El-Zorab

La paşa vine un arab,
Cu ochii stinşi, cu graiul slab.
- "Sunt, paşă, neam de beduin,
Şi de la Bab-el-Manteb vin
Să vând pe El-Zorab.

Arabii toţi răsar din cort,
Să-mi vadă roibul, când îl port
Şi-l joc în frâu şi-l las în trap!
Mi-e drag ca ochii mei din cap
Şi nu l-aş da nici mort.

Dar trei copii de foame-mi mor!
Uscat e cerul gurii lor;
Şi de amar îndelungat,
Nevestei mele i-a secat
Al laptelui izvor!

Ai mei pierduţi sunt, paşă, toţi:
O, mântuie-i, de vrei, că poţi!
Dă-mi bani pe cal! Că sunt sărac!
Dă-mi bani! Dacă-l găseşti pe plac,
Dă-mi numai cât socoţi!

El poartă calul, dând ocol,
În trap grăbit, în pas domol,
Şi ochii paşei mari s-aprind;
Cărunta-i barbă netezind
Stă mut, de suflet gol.

- "O mie de ţechini primeşti?
- "O, paşă, cât de darnic eşti!
Mai mult decât în visul meu!
Să-ţi răsplătească Dumnezeu,
Aşa cum îmi plăteşti!

Arabul ia, cu ochii plini
De zâmbet, mia de ţechini -
De-acum, de-acum ei sunt scăpaţi,
De-acum vor fi şi ei bogaţi,
N-or cere la străini!

Nu vor trăi sub cort în fum,
Nu-i vor cerşi copiii-n drum,
Nevasta lui se va-ntrema;
Şi vor avea şi ei ce da
Săracilor de-acum! -

El strânge banii mai cu foc,
Şi pleacă, beat de mult noroc,
Şi-aleargă dus d-un singur gând,
Deodată însă, tremurând,
Se-ntoarce, stă pe loc.

Se uită lung la bani, şi pal
Se clatină, ca dus de-un val,
Apoi la cal priveşte drept;
Cu paşii rari, cu fruntea-n piept,
S-apropie de cal.

Cuprinde gâtul lui plângând
Şi-n aspra-i coamă îngropând
Obrajii palizi: - "Pui de leu,
Suspină trist. Odorul meu,
Tu ştii că eu te vând!

Copiii mei nu s-or juca
Mai mult cu frunze-n coama ta,
Nu te-or petrece la izvor:
De-acum smochini, din mâna lor,
Ei n-or avea cui da!

Ei nu vor mai ieşi cu drag
Să-ntindă mâinile din prag,
Să-i iau cu mine-n şea pe rând!
Ei nu vor mai ieşi râzând
În calea mea şirag!

Copiii mei cum să-i îmbun
Nevestei mele ce să-i spun,
Când va-ntreba de El-Zorab
Va râde-ntregul neam arab
De bietul Ben-Ardun!

Raira, tu, nevasta mea,
Pe El-Zorab nu-l vei vedea
De-acum, urmându-te la pas,
Nici în genunchi la al tău glas
El nu va mai cădea!

Pe-Ardun al tău, pe Ben-Ardun,
N-ai să-l mai vezi în zbor nebun
Pe urma unui şoim uşor
Ca să-ţi împuşte şoimu-n zbor;
Nu-i vei pofti: Drum bun!

Nu vei zâmbi, cum saltă-n vânt
Ardun al tău în alb vestmânt;
Şi ca să simţi sosirea lui
Mai mult de-acum tu n-o să pui
Urechea la pământ!

O, calul meu! Tu, fala mea,
De-acum eu nu te voi vedea
Cum ţii tu nările-n pământ
Şi coada ta fuior în vânt,
În zbor de rândunea!

Cum mesteci spuma albă-n frâu,
Cum joci al coamei galben râu.
Cum iei pământul în galop
Şi cum te-aşterni ca un potop
De trăsnete-n pustiu!

Ştia pustiul de noi doi
Şi zarea se-ngrozea de noi -
Şi tu de-acum al cui vei fi?
Şi cine te va mai scuti
De vânturi şi de ploi?

Nu vor grăi cu tine blând,
Te-or înjura cu toţi pe rând
Şi te vor bate,-odorul meu,
Şi te-or purta şi mult, şi greu;
Lăsa-te-vor flămând!

Şi te vor bate,-odorul meu,
Să mori tu, cel crescut de noi!...
Ia-ţi banii, paşă! Sunt sărac,
Dar fără cal eu ce să fac:
Dă-mi calul înapoi!

Se-ncruntă paşa: - "Eşti nebun?
Voieşti pe ianiceri să-i pun
Să te de-a câinilor? Aşa!
E calul meu, şi n-aştepta
De două ori să-ţi spun!

- Al tău? Acel care-l crescu
Iubindu-l, cine-i: eu ori tu?
De dreapta cui ascultă el,
Din leu turbat făcându-l miel?
Al tău? O, paşă, nu!

Al meu e! Pentru calul meu
Mă prind de piept cu Dumnezeu -
Ai inimă! Tu poţi să ai
Mai vrednici şi mai mândri cai,
Dar eu, stăpâne, eu?

Întreagă mila ta o cer!
Alah e drept şi-Alah din cer
Va judeca ce-i între noi,
Că mă răpeşti şi mă despoi,
M-arunci pe drum să pier.

Şi lumea te va blestema,
Că-i blestem făptuirea ta!
Voi merge, paşă, să cerşesc,
Dar mila voastră n-o primesc -
Ce bine-mi poţi tu da?

Dă paşa semn. - "Să-l dezbrăcaţi
Şi binele în vergi i-l daţi!
Sar eunucii, vin, îl prind -
Se-ntoarce-arabul răsărind
Cu ochii îngheţaţi...

El scoate grabnic un pumnal,
Şi-un val de sânge, roşu val
De sânge cald a izvorât
Din nobil-încomatul gât,
Şi cade mortul cal.

Stă paşa beat, cu ochi topiţi,
Se trag spahiii-ncremeniţi.
Şi-arabul, în genunchi plecat,
Sărută sângele-nchegat
Pe ochii-nţepeniţi.

Să-ntoarce-apoi cu ochi păgâni
Şi-aruncă fierul crunt din mâini:
- "Te-or răzbuna copiii mei!
Şi-acum mă taie, dacă vrei,
Şi-aruncă-mă la câini!

poezie celebră de George Coşbuc
Adăugat de Ion Bogdan
Comentează! | Votează! | Copiază!

El-Satrap

La Papă vine un satrap,
Cu ochi înguşti, cu gura jgheab.
- Sunt, Papă, mare cabotin
Şi de la Marea Neagră vin
Să-mi pun cenuşă-n cap.

Românii mei se strâng ciopor
Şi mă înjură toţi, în cor,
Şi mă alintă că-s satrap
Mi-s dragi ca ochii mei din cap
Şi nu îi las să mor.

Adepţii mei de foame mor!
Uscat gâtlejul gurii lor
Că, de amar îndelungat,
De la putere le-au secat
Al banilor izvor!

Ai mei pierduţi sunt, Papă, toţi:
O, mântuie-i, de vrei, că poţi!
Dă-mi flotă să devin nabab
Dă-mi bani să cumpăr astrolab
Dă-mi numai cât socoţi!

Îţi dau o Biblie obol
Scrisă de mână, cu alcool,
Şi ochii Papei mari s-aprind;
Cărunta-i barbă netezind
Stă mut, de suflet gol.

- O mie de arginţi primeşti?
- O, Papă, cât de darnic eşti!
Mai mult decât în visul meu!
Să-ţi răsplătească Dumnezeu,
Aşa cum îmi plăteşti!

Satrapul ia, cu ochi fierbinţi
De zâmbet, mia de arginţi...
De-acum, ai lui vor fi scăpaţi,
De-acum vor fi şi ei bogaţi,
N-or cere la vecini!

Nu vor mai sta ca proştii-n fum
Nu vor cerşi bani pentru drum,
Pupila lui se va-ntrema,
Telegondole vor avea
Chiar şi la şes de-acum!

Dumitru Râpanu (2 aprilie 2014)
Adăugat de Dumitru Râpanu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Paşa Hassan

Pe vodă-l zăreşte călare trecând
Prin şiruri, cu fulgeru-n mână.
În lături s-azvârle mulţimea păgână.
Căci vodă o-mparte, cărare făcând,
Şi-n urmă-i se-ndeasă, cu vuiet curgând,
Oştirea română.

Cu tropote roibii de spaimă pe mal
Rup frâiele-n zbucium şi saltă;
Turcimea-nvrăjbită se rupe deolaltă
Şi cade-n mocirlă, un val după val,
Iar fulgerul Sinan, izbit de pe cal,
Se-nchină prin baltă.

Hassan de sub poala pădurii acum
Lui Mihnea-i trimite-o poruncă:
În spatele-oştirii muntene s-aruncă
Urlând ianicerii, prin flinte şi fum,-
Dar paşa rămâne alături de drum
Departe pe luncă.

Mihai îi zăreşte şi-alege vro doi,
Se-ntoarce şi pleacă spre gloată,
Ca volbura toamnei se-nvârte el roată
Şi intră-n urdie ca lupu-ntre oi,
Şi-o frânge degrabă şi-o bate-napoi
Şi-o vântură toată.

Hassan, de mirare, e negru-pământ;
Nu ştie de-i vis, ori aieve-i.
El vede cum zboară flăcăii Sucevei,
El vede ghiaurul că-i suflet de vânt
Şi-n faţă-i puterile turcilor sunt
Tăriile plevei.

Dar iată-l! E vodă, ghiaurul Mihai;
Aleargă năvală nebună.
Împrăştie singur pe câţi îi adună,
Cutreieră câmpul, tăind de pe cai -
El vine spre paşă: e groază şi vai,
Că vine furtună.

- "Stai, paşă, o vorbă de-aproape să-ţi spun
Că nu te-am găsit nicăierea" -
Dar paşa-şi pierduse şi capul şi firea!
Cu frâul pe coamă el fuge nebun,
Că-n gheară de fiară şi-n gură de tun
Mai dulce-i pierirea.

Sălbaticul vodă e-n zale şi-n fier
Şi zalele-i zuruie crunte,
Gigantică poart-o cupolă pe frunte,
Şi vorba-i e tunet, răsufletul ger,
Iar barba din stânga-i ajunge la cer,
Şi vodă-i un munte.

- "Stăi, paşă! Să piară azi unul din noi."
Dar paşa mai tare zoreşte;
Cu scările-n coapse fugaru-şi loveşte
Şi gâtul i-l bate cu pumnii-amândoi;
Cu ochii de sânge, cu barba vâlvoi
El zboară şoimeşte.

Turbanul îi cade şi-l lasă căzut;
Îşi rupe cu mâna vestmântul
Că-n largile-i haine se-mpiedică vântul
Şi lui i se pare că-n loc e ţinut;
Aleargă de groaza pieririi bătut,
Mănâncă pământul.

Şi-i dârdâie dinţii şi-i galben-pierit!
Dar Alah din ceruri e mare!
Şi-Alah îi scurtează grozava-i cărare
Căci paşa-i de taberi aproape sosit!
Spahiii din corturi se-ndeasă grăbit,
Să-i deie scăpare.

Şi-n ceasul acela Hassan a jurat
Să zacă de spaimă o lună,
Văzut-au şi beii că fuga e bună
Şi bietului paşă dreptate i-au dat,
Căci vodă ghiaurul în toţi a băgat
O groază nebună.

poezie celebră de George Coşbuc
Adăugat de Ion Bogdan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Moartea lui Fulger

În goana roibului un sol,
Cu frâu-n dinţi şi-n capul gol,
Răsare, creşte-n zări venind,
Şi zările de-abia-l cuprind,
Şi-n urmă-i corbii croncănind
Aleargă stol.

El duce regelui răspuns
Din tabără. Şi ţine-ascuns
Sub straiul picurând de ploi
Pe cel mai bun dintre eroi -
Atâta semn de la război,
Şi-a fost de-ajuns!

Pe Fulger mort! Pe-un mal străin
L-a fulgerat un braţ hain!
De-argint e alb frumosu-i port,
Dar roş de sânge-i albul tort,
Şi pieptul gol al celui mort
De lănci e plin.

Sărmanul crai! Când l-a văzut
Şi, când de-abia l-a cunoscut,
Cu vuiet s-a izbit un pas
De spaimă-n lături şi-a rămas
Cu pumnii strânşi, fără de glas,
Ca un pierdut.

Să-i moară Fulger? Poţi sfărma
Şi pe-un voinic ce cuteza
Să-nalţe dreapta lui de fier
Să prindă fulgerul din cer?
Cum pier mişeii dacă pier
Cei buni aşa?

Dar mâne va mai fi pământ?
Mai fi-vor toate câte sunt!
Când n-ai de-acum să mai priveşti
Pe cel frumos, cum însuţi eşti,
De dragul cui să mai trăieşti,
Tu soare sfânt?

Dar doamna! Suflet pustiit!
Cu părul alb şi despletit
Prin largi iatacuri alerga,
Cu hohot lung ea blestema,
Şi tot palatul plin era
De plâns cumplit.

La stat şi umblet slabă ce-i!
Topiţi sunt ochii viorei
De-atâta vaiet nentrerupt,
Şi graiul stins şi-obrazul supt
Şi tot vestmântul doamnei rupt
De mâna ei!

- "De dorul cui şi de-al cui drag,
Să-mi plângă sufletul pribeag,
Întreagă noaptea nedormind,
Ca s-aud roibii tropotind,
Să sar din pat, s-alerg în prag,
Să te cuprind!

Nu-l dau din braţe nimănui!
Închideţi-mă-n groapa lui -
Mă laşi tu, Fulgere, să mor?
Îţi laşi părinţii-n plâns şi dor?
O, du-i cu tine, drag odor,
O, du-i, o, du-i!

Ah, mamă, tu! Ce slabă eşti!
N-ai glas de vifor, să jeleşti;
N-ai mâini de fier, ca fier să frângi;
N-ai mări de lacrămi, mări să plângi,
Nu eşti de foc, la piept să-l strângi,
Să-l încălzeşti!

Şi tu, cel spre bătăi aprins,
Acum eşti potolit şi stins!
N-auzi nici trâmbiţile-n văi,
Nu vezi cum sar grăbiţi ai tăi -
Râdeai de moarte prin bătăi,
Dar ea te-a-nvins.

Pe piept, colac de grâu de-un an,
Şi-n loc de galben buzdugan,
Făclii de ceară ţi-au făcut
În dreapta cea fără temut,
Şi-n mâna care poartă scut
Ţi-au pus un ban.

Cu făclioara, pe-unde treci,
Dai zare negrilor poteci
În noaptea negrului pustiu,
Iar banu-i vamă peste râu.
Merinde ai colac de grâu
Pe-un drum de veci.

Şi-ntr-un coşciug de-argint te-au pus
Deplin armat, ca-n ceruri sus
Să fii întreg ce-ai fost mereu,
Să tremure sub pasu-ţi greu
Albastrul cer, la Dumnezeu
Când vei fi dus.

Miraţi şi de răsuflet goi,
Văzându-ţi chipul de război,
Să steie îngerii-nlemnit;
Şi, orb de-al armelor sclipit,
S-alerge soarele-napoi
Spre răsărit!...

Iar când a fost la-nmormântat,
Toţi morţii parcă s-au sculat
Să-şi plângă pe ortacul lor,
Aşa era de mult popor
Venit să plângă pe-un fecior
De împărat!

Şi popi, şirag, cădelniţând
Ceteau ectenii de comând -
Şi clopote, şi plâns, şi vai,
Ş-oştenii-n şir, şi pas de cai,
Şi sfetnici, şi feciori de crai,
Şi nat de rând.

Şi mă-sa, biata! Cum gemea
Şi blestema, şi se izbea
Să sară-n groapă: - "L-au închis
Pe veci! Mi-a fost şi mie scris
Să mă deştept plângând din vis,
Din lumea mea!

Ce urmă lasă şoimii-n zbor?
Ce urmă, peştii-n apa lor?
Să fii cât munţii de voinic,
Ori cât un pumn să fii de mic,
Cărarea mea şi-a tuturor
E tot nimic!

Că tot ce eşti şi tot ce poţi,
Părere-i tot dacă socoţi -
De mori târziu ori mori curând,
De mori sătul, ori mori flămând,
Totuna e! Şi rând pe rând
Ne ducem toţi!

Eu vreau cu Fulger să rămân!
Ah, Dumnezeu, nedrept stăpân,
M-a duşmănit trăind mereu
Şi-a pizmuit norocul meu!
E un păgân şi Dumnezeu,
E un păgân.

De ce să cred în el de-acum?
În faţa lui au toţi un drum,
Ori buni, ori răi, tot un mormânt!
Nu-i nimeni drac şi nimeni sfânt!
Credinţa-i val, iubirea vânt
Şi viaţa fum!

Şi-a fost minune ce spunea!
Grăbit poporul cruci făcea
De mila ei, şi sta-ngrozit. -
Şi-atunci un sfetnic a venit
Şi-n faţa doamnei s-a oprit,
Privind la ea.

Un sfânt de-al cărui chip te temi
Abia te-aude când îl chemi:
Bătrân ca vremea, stâlp rămas,
Născut cu lumea într-un ceas,
El parcă-i viul parastas
Al altor vremi.

Şi sprijin pe toiag cătând
Şi-ncet cu mâna ridicând
Sprâncenele, din rostu-i rar,
Duios cuvintele răsar:
- "Nepoată dragă! De-n zadar
Te văd plângând.

De cum te zbuciumi, tu te stingi
Şi inima din noi o frângi -
Ne doare c-a fost scris aşa,
Ne dori mai rău cu jalea ta:
De-aceea, doamnă, te-am ruga
Să nu mai plângi.

Pe cer când soarele-i apus,
De ce să plângi privind în sus?
Mai bine ochii-n jos să-i pleci,
Să vezi pământul pe-unde treci!
El nu e mort! Trăieşte-n veci,
E numai dus.

N-am cap şi chip pe toţi să-i spui
Şi-aş spune tot ce ştiu, dar cui?
Că de copil eu m-am luptat
În rând cu Volbură-mpărat
Şi ştiu pe Crivăţ cel turbat
Ca ţara lui.

Ce oameni! Ce sunt cei de-acum!
Şi toţi s-au dus pe-acelaşi drum.
Ei şi-au plinit chemarea lor
Şi i-am văzut murind uşor;
N-a fost nici unul plângător,
Că viaţa-i fum.

Zici fum? O, nu-i adevărat.
Război e, de viteji purtat!
Viaţa-i datorie grea
Şi laşii se-ngrozesc de ea -
Să aibă tot cei laşi ar vrea
Pe neluptat.

De ce să-ntrebi viaţa ce-i?
Aşa se-ntreabă cei mişei.
Cei buni n-au vreme de gândit
La moarte şi la tânguit,
Căci plânsu-i de nebuni scornit
Şi de femei!

Trăieşte-ţi, doamnă, viaţa ta!
Şi-a morţii lege n-o căta!
Sunt crai ce schimb-a lumii sorţi,
Dar dacă mor, ce grijă porţi?
Mai simte-n urmă cineva
Că ei sunt morţi?

Dar ştiu un lucru mai pe sus
De toate câte ţi le-am spus:
Credinţa-n zilele de-apoi
E singura tărie-n noi,
Că multe-s tari cum credem noi
Şi mâine nu-s!

Şi-oricât de amărâţi să fim
Nu-i bine să ne dezlipim
De cel ce vieţile le-a dat! -
O fi viaţa chin răbdat,
Dar una ştiu: ea ni s-a dat
Ca s-o trăim!

Ea n-a mai plâns, pierdut privea
La sfetnic, lung, dar nu-l vedea
Şi n-a mai înţeles ce-a zis
Şi nu vedea cum au închis
Sicriul alb - era un vis
Şi ea-l trăia.

Senini de plânset ochii ei,
Vedea bărbaţi, vedea femei,
Cu spaimă mută-n jur privea.
Din mult nimic nu-nţelegea;
Şi să muncea să ştie ce-i.
Şi nu putea.

I-a fulgerat deodată-n gând
Să râdă, căci vedea plângând
O lume-ntreagă-n rugăciuni. -
"În faţa unei gropi s-aduni
Atâta lume de nebuni!
Să mori râzând...

Şi clopotele-n limba lor
Plângeau cu glas tânguitor;
Şi-adânc, din bubuitul frânt
Al bulgărilor de pământ,
Vorbea un glas, un cântec sfânt
Şi nălţător:

"Nu cerceta aceste legi,
Că eşti nebun când le-nţelegi!
Din codru rupi o rămurea,
Ce-i pasă codrului de ea!
Ce-i pasă unei lumi întregi
De moartea mea!

poezie celebră de George Coşbuc
Adăugat de Ion Bogdan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Glossă iubirii promise

Ţi-aş da, iubito, de-ai să-mi dai
Ofrandă, dulcele sărut,
Soarele-amiezii, al nopţii crai,
Ţi-aş da dac-aş putea, mai mult...
Privirea mea ţi-ar fi altar!
Genunchiul am să-mi plec acum,
Însă te rog să-mi laşi în dar
Al florilor, de tei, parfum.

Ţi-aş da iubito, de-ai să-mi dai
Sufletul tău şi inima,
Sărutul cast, un colţ de rai...
Ţi-aş da iubito viaţa mea!
Dar timpul tău e trecător,
Izvor de vis şi vis de stea,
Va ninge floare de cais
De-acum, peste iubirea mea.

Ofrandă dulcele sărut
Să-l port în gând, ca talisman,
Să te iubesc mai mult, mai mult!
O veşnicie să te am...
Să fi cu mine zi de zi,
O viaţă să te pot avea,
O viaţă să te pot iubi
Şi să te pot îmbrăţişa.

Soarele-amiezii,-al nopţii crai,
Să strălucească-n părul tău,
Mireasmă nopţilor de mai...
Vreau să te strâng la pieptul meu!
În zbor un puf de păpădii
Şi glas de susur de izvor,
Te chem iubito-n orice zi...
De dorul tău poate-am să mor!

Ţi-aş da, dac-am să pot, mai mult
Cerul întreg, pământul tot.
Iubirea-n mine s-a născut
De dorul tău, de-acum, socot.
În fluturi mă vei înălţa,
Mă vei zidi în stânci de vis,
Nici verbe nu vei mai avea,
Dar vezi, eu prea puţin ţi-am scris.

Privirea mea ţi-ar fi altar
De ne-am uni prin jurământ...
Vulcani pe coapsele de jar
Vom fii, în timpuri erupând.
Mireasă, sângeri voi purta
Pe braţele-mi rănite-acum,
Căci nu te pot îmbrăţişa.
Arată-mi al iubirii drum!

Genunchiul am să-mi plec acum...
Dă-mi braţul tău şi să pornim
Noi doi, doar noi, pe-al vieţii drum.
Sincer, etern să ne iubim!
Tu pură rochie de nea,
Sub voaluri fine de mătasă
Vreau să te-ntorci, iubita mea,
Căci îmi doresc să fii mireasă.

Însă te rog să-mi laşi în dar
Iubirea ta! Am să-ţi slujesc
În faţa sfântului altar,
Cu tine-alături să pornesc,
Promit. Şi toată viaţa mea
Va fi un râu e flori de tei,
Dar dă-mi, oh, dă-i iubirea ta
Şi hai cu mine dacă vrei!

Al florilor, de tei, parfum,
Sub ochi brumaţi, într-un târziu,
Când voi pleca pe-al morţii drum,
Când rătăcind, n-am să mai fiu,
Decât o umbră-n gândul tău
Oh, risipindu-se cu greu,
Eu tot te voi iubi mereu,
Izvor a sufletului meu!

Al florilor, de tei, parfum...
Însă te rog să-mi laşi în dar!
Genunchiul am să-mi plec acum,
Privirea mea ţi-ar fi altar.
Ţi-aş da, dac-aş putea, mai mult,
Soarele-amiezii,-al nopţii crai,
Ofrandă, dulcele sărut
Ţi-aş da iubito, de-ai să-mi dai...

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Cartea glosselor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mergea un bătrânel

Mergea un bătrânel spre adunare.
Trecea încet prin văile aurii
Şi el citea cu-n fel de-nfiorare
Scriptura sfântă, cartea din vecii.

Şi cum mergea şi se oprea deodată
Tot răscolind prin psalmi şi prin profeţi
Un om bogat cu firea-ndestulată
Îl înfruntă râzând cu ochi şireţi.

Bătrâne, văd că eşti un om cu carte,
Eşti plin de-nvăţătură până-n dinţi,
Şi, tot citind, gândeşti că după moarte
Te-or aşeza ispravnic pentru sfinţi.

Măi omule, zadarnică ţi-e truda,
Cum, tu în rai, tu rob din neam în neam?
Nu intră, bre, în slavă, caracuda,
Ci, cei bogaţi, un Iov, un Avraam.

Tu, dacă mori, te-or duce pe trei scânduri,
Fără slujire, fără lumânări,
Eu pun alai de preoţi, rânduri, rânduri,
Cu rugăciuni spre sfintele-ndurări.

Ce poţi tu da pentru pomeni, răspunde?
Şi pentru parastasul tău cât dai?
Eu dau oricât, că, uite, am de unde,
Şi-atuncea, tu sau eu ajung în rai?

Stăpâne, să mă ierţi de îndrăzneală,
Dar dumneata cunoşti mai mult ca noi.
Dar raiul nu-i pe bani, nu-i pe tocmeală,
Şi bani în rai n-ar fi decât gunoi.

Că toţi murim, acesta ne e datul,
Dar iată că 'naintea lui Hristos,
Oricâte pungi aş stăpâni, bogatul
Nu-i alta doar decât un păcătos.

Şi nu s-a dat sub cer decât un Nume,
Decât o slujbă şi decât un vad,
Fără iertarea lui Hristos anume,
Nu poţi intra, să ştii, decât în iad.

Mă, pui de rob, nu ţi-ai trecut măsura?
Te crezi om înţelept şi cărturar
C-ai buchinit şi tu pe brânci Scriptura,
Şi te-ai făcut duhovnic din plugar?

Ia cugetă, bătrâne, cum adică,
Vrei să mă legi cu proştii-ntr-un mănunchi?
Eu, muntele, să-nvăţ de la furnică?
Eu, leul, să mă târâi pe genunchi?

Nu vezi, la răsărit, la soare-apune,
La miazănoapte şi la miazăzi,
Pământ şi ape ale cui sunt, spune?
Sunt ale tale sau a cui or fi?

Stăpâne, cât cuprinde-n zări, departe,
Nimica nu-i al meu, dar nici n-aş vrea.
Că, uite, mie-mi spune-această Carte
Că eu am mult mai mult ca dumneata.

A dumitale-i brazda asta multă,
Al dumitale-i bolovanul greu,
A dumitale-i valea, dar ascultă:
Priveşte cerul, ceru-ntreg e-al meu!

poezie celebră de Costache Ioanid
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Trei, Doamne, şi toţi trei!

Avea şi dânsul trei feciori,
Şi i-au plecat toţi trei deodată
La tabără, sărmanul tată!
Ce griji pe dânsul, ce fiori,
Când se gândea că-i greu războiul,
N-ai timp să simţi că mori.

Şi luni trecut-au după luni -
Şi-a fost de veste lumea plină,
Că steagul turcului se-nchină;
Şi mândrii codrului păuni,
Românii-au isprăvit războiul,
Că s-au bătut nebuni.

Scria-n gazetă că s-a dat
Poruncă să se-ntoarcă-n ţară
Toţi cei plecaţi de astă-vară -
Şi rând pe rând veneau în sat
Şi ieri şi astăzi câte unul
Din cei care-au plecat.

Şi-ai lui întârziau! Plângând
De drag că are să-i revadă,
Sta ziua-n prag, ieşea pe stradă
Cu ochii zarea măsurând,
Şi nu veneau! Şi dintr-o vreme
Gemea, bătut d-un gând.

Nădejdea caldă-n el slăbea,
Pe cât creştea de rece gândul.
El a-ntrebat pe toţi d-a rândul,
Dar nimeni ştire nu-i ştia.
El pleacă-n urmă la cazarmă
Să afle ce dorea.

Căprarul vechi îi iese-n prag.
- "Ce-mi face Radu? î el întreabă,
De Radu-i este mai cu grabă,
Că Radu-i este cel mai drag.
- "E mort! El a căzut la Plevna
În cel dintâi şirag!

O, bietul om! De mult simţea
Că Radu-i dus de pe-astă lume,
Dar astăzi, când ştia anume,
El sta năuc şi nu credea.
Să-i moară Radu! Acest lucru
El nu-l înţelegea.

Blăstem pe tine, braţ duşman!
- "Dar George-al nostru cum o duce?
- "Sub glie, taică, şi sub cruce,
Lovit în piept d-un iatagan!
- "Dar bietul Mircea?" - "Mort şi Mircea
Prin văi pe la Smârdan.

El n-a mai zis nici un cuvânt;
Cu fruntea-n piept, ca o statuie,
Ca un Cristos bătut în cuie,
Ţinea privirile-n pământ,
Părea că vede dinainte-i
Trei morţi într-un mormânt.

Cu pasul slab, cu ochii beţi
El a plecat, gemând p-afară,
Şi-mpleticindu-se pe scară,
Chema pe nume pe băieţi,
Şi se proptea de slab, sărmanul,
Cu mâna de păreţi.

Nu se simţea de-i mort ori treaz,
N-avea puteri să se simţească;
El trebuia să s-odihnească -
Pe-o piatră-n drum sub un zăplaz
S-a pus, înmormântând în palme-i
Slăbitul său obraz.

Şi-a stat aşa, pierdut şi dus.
Era-n amiazi şi-n miez de vară
Şi soarele-a scăzut spre seară,
Şi-n urmă soarele-a apus,
Iar bietul om sta tot acolo
Ca mort, precum s-a pus.

Treceau bărbaţi, treceau femei,
Şi uruiau trăsuri pe stradă,
Soldaţi treceau făcând paradă, -
Şi-atunci, deştept, privi la ei
Şi-şi duse pumnii strâns pe tâmple:
"Trei, Doamne, şi toţi trei!

poezie celebră de George Coşbuc din Balade şi idile (1891)
Adăugat de Ion Bogdan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ochii mei, stele-nviate

De-acum nu voi mai scrie despre stele,
Că sunt şi ele nişte muritoare,
Se ghemuiesc până se sting în ele,
După ce ard cu multă-nflăcărare.

În ani, peste vreo zece triliarde,
Vor fi cu toate veri în pragul iernii,
Aceste flori de noapte nu pot arde
Cât dragostea din ochii mei, eternii,

De care, când ai dat întâia oară,
Ca şi acum, când nu ai ochi să-i vezi,
Mă plâng, ştiind că poţi să-i faci să moară
Şi râd, ştiind că poţi să-i înviezi.

poezie de Marius Robu din Luceafărul de dimineaţă (12 aprilie 2015)
Adăugat de Marius Robu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Transfigurare

Nici gandurile voastre, nici florile nu-mi spun,
Nici negurile toamnei, ca sunt iesit din minte –
Ci numai mie-mi pare mereu ca sunt nebun,
De vreme ce-mi prind viata si moartea in cuvinte.

Ard in lumina zilei de parca uit ca n-am
Decat un drum prin iarba, un singur drum si-o poarta
Prin care voi patrunde ca luna-ncet prin geam,
Sau linistea din salcii rotind in Marea Moarta.

Ma bucur cand mai trece un an si-un anotimp,
Cand prin oglinzi straine imi rataceste chipul,
Si iar mi-aduce vremea acelasi dor sa-mi schimb
Inelul meu cu-al marii ce l-a-ngropat nisipul.

Traiesc mai mult cu roua campiilor, mai mult
Ca pasarea padurii si poate ca mi-e bine:
Vad ridicata steaua de-al carei semn ascult,
Vad risipita ora de plumb din care vine.

De-acum e dimineata pe cer ca un suras
Pe fata ravasita. De-acum e aurora …
Stau si-mi gravez in suflet ca-ntr-un margean deschis,
Cu litere tacute, speranta tuturora.

poezie clasică de A.E. Baconsky
Adăugat de Adelydda
Comentează! | Votează! | Copiază!

Camuflare

Am pus porecle haioasă pentru steaua polară
şi pentru inima mea sângerândă, de aceea tu
nu mă vei vedea niciodată tăcut sau trist
să ştii cât dor nebun mi-e de tine.

Port o mustaţă câinoasă precum un căpitan de dorobanţi
prefăcându-mă adesea arţăgos, uitându-mă la tine ca la ceasul rău
aşa că ţie-ţi va frica să ieşi de sub cuvântul meu.
Dacă vei şti că eu sunt bun dar mustaţa mea-i rea,
tu nu vei realiza cât sunt de slab cu tine.

Deşi eşti viciul meu fatal şi sunt cu tine
precum un dependent de heroină în faţa dozei lui zilnice
eu voi purta o barbă dură precum vârful Nehoiu.
Deşi poţi bănui că voi fi foarte binevoitor cu tine
nici nu-ţi va trece-în cap să-mi ceri favoruri.

Clipim amândoi ridicoli făcând feţe demodate şi ne machiem
ca nişte actori din cinematograful mut de-acum o sută de ani,
de-aceea tu nu îţi vei da seama nici peste altă sută
de ochii mei fixându-te pe-ascuns când improvizăm rolurile
să-înţelegi cât sunt îndrăgostit de tine.

Amarului sânge al meu i-am pus pământul ca pe-o carte,
iar literele i s-au scris încet, dureros şi tainic.
De aceea, tu nu vei auzi inima mea bătând ascuns pentru tine
ci vei vedea mereu un bărbat citind însingurat dintr-o carte.

poezie de Dorian Stoilescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nici

Nici roşu cerul nu-i,
Nici verde nu-i pădurea,
Nici ochii nu-s căprui,
Nici lemn nu e securea,

Nici pasărea nu piere
Când vrea copacul ei,
Nici fagurii de miere
Nu-i dau, chiar dacă-i vrei,

Nici Luna-i poezie,
Nici stele sunt pe cer,
Nici versul nu se scrie
Când sufletele pier,

Şi tot ce-a fost odată
Nu va mai fii de-acum,
Păduri şi ochi şi păsări
Se vor preface-n scrum.

poezie de Mihail Mataringa (24 ianuarie 2011)
Adăugat de Mihail Mataringa
Comentează! | Votează! | Copiază!

Voichiţa lui Ştefan

Doamna lângă Ştefan vine,
Blândă-n vorbe şi-n purtat:
Doamne, iar eşti supărat!
Sunt, Voichiţă, pentru tine!
Zăpăcită doamna sta
Şi-nflorită de ruşine:
Ce-am făcut, măria-ta?

Tu?... Nimic! Şi vodă strânge
Mâna doamnei, gânditor.
Şerpii-şi au culcuşul lor...
Ah, Voichiţo, cum aş plânge!
Rău ca Radu nimeni nu-i:
Uite-n pumni aşa aş frânge
Gât de lup cum e al lui!

Doamna i-a pătruns cuvântul,
Până-n suflet i-a pătruns.
El tăcea, ea n-a răspuns.
Noapte e, şi bate vântul,
Şi prin noapte, cu vreo doi
Tari să baţi cu ei pământul.
Pleacă Ştefan la război.

Dintr-acelaşi ceas Voichiţa
Nu s-a mai oprit din plâns.
Brâu pe trup ea n-a mai strâns.
Nu şi-a mai gătit cosiţa.
În genunchi, c-un dor păgân
Ea sărută iconiţa
Maicii Domnului, din sân,

Unu-i soţ, iar altu-i tată,
Pentru care se ruga?
Zile-ntregi ea se lupta
De fiori cutremurată;
Când avea pe soţ în gând
Ea se pomenea deodată
Pe părinte blestemând.

Ah, de-ar fi un zid de-aramă
Între dânşii, până-n nori!
Şi prin plâns adeseori
Îi părea că ei o cheamă
Să-i împace! Ea, dar cum?
Pe ea cine-o bagă-n seamă?
Prutul să-l opreşti din drum!

Şi-ntr-o zi, sătui de sânge,
Iată-i, moldovenii vin,
Sufletul, de milă plin,
Al Voichiţei cum se frânge:
Pentru soţul ei dorit
Râde veselă, şi plânge
Pentru-un tată biruit.

Ea cu paşi grăbiţi porneşte
Să-şi cuprindă soţu-n prag;
Ochii-i stinşi s-aprind de drag,
Ştefan însă ocoleşte
Ochii doamnei, e pripit.
Iar Voichiţa nu-ndrăzneşte
Nici să-i zică bun sosit.

Tu mă ştii, Voichiţo, bine!
Neamul vostru-i neam de hoţi,
Şi-i voi duşmăni pe toţi,
Cum te duşmănesc pe tine!
Am să-i curm pe-ai tăi de veci
Nu mai poţi trăi cu mine:
Tu ai mamă, poţi să pleci.

Doamna-ngălbenind scoboară
Ochii umezi în pământ,
Făr-a zice vrun cuvânt.
Iese-apoi. I-a spus s-o doară,
Şi-a durut-o ce i-a spus
Un altar ce se doboară
Când vin trăsnete de sus!

Şi rămas acum viteazul
Singur în iatac, şi-a pus
Capu-n mâini, pe gânduri dus.
El şi-a potolit necazul
Dar pe doamnă o iubea!
Şi-ngropând în coif obrazul
Ştefan vodă-acum plângea!

poezie celebră de George Coşbuc
Adăugat de Sagittarius
Comentează! | Votează! | Copiază!

Noi vrem pământ!

Flămând şi gol, făr-adăpost,
Mi-ai pus pe umeri cât ai vrut,
Şi m-ai scuipat şi m-ai bătut
Şi câine eu ţi-am fost!
Ciocoi pribeag, adus de vânt,
De ai cu iadul legământ
Să-ţi fim toţi câini, loveşte-n noi!
Răbdăm poveri, răbdăm nevoi
Şi ham de cai, şi jug de boi
Dar vrem pământ!

O coajă de mălai de ieri
De-o vezi la noi tu ne-o apuci.
Băieţii tu-n război ni-i duci,
Pe fete ni le ceri.
Înjuri ce-avem noi drag şi sfânt:
Nici milă n-ai, nici crezământ!
Flămânzi copiii-n drum ne mor
Şi ne sfârşim de mila lor -
Dar toate le-am trăi uşor
De-ar fi pământ!

De-avem un cimitir în sat
Ni-l faceţi lan, noi, boi în jug.
Şi-n urma lacomului plug
Ies oase şi-i păcat!
Sunt oase dintr-al nostru os:
Dar ce vă pasă! Voi ne-aţi scos
Din case goi, în ger şi-n vânt,
Ne-aţi scos şi morţii din mormânt; -
O, pentru morţi şi-al lor prinos
Noi vrem pământ!

Şi-am vrea şi noi, şi noi să ştim
Că ni-or sta oasele-ntr-un loc,
Că nu-şi vor bate-ai voştri joc
De noi, dacă murim.
Orfani şi cei ce dragi ne sunt
De-ar vrea să plângă pe-un mormânt,
Ei n-or şti-n care şanţ zăcem,
Căci nici pentr-un mormânt n-avem
Pământ - şi noi creştini suntem!
Şi vrem pământ!

N-avem nici vreme de-nchinat.
Căci vremea ni-e în mâni la voi;
Avem un suflet încă-n noi
Şi parcă l-aţi uitat!
Aţi pus cu toţii jurământ
Să n-avem drepturi şi cuvânt;
Bătăi şi chinuri, când ţipăm,
Obezi şi lanţ când ne mişcăm,
Şi plumb când istoviţi strigăm
Că vrem pământ!

Voi ce-aveţi îngropat aici?
Voi grâu? Dar noi strămoşi şi taţi
Noi mame şi surori şi fraţi!
În lături, venetici!
Pământul nostru-i scump şi sfânt,
Că el ni-e leagăn şi mormânt;
Cu sânge cald l-am apărat,
Şi câte ape l-au udat
Sunt numai lacrimi ce-am vărsat -
Noi vrem pământ!

N-avem puteri şi chip de-acum
Să mai trăim cerşind mereu,
Că prea ne schingiuiesc cum vreu
Stăpâni luaţi din drum!
Să nu dea Dumnezeu cel sfânt,
Să vrem noi sânge, nu pământ!
Când nu vom mai putea răbda,
Când foamea ne va răscula,
Hristoşi să fiţi, nu veţi scăpa
Nici în mormânt!

poezie celebră de George Coşbuc
Adăugat de Doina Bumbuţ
Comentează! | Votează! | Copiază!

Colind de Paşti

Am venit să vă colind,
Cu amicul meu Covid...
Cum mulţi sunt căzuţi în limbă
După colaci şi colivă,
Miei de Paşti şi roşii ouă,
Vin! Vă dau Covid şi vouă...
Vă dau cozonaci sau pască,
Dar pe voi vă doare-n... bască.
Aţi ieşit din izolare?
Fix pe noi în cot ne doare.
N-aveţi apă sau mâncare?!
De-acum legea vă ajută.
.........................................
Deci românule, ascultă!
Stai în casă mai degrabă
Şi la Dumnezeu te roagă!
Plămânii-artificiali
Costă, bine ştii, mulţi bani.
Nu mai vrei în carantină?
De P. C. te-ai săturat?!
N-ai căldură şi lumină,
Ori prea mult ai aşteptat?!
Ţi-ai pierdut pritenia
Cu un şef de ciocolată,
N-ai şomaj ori n-ai salariu?
Pentru asta mai aşteaptă!
Ori n-ai bani de anestezic
Sau de clor? Nu-i dandana.
Mergi la cramă, căci alcoolul,
Acolo va exista!
N-au impozitat stagnarea.
Mai mult, şefii s-au decis
Ca de-acum, înmormântarea
Să o facem doar din... pix.
Opt cu popa este bine...
Nu-n trei zile, mai rapid,
Că sunt riscuri pentru tine
Să-l contactezi pe Covid.
Dacă însă se constată
Că cel care-a decedat
Suferea de-această boală,
Fraţilor, s-a terminat!
Numai unul... şi cu mască şi mănuşi
Se mai permite.
Deci române, stai în casă
Şi la toate ia aminte!
Azi la cimitir la poartă
Nu e nimeni să deschidă,
De pomeni nu-ncape vorbă,
Iei amendă însutită...

Deci rămâi în izolare,
Lasă dracu fiţele,
Om ieşi la o plimbare,
Când or cădea... frunzele.

pamflet de Rodica Nicoleta Ion
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tratat de singurătate

Doar calul meu bun mă aşteptă-n tăcere
De parcă mai ieri, priponit l-am lăsat,
La marginea clipei, urlând de durere,
Să caute visuri străine prin sat.

Mă iartă, prietene drag, pentru toate,
Că nu a fost ieri această lăsare,
Iar somnul şi foamea şi grija mea, poate,
N-au fost de ajuns să-ţi găseşti o cărare.

Mă iartă, că ochiu-mi flămând de o vreme,
Orbit de un drum prin iluzii deşarte,
A stat la o lume distanţă şi geme,
A stat într-o lume cu sânge şi moarte.

Îmi iartă, prietene, fapta mea gravă,
Că vise străine au curs zi de zi
Pe carnea mea vie, săgeţi cu otravă
Acum poposesc şi mi-e greu, dar tu ştii

Că lupta aceasta nebună mi-a dus
Şi suflet şi carne şi oase şi tot
Pe drumul de sare şi preţ nu le-a pus,
Străină să-i fiu, străin-am să pot.

Şi calul văzând cum din lacrimi fac râu,
Genunchii lui slabi se-ntăriră pe loc,
Smuci dintr-o dată, scăpă şi din frâu
Pe nările-i blânde ieşi numai foc.

Să mergem, stăpână, o lume ne ştie
Şi lasă-l în urmă să facă, ce-o vrea,
Din cupă să soarbă tăcerea lui vie
Şi noaptea să-i fie străină şi grea!

Să-ţi caute ochiul şi mâna şi visul
Să simtă dispreţ, şi uitare la fel,
Să-ţi plângă pe urme, să-ţi mângâie scrisul
Să nu-l ierţi, desigur, să simtă şi el

Pământul cum fuge, şi oasele-i moi
Să caute-n zare un semn cât de mic,
Iar ochii să-i fie de tine mai goi
Şi gloria lui să însemne... Nimic!

poezie de Any Drăgoianu
Adăugat de Any Drăgoianu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Spune-mi ceva!

Dacă-am să te chem
Dă-mi măcar un semn
Fie şi-un blestem
Din partea ta.
Totuşi nu ştiu cum
Pentru-atâta drum
Ce-a-nceput acum
Spune-mi ceva.

În noaptea despărţirii dintre noi
Copacii cad pe drum din doi în doi,
În ochi mă bate viscolul câinesc
Şi am venit să-ţi spun că te iubesc.

Probabil drumul meu va duce-n iad
Mă-mpiedic de o lacrimă şi cad
Şi iar adorm şi iar mi-e dat un vis
Că biata cifră doi s-a sinucis.

Şi de atâta viscol vestitor
Nu ochii mei, ci ochii tăi mă dor,
Că tineri am intrat şi cu ce rost
Şi ce bătrâni ieşim din tot ce-a fost.

Nici aripile zboruri nu mai pot,
E numai despărţire peste tot
Şi se aude că va fi mai greu
Decât vom fi departe tu şi eu.

Dar nu pentru a-ţi spune că e rău
Am dat cu bulgări mari în geamul tău,
Ci ca să ştii, în viscolul câinesc,
Că plec şi mor şi plâng şi te iubesc.

Şi vreau să-ţi dau cu acte înapoi
Dezastrul împărţirilor la doi,
Ca să-nţelegi şi tu ce-i cuplul frânt
Şi cum e să fii singur pe pământ.

poezie celebră de Adrian Păunescu
Adăugat de Ion Bogdan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Doliu

Mai mult, tu nu vei mai vedea
Nimic, nici cer, nici flori.
S-au prăfuit din zarea ta,
Ca nişte nori.
Nici zare nu vei mai avea,
Nici ochi cu care s-o măsori
În geamuri prin perdea.
De-acum străină mâna ta
Îţi va şedea deoparte,
Ca un condei, pe undeva,
Alăturea de-o carte.
Şi ochii tăi, de gura ta,
Vor trece mai departe,
Decât un nufăr de o stea.

Orbit-a viaţa şi, cu ea,
Şi cântecul şi luna,
Şi unda-n care strălucea
S-a stins pe totdeauna.

Tu pentru veci nu vei mai fi,
Şi-ai fost, cumva, vreodată?
Pustiul mă învălui,
Când sub un plop mi se trezi
Tot dorul de-altădată!
Durerea mi se pierde-n fum,
Tot căutând un vreasc de rost
Într-aste drumuri fără drum,
În care toate doar au fost,
Şi nu mai sunt acum.

poezie celebră de Tudor Arghezi
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Rugăciune

Nu-mi cere să fiu alta decât sunt,
Nu pot ca sfinţii să ajung deodată,
Tu ştii că-s doar o mână de pământ
Ţărâna ce se cere modelată.
Să-mi dai putere, să mă-nveţi Îţi cer,
Să nu mă laşi să rătăcesc pe Cale,
Eşti Dumnezeu şi pe pământ şi-n cer,
Făpturile sunt toate ale Tale.

Tu poţi să faci din mine ce voieşti,
Mă poţi purta în slava sau în moarte
Şi dacă nu ştiu bine Cine eşti
Nu mă împinge, Doamne, mai de-o parte.

Tu m-ai adus la Tine să mă-nchin,
N-a fost uşor şi, Doamne, ştii prea bine
Cu câtă noapte ai luptat să vin
Ca să-Ţi slujesc, să Te slujesc pe Tine.

Chiar dacă numai o clipita-a fost,
Din viaţa mea e jumătate dusă,
Tu care-mi ştii viaţa pe de rost,
Tu dă-mi puteri să pot să-Ţi fiu supusă.

Sunt încă mică pe cărarea Ta
Şi poate încă-n suflet sunt bolnavă,
Întinde-Ţ mâna, mângâie cu ea
Şi-ajută-mă de vrei să fiu în slavă...

Amin!

rugăciune de Adriana Cristea
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Zâmbeşte

E Soare, linişte şi poezie. La tine?
Doar furtună, ploi şi vânt.
Nu stai prea mult pe-acest Pământ,
De ce nu vrei să-ţi fie bine?

Deschide ochii, nu ţipa.
Vezi cât e de frumos afară?
Nu vezi nici flori, nici primăvară,
Simţi doar furia şi tristeţea ta.

Ce n-ai, ce-ai vrea ca să zâmbeşti?
Bani mulţi şi trai îmbelşugat,
Ai vrea o viaţă de-mpărat.
Nu vrei mai bine să iubeşti?

Pe cine? Poţi pe cel de sus
Şi oamenii creaţi de El,
Pe tine, floarea sau un miel,
Ori luna, răsăritul, un apus.

Fii blând şi plin de bucurie.
Zâmbeşte-i vieţii şi-o sărută,
Că nu stă mult, în rai se mută.
Şi-apoi acolo.... cine ştie.

poezie de Magdalena Rus
Adăugat de Magdalena Rus
Comentează! | Votează! | Copiază!

Numai una!

Pe umeri pletele-i curg râu
Mlădie, ca un spic de grâu,
Cu şorţul negru prins în brâu,
O pierd din ochi de dragă.
Şi când o văd, îngălbenesc;
Şi când n-o văd, mă-mbolnăvesc,
Iar când merg alţii de-o peţesc,
Vin popi de mă dezleagă.
La vorbă-n drum, trei ceasuri trec
Ea pleacă, eu mă fac că plec,
Dar stau acolo şi-o petrec
Cu ochii cât e zarea.
Aşa cum e săracă ea,
Aş vrea s-o ştiu nevasta mea,
Dar oameni răi din lume rea
Îmi tot închid cărarea.

Şi câte vorbe-mi aud eu!
Toţi fraţii mă vorbesc de rău,
Şi tata-i supărat mereu,
Iar mama, la icoane,
Mătănii bate, ţine post;
Mă blestemă: De n-ai fi fost!
Eşti un netot! Ţi-e capul prost
Şi-ţi faci de cap, Ioane!

Îmi fac de cap? Dar las să-mi fac!
Cu traiul eu am să mă-mpac
Şi eu am să trăiesc sărac,
Muncind bătut de rele!
La fraţi eu nu cer ajutor,
Că n-am ajuns la mila lor
Şi fac ce vreau! Şi n-am să mor
De grija sorţii mele!

Mă-ngroapă fraţii mei de viu!
Legat de dânsa, eu să ştiu
Că am urâtei drag să-i fiu?
Să pot ce nu se poate?
Dar cu pământul ce să faci?
Şi ce folos de boi şi vaci?
Nevasta dacă nu ţi-o placi,
Le dai în trăsnet toate!

Ori este om, de sila cui
Să-mi placă tot ce-i place lui!
Aşa om nici vlădica nu-i
Şi nu-i nici împăratul!
Să-mi cânte lumea câte vrea,
Mi-e dragă una şi-i a mea:
Decât să mă dezbar de ea,
Mai bine-aprind tot satul!

poezie celebră de George Coşbuc
Adăugat de Sagittarius
Comentează! | Votează! | Copiază!

Statul bedereagă

de la un timp s-au turcit toţi,
levantul s-a umplut de hoti
îţi dă cu mâna lui beteagă
şi-ţi ia cu două bedereagă.
s-au pus impozite cu carul
încât l-a prins pe om amarul.
înjura si el birjereşte
guvernul care-l oblojeşte.
funcţionari cu mâna goală
o bagă pân-la fund în oală
şi ei mereu se tot înjură
ca sunt cinstiţi şi că nu fură.
te duci la doctor, dă-i şi dă-i,
că, dacă nu, ai năbădăi,
şi n-ai ce căuta la el
dacă nu-i dai halca de miel.
şi statul ăsta bedereagă,
îşi cere partea lui întreagă,
pe fum, pe aer, pe maşină,
pe casă, pe pământ, pe tină,
pe banii de înmormântare
şi de nu-i dai, stai la-nchisoare.
acum cu criza asta mută,
mai dai si douăş'cinci la sută
şi mai rămâi cu mai nimic,
sărac lipit ca un limbric.
de-acum a mai venit o modă,
să-i dăm ceva si lui nea vodă,
cel ce ne apără de fel
tocmai acolo la Bruxelles
şi uite-aşa veni beleaua
să strângă bietul om cureaua...

poezie de Ion Ionescu-Bucovu (5 octombrie 2010)
Adăugat de Ion Ionescu-Bucovu
Comentează! | Votează! | Copiază!