandosiţi cu musteaţa
în furculiţă, îmbrăcaţi după moda
de la paris sau milano şi-o muiere
subţiratică, numai horbotă, care stătea
sub o umbrelă albă ca spuma laptelui.
din plictiseală, au pogorât tăpşanul
prăvălit spre liziera pădurii, culeg
maci şi albăstriţe. domniţa, urcă
în droşcă, cu bucheţelul în mână
şi-şi face vânt cu evantaiul de santal.
trag o ochiadă peste hârtie. era povestea
unei isprăvi de pomină bună de scris
în letopiseţe. tinerii, de la hurducăială,
şi-au pus în minte să se pună pe capul
acelor balerci cu gând luminat să mute
vinul în burdihane. în casele tocmite
spre hodină era dănţuire. alături, un minaret
şi din vârf un muezin răcnea de mama focului.
chemarea muezinului a fost luată la băşcălie
de tinerii boieri. ba au prăvălit şi minaretul,
cu tot cu muezin. isprava a ajuns
până la urechile lui vodă care era rupt
de grijile ţării. ar fi vrut să-i pedepsească
cu mânie, da' erau de neamuri alese.

poezie de Vasile Culidiuc
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Noaptea era frumoasă. Pic de nour nu se vedea. Din când în când greierii şi prigoriile te făceau să-ţi mai aduci aminte că trăieşti pe lume. Un vânticel adia, încât de abia îl simţeai că vine să-ţi mângâie obrajii. Ciobanul se făcuse mititel lângă un mărăcine înflorit, pe lângă care păştea calul său, şi se pusese pe gânduri. Se uita pe cer la drumul robilor, vedea cum se mişca carul, fata care duce apa în doniţe pe cobiliţe. Se mira de razele ce ieşea din luceafăr, şi căuta cu mare dorinţă să cunoască care din candelele atârnate în cer ar fi aceea a fetei împăratului ca să se închine la ea. Pe când era cufundat în gândire, fiii de împăraţi şi de boieri băgară de seamă că mai era cineva. Îl întrebară şi aflară că merge şi el la cetatea împărătească unde mergeau şi ei. Şi fiindcă văzură că el nu le da pricină de vorbă, începură ei să-i vorbească şi să-l cam ia peste picior.

Petre Ispirescu în Ciobănaşul cel isteţ sau ţurloaiele blendei
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ţepeş

Cei ce-au râvnit să-i ia domnia,
Prin hicleşuguri, lui Măria
Sa Vodă Ţepeş Vlad,
N-au mai ajuns în iad...

Deşi tot mici şi tot supuşi,
Solemn, în ţeapă fost-au puşi -
Gest, al lui Vodă, de bonton,
Fiind şi ţeapa tot un... tron!

poezie de Efim Tarlapan
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Şi aşa, aide, aide, merse până înseră şi se puse a se odihni. Când, ce să vezi d-ta? unde venea o ceată de fii de împăraţi şi de boieri mari, îmbrăcaţi numai în fir şi pe nişte armăsari de mâncau foc. Se părea că nu-i mai încape locul. El, biet, se dete mai la o parte. Mai văzuse el cai buni, înşelaţi şi înfrânaţi frumos; mai văzuse şi fii tineri de boieri îmbrăcaţi cu haine scumpe, auzise că unii dintr-înşii sunt limbuţi, dezmierdaţi, luători în râs şi înfumuraţi, de nu le ajunge cineva cu strămurarea la nas, dar ca şi aceştia, ba, ba, ba! Trase şi ei aci spre a mânca peste noapte. Puseră deci de le făcu un foc mare de părea că au să frigă un bou, se puseră pe lângă dânsul şi, după ce cinară, începură a vorbi verzi şi uscate; mai multe rele decât bune. Nu le scăpase nimic pe lume de care să nu se alege. Stau tolăniţi pe nişte rogojini pe dasupra cărora erau aşternute nişte velinţe lucrate cu meşteşug.

Petre Ispirescu în Ciobănaşul cel isteţ sau ţurloaiele blendei
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Împăratul rămase pe gânduri. El, deşi s-a întristat, dară mai mult s-a bucurat că îi aduse aminte ceea ce trebuia să facă el ca un părinte. Apoi trimise o pungă cu bani argatului. Acesta se duse şi-i dete grădinarului, sub cuvânt că el nu ştie ce să facă cu ei, ca unul ce are de toate de al stăpânu-său. Nu trecu mult şi, viind o sărbătoare, împăratul cu toţi curtenii şi bătrânii împărăţiei merse la biserică. Între bătrânii şi credincerii curţii era şi grădinarul. Numai fata cea mică rămase acasă. Argatul, văzându-se singur, descinse frâul de pe lângă sine, scoase dintr-o nucă nişte haine de aramă, din cele luate de la zâne, se găti bine, intră în grădină, sună frâul şi veni calul înşelat, dar neînfrânat şi, punându-i frâul în cap, argatul încălecă şi prinse a-şi încurca calul prin grădină. Fereastra fetei de împărat celei mici da în grădină şi ea văzu tot ce se petrecu. După ce strică grădina, argatul se duse ca fulgerul la biserică, dete calul în mâna unui om ce sta afară, ca să i-l ţie, şi el intră în biserică. Aci merse înfipt la mir, se ploconi în dreapta, se ploconi în stânga şi ieşi afară. Toţi cei din biserică se mirară de dânsul. Până şi împăratul zicea că nici el nu mai văzuse aşa voinic frumos.

Petre Ispirescu în Făt-Frumos cel rătăcit
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Unde se găseşte frâul, se cere şi calul.

proverbe româneşti
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

El-Zorab

La paşa vine un arab,
Cu ochii stinşi, cu graiul slab.
- "Sunt, paşă, neam de beduin,
Şi de la Bab-el-Manteb vin
Să vând pe El-Zorab.

Arabii toţi răsar din cort,
Să-mi vadă roibul, când îl port
Şi-l joc în frâu şi-l las în trap!
Mi-e drag ca ochii mei din cap
Şi nu l-aş da nici mort.

Dar trei copii de foame-mi mor!
Uscat e cerul gurii lor;
Şi de amar îndelungat,
Nevestei mele i-a secat
Al laptelui izvor!

Ai mei pierduţi sunt, paşă, toţi:
O, mântuie-i, de vrei, că poţi!
Dă-mi bani pe cal! Că sunt sărac!
Dă-mi bani! Dacă-l găseşti pe plac,
Dă-mi numai cât socoţi!

El poartă calul, dând ocol,
În trap grăbit, în pas domol,
Şi ochii paşei mari s-aprind;
Cărunta-i barbă netezind
Stă mut, de suflet gol.

- "O mie de ţechini primeşti?
- "O, paşă, cât de darnic eşti!
Mai mult decât în visul meu!
Să-ţi răsplătească Dumnezeu,
Aşa cum îmi plăteşti!

Arabul ia, cu ochii plini
De zâmbet, mia de ţechini -
De-acum, de-acum ei sunt scăpaţi,
De-acum vor fi şi ei bogaţi,
N-or cere la străini!

Nu vor trăi sub cort în fum,
Nu-i vor cerşi copiii-n drum,
Nevasta lui se va-ntrema;
Şi vor avea şi ei ce da
Săracilor de-acum! -

El strânge banii mai cu foc,
Şi pleacă, beat de mult noroc,
Şi-aleargă dus d-un singur gând,
Deodată însă, tremurând,
Se-ntoarce, stă pe loc.

Se uită lung la bani, şi pal
Se clatină, ca dus de-un val,
Apoi la cal priveşte drept;
Cu paşii rari, cu fruntea-n piept,
S-apropie de cal.

Cuprinde gâtul lui plângând
Şi-n aspra-i coamă îngropând
Obrajii palizi: - "Pui de leu,
Suspină trist. Odorul meu,
Tu ştii că eu te vând!

Copiii mei nu s-or juca
Mai mult cu frunze-n coama ta,
Nu te-or petrece la izvor:
De-acum smochini, din mâna lor,
Ei n-or avea cui da!

Ei nu vor mai ieşi cu drag
Să-ntindă mâinile din prag,
Să-i iau cu mine-n şea pe rând!
Ei nu vor mai ieşi râzând
În calea mea şirag!

Copiii mei cum să-i îmbun
Nevestei mele ce să-i spun,
Când va-ntreba de El-Zorab
Va râde-ntregul neam arab
De bietul Ben-Ardun!

Raira, tu, nevasta mea,
Pe El-Zorab nu-l vei vedea
De-acum, urmându-te la pas,
Nici în genunchi la al tău glas
El nu va mai cădea!

Pe-Ardun al tău, pe Ben-Ardun,
N-ai să-l mai vezi în zbor nebun
Pe urma unui şoim uşor
Ca să-ţi împuşte şoimu-n zbor;
Nu-i vei pofti: Drum bun!

Nu vei zâmbi, cum saltă-n vânt
Ardun al tău în alb vestmânt;
Şi ca să simţi sosirea lui
Mai mult de-acum tu n-o să pui
Urechea la pământ!

O, calul meu! Tu, fala mea,
De-acum eu nu te voi vedea
Cum ţii tu nările-n pământ
Şi coada ta fuior în vânt,
În zbor de rândunea!

Cum mesteci spuma albă-n frâu,
Cum joci al coamei galben râu.
Cum iei pământul în galop
Şi cum te-aşterni ca un potop
De trăsnete-n pustiu!

Ştia pustiul de noi doi
Şi zarea se-ngrozea de noi -
Şi tu de-acum al cui vei fi?
Şi cine te va mai scuti
De vânturi şi de ploi?

Nu vor grăi cu tine blând,
Te-or înjura cu toţi pe rând
Şi te vor bate,-odorul meu,
Şi te-or purta şi mult, şi greu;
Lăsa-te-vor flămând!

Şi te vor bate,-odorul meu,
Să mori tu, cel crescut de noi!...
Ia-ţi banii, paşă! Sunt sărac,
Dar fără cal eu ce să fac:
Dă-mi calul înapoi!

Se-ncruntă paşa: - "Eşti nebun?
Voieşti pe ianiceri să-i pun
Să te de-a câinilor? Aşa!
E calul meu, şi n-aştepta
De două ori să-ţi spun!

- Al tău? Acel care-l crescu
Iubindu-l, cine-i: eu ori tu?
De dreapta cui ascultă el,
Din leu turbat făcându-l miel?
Al tău? O, paşă, nu!

Al meu e! Pentru calul meu
Mă prind de piept cu Dumnezeu -
Ai inimă! Tu poţi să ai
Mai vrednici şi mai mândri cai,
Dar eu, stăpâne, eu?

Întreagă mila ta o cer!
Alah e drept şi-Alah din cer
Va judeca ce-i între noi,
Că mă răpeşti şi mă despoi,
M-arunci pe drum să pier.

Şi lumea te va blestema,
Că-i blestem făptuirea ta!
Voi merge, paşă, să cerşesc,
Dar mila voastră n-o primesc -
Ce bine-mi poţi tu da?

Dă paşa semn. - "Să-l dezbrăcaţi
Şi binele în vergi i-l daţi!
Sar eunucii, vin, îl prind -
Se-ntoarce-arabul răsărind
Cu ochii îngheţaţi...

El scoate grabnic un pumnal,
Şi-un val de sânge, roşu val
De sânge cald a izvorât
Din nobil-încomatul gât,
Şi cade mortul cal.

Stă paşa beat, cu ochi topiţi,
Se trag spahiii-ncremeniţi.
Şi-arabul, în genunchi plecat,
Sărută sângele-nchegat
Pe ochii-nţepeniţi.

Să-ntoarce-apoi cu ochi păgâni
Şi-aruncă fierul crunt din mâini:
- "Te-or răzbuna copiii mei!
Şi-acum mă taie, dacă vrei,
Şi-aruncă-mă la câini!

poezie celebră de George Coşbuc
Adăugat de Ion Bogdan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Licornul cu frâu de argint

Se lasă-nserarea şi ninge afară,
cad fulgii de nea peste case dansând,
mă uit pe fereastră – aş vrea să apară
licornul cu frâu de-argint, galopând.

Din hăuri de timp neştiute apare
cu aripa-ntinsă pe brâuri de ger,
deasupra, pe şaua de aur călare,
stă Zâna Zăpezii cu chip auster.

Ajunge îndată cu frâul în mână
şi bate la uşă c-un vânt hibernal,
din zarea cernită cu biciul adună
poveşti să le ţeasă pe geam în cristal.

O chem înlăuntru, să vină aproape
de soba încinsă, cu calul licorn,
din vatră jăratec să-i dau să se-adape,
cunună de aur să-i pun peste corn.

Dar văd că licornul rămâne afară,
iar zâna-i doar umbra iubirilor reci
pierdute în gerul venit într-o seară
când vântul zicea că-ntr-o zi o să pleci.

.

poezie de Corneliu Neagu din Tăcerea din adâncuri (2018)
Adăugat de ugalen
Comentează! | Votează! | Copiază!