După-amiaza unui faun

Eclogă. Faunul:

Le-aș vrea, aceste nimfe, perpetue. Un duh,
Rozalbul lor, că pare-mi să joace, -ntr-un văzduh
Topit de somn. O umbră iubisem? Greu-mi dubiu,
Morman de noapte veche, sfârșește-ntr-un conubiu
De crengi subțiri ce, ele, crâng însuși, spun că eu
Îmi dăruisem singur, vai mie! drept trofeu
Exsangua greșală a rozelor în floare.
Să cugetăm... acelea de care-ngaimi, sunt, oare,
Aievea, sau fantasma dorințe în desfrâu!
Himere curg, biet faun, cum un albastru râu
Din ochii reci ai celei mai caste: dar secunda,
Cea veșnic suspinândă, spui tu că-i însăși unda,
În lâna ta, a zilei văratice? Nici gând!
În leșinatul aer stătut și alungând
Răcoarea matinală, de-i ține piept, nu-i apă
Pe care, -n murmur, naiul meu vrednic să n-o-ncapă,
Prin tufe revărsând-o-n acorduri; nici alt vânt,
'Nainte ca-n aceste țevi, două, să-l avânt
Iar el să-și schimbe-n ploaie aridă claru-i sunet,
Decât, la zarea unde nu mișcă nor, nici tunet,
Învederat, factice și prea-senin, acest
Inspiratoriu suflu, redevenit celest.

O, țărmi siculi de mlaștini placide, cât vă pradă,
La-ntrecere cu vara, erotica-mi paradă,
Tacit, sub scânteinde petale, Povestiți
"Că eu tăiam seci lujeri de trestie, -nvestiți
Cu har: când, printr-un aur de albăstrii verzișuri
Fântânilor lungi vițe-nchinându-le, -n desișuri,
Tresar ovine alburi, la ceas când nu mai pasc:
Și că, -n preludiul unde, lin, fluierele nasc,
Nu lebede, naiade! se 'nalță ori defluă
În ape."

Totul arde-n roșcata oră fluă,
Nedând pe față arta prin care anula
O prea dorită nuntă, de cel voind un la:
Putea-voi, oare, singur, atunci, și drept, să intru
În antică lumină și, prin fervori ca dintru
'Nceput, să fiu, ingenui crini! unul dintre voi.

Nu, dulce, mai-nimicul pe care buze moi
Ni-l susură, sărutul perfidelor aceste,
Dar pieptu-mi care, fără vreo plagă s-o ateste,
Ascunde, -augustă, urma cutărui dinte cast;
Ei bine! Fie-i sfetnic de taină stuful vast
Și geamăn, cel pe care întru azur se cântă:
Ce, luând ardoarea feței asupră-i, se încântă
Că frumusețea, într-un lung solo, am putea
S-o amăgim, pe-aceea din jur, ca, astfel, ea
Cu melodia noastră credulă să se-ncurce;
Iar precât poate-amorul în modulări să urce,
Că face-vom ca visul firesc de umăr lis
Ori coapsă-ntrevăzută de ochiul meu închis,
Într-un prelung, apatic, van murmur a se stinge.

În așteptare-mi, cată, fugarnică Syringe,
Nai veșted, ca în floare, din nou, să dai pe lac!
Despre zeițe, mândru de larma-mi, n-o să tac;
Și făr' de cingătoare, -n icoane prea-fidele,
Lăsa-voi umbra, încă, a multora din ele:
Din struguri, când, așijderi, tot soarele l-am scurs
Și ca să-i dau părerii de rău un mai bun curs,
Râzând, ridic ciorchinii goliți la dunga verii
Și, lacom de beție, până-n târziul serii,
Suflând în piei strălimpezi, privesc prin ele, -n piez.

O, nimfe, să mai umplem vagi Amintiri, de miez.
"Din trestii, dând în lături prea multele lor pleoape,
Ocheam spinări divine stingându-și setea-n ape,
Cu strigăte grozave subt păduratic cer,
Cât păru, -n îmbăierea-ii, pierea, o, giuvaer,
În reci fiori și sclipăt de nestemate-n rouă!
Purced; când, jos, (răpuse de boala de-a fi două)
Le văd cum, adormite-ntre galeșele lor
Cutezătoare brațe, se-nlănțuie cu dor;
Le-nhaț, întrepătrunse cum sunt, și, -n zbor, la rugii
Sleindu-și, pe neplacul frivolelor refugii
De umbră, -ntreg parfumul în soarele-n declin,
Ca jocul să ne fie de spuza zilei plin."
Mi-ești dragă, ah, mânie-a fecioarelor, savoare
Sălbatică a sacrei poveri ce, goală, -n soare,
Îi scapă gurii mele fierbinți; zvâcnește cum
Un fulger! carnea-n spaima ei tainică, acum:
Din pieptul prea-sfioasei la glezna celei rele,
De care o candoare se pierde, ude, ele,
De lacrimi șui sau aburi ce mai voios preling.
"Păcatu-mi e că, vesel viclene frici să-nving,
Am vrut să se dezbine ceea ce zeii, -n buna
Lor voie, guri și plete, pofteau să fie una:
Că nu dau să-mi înăbuș un aprig râs născând
În tainița ferice a uneia (pe când
Abia de-o țin de-un deget, pentru ca ea să-și scalde,
Palori de fulg în roșul surorii ei mai calde,
Pe cealaltă, naivă și fără eritem:)
Când, vai, din brațe-nvinse ca de un rău extrem,
Mi se și smulg, ingrate de-a pururi și de stâncă
La biet suspinu-mi care mă mai îmbată încă."

Atâta rău! Plăcere, cu altele voi bea,
Doar să-și înnoade coama-n, cornută, fruntea mea:
Că, purpuriu de coaptă, alean al meu, știi bine,
Nu-i rodie să nu crape în zumzet de albine;
Și-ndrăgostitul sânge, de cine-l vrea, un roi
Hrănește, al dorinței fără sfârșit, în noi.
La ora-n care aur scrumit e crângu-n zare,
Serbarea se-ntețește în stinsele frunzare:
O, Etna! ale tale, ce vechea-ți lavă lași
S-o calce zâna Vineri, cea cu ingenui pași,
Când, trist, un somn detună iar flama e-n eclipsă.
A mea-i regină! Certă, osânda?... Sau că, -n lipsă,
În suflet, de cuvinte și cu un prea greu trup
Dospind în pacea lungii amiezi, și ca să-mi rup
Din gânduri sacrilegiul: nu-mi mai rămâne mie
Decât să zac în setea nisipului. Și fie
Ca viniferul astru să-l simt, pe gât, curgând!

Adio, cuplu! Umbră am să te văd, curând.

poezie celebră de , traducere de Șerban Foarță
Adăugat de Simona EnacheSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

vot: idee inteligentă, exprimare frumoasă, ton serios

Distribuie
comentariiA fost scris un comentariu până acum.
Spune-ți părerea!

Citate similare

Mihai Marica

Nu mai vreau

Nu mai vreau din viața asta nici măcar o clipă!
Nici un glas să-l mai aud, Eu mă duc, mă duc!
Și nu știu unde, unde voi ajunge fără Tine!
Nu mai cer sfinților milă, nici versurilor rimă!

Dumnezeilor absenți nu le mai cer un cent!
Nici o zi acum să-mi cumpăr nu mai vreau!
Dintr-un univers prea mare unde Eu am rătăcit!
Nici cuvântului glas.... când Eu încă nu mor!

Nu mai cer nopților somn, nici somnului vis!
Nu mai vreau să-mi mai atingi inima prin care-mi curgi!
Nici cerului infinit unde Eu tot m-am pierdut!
Nu-ți mai cer acum nimic din tot ce Eu n-am avut!

Nu mai cer soarelui zi senină, nici iubiri milă!
Nu mai vreau vedere într-o lume de durere!
Nici auz când Tu n-ai glas și nici cuvinte!
Nu mai vreau vorba ce minte, nici icoane sfinte!

Nu mai vreau cruci între drumuri!
Nici pași rătăciți în lume fără Tine,
Când te caut în nu știu ce unghere!
Nu mai vreau gânduri ce mă dărâmă!

Nu mai vreau așteptarea care doare!
Nici ziua în care visul încă nu moare!
Nici noaptea fără stele, fără Lună, fără...
Fără Tine lipasa viselor mele stinghere!

poezie de
Adăugat de Cornelia GeorgescuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Nicolae Vălăreanu Sârbu

Ochiul magic

Când noaptea nu va fi nici neagră, nici albă
lumina din interior mă va înghiți,

voi uita pe unde am fost și dacă am fost
ori am lăsat la alții ce am avut,

mă voi despărți cu totul de trup
chiar și gândurile mă vor părăsi,

o umbră poate să-și aducă aminte
de soare când m-am ascuns,

voi întra într-un labirint fără ieșire
în care și steaua mi se va topi.

Nu voi mai simți nici vântul, nici ploaia
somnul nu-mi va mai fi somn,

voi iubi altfel decât am știut
fiindcă inimă nu voi avea,

doar un ochi mă va călăuzi
de voi vedea universul întreg.

Tu, iubito, dacă vei fi undeva prin el
am să te recunosc cu ochiul magic.

poezie de
Adăugat de Cornelia GeorgescuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Nicolae Vălăreanu Sârbu

Cercul nu cade

Se rotesc într-un cerc pe o margine de cer,
cercul nu cade,
nu are unde să se deschidă,
pământul e prea departe în albastru.

Nopți de busuioc își risipesc mirosul
prin aerul de care îngerii nu fug
și suferința urcă în altă lume
pe care nimeni n-o cunoaște.

Tu lasă-i să-și joace norocul
cu aceste bacnote din buzunare
de care vor să scape ca de o umbră
care se ține după cei împătimiti.

Pune-i liberi
să-și deschidă ochii și inimile
celor pe care-i întâlnesc pe drumul
lung al mântuirii de suflet.

poezie de
Adăugat de Cornelia GeorgescuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

Urmă de umbră

tresari câteodată
când ți se pare c-aș fi eu
în mersul unui peregrin,
în trupul unui copac,
într-o ploaie de fluturi,
în reflexia unui pahar,
în ultimul rând de la coada
unui zbor de tăcere
spre nicăieri?

tresari vreodată,
când vorbe pe care le auzi
în treacătul grăbit al pașilor
din zori,
seamănă prea mult
cu valurile de cuvinte,
care se izbeau
necontenit,
de insula unui suflet
prea gol
ca să mai răspundă?

spune-mi,
tresari câteodată,
rar,
într-un somn în care mai visezi
un rămas bun fără
de adio,
fără nici o urmă de
umbră?

poezie de
Adăugat de Cornelia GeorgescuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

De ce dai voie vântului

De ce dai voie vântului să umble
Prin părul tău și să ți-l răvășească?
E mângâierea lui, făcute-n tumbe,
Mai caldă, mai suavă, mai cerească?

Sunt degetele lui fâlfâitoare
Mai meștere în joc, mai fără număr
Când te cuprind din cap până-n picioare,
Când îți dau jos buchetul de pe umăr?

De ce lași vântul ca să-și pună palma
Oriunde vrea și,-ncolăcindu-ți sânul,
Prin fustele subțiri ce zbor de-a valma,
Să te privească cu-ochi blânzi, bătrânul?

De ce, când te pândește-ascuns prin iarbă
Și vrea să-ți sărute gura-n voie,
- În timp ce eu tânjesc cu plânsu-n barb㠖
Pe el îl lași... iar mie, nu-mi dai voie...

poezie celebră de
Adăugat de Simona EnacheSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

vot: idee genială, exprimare superbă, ton serios

Distribuie
cumpărăturiCartea "111 cele mai frumoase poezii" de Radu Stanca este disponibilă pentru comandă online la 34.99 lei.

Privirea

Doar o lumină venită dintro parte,
de acolo unde amintirile mai dor.
Ca să le uit, n-am strai de eternitate,
doar pe ele, când mă strâng cu dorul lor.

O neânțeleasă formă mă însoțește,
să tac sau poate când mi-e bine să suspin,
flori de cais mi se așează într-o coroană,
mă plimb prin amintiri, când vreau să mă alin.

Să urc, să le privesc, nu-mi este cu putință,
căci una dragă 'mi stă aprinsă-n stea,
să mă cobor pășesc pe a mea ființă,
o prelungire sunt, o umbră, a ceea ce e ea.

Cum pot în spațiu' acesta sacru să 'nverzesc,
când nici prea jos și nici prea sus nu am tulpină,
doar flori în cer, iar pe pământ sunt azi,
o urmă cu umbră și-n ea adâncă rădăcină!

poezie de
Adăugat de Cornelia GeorgescuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

Am ales iubirea

Din multele trăiri
ce ni le-ai dăruit Doamne,
am ales iubirea.
Bucurie și-amar
împletind buchete de lacrimi,
în sufletul meu.
Am adunat picături de rouă
să privesc în oglinda lor
din când în când,
amintirile și clipele zilei
răsturnate firesc în pașii mei,
de pe caldarâmul speranței.
Îmi vine să râd
când mă văd din nou acolo...
în clipa primei iubiri.
Dăruiam frenetic
pumni de lumină zorilor.
Cu ochii umflați de nesomn,
așteptam răsăritul sau măcar geana zilei
să-și tremure clipele în fereastră.
Aștept și acum... doar gândul
sau,
frântura din visul din vis,
să mi-l dărui.
Iubesc Doamne!
Iubesc azurul în care,
din când în când,
aburul desenează palmele Tale.
Știi Doamne?
Sunt atât de fericită că le întrezăresc
acolo, sus,...
Nu mai sunt singură!
Suntem doi:
Tu, prin palmele Tale
și
eu, mărunta făptură iubind
Să fie Doamne adevărat că iubind,
devenim munte de flori?
Atunci crestele devin vârfuri de petale?
Tulpinile adunate sunt oare trup de munte?
Sensurile sunt amețitoare esențe de flori,
de clipe alergând printre nori?
Atâta iubire mi-ai dăruit încât, uneori,
prea plinul se revarsă înfiorând,
formele humei dăruite de tine Doamne,
cărărilor de lumină prin care,
șerpuitor se strecoară
destinul meu...

poezie de
Adăugat de AdelyddaSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

vot: idee inteligentă, exprimare superbă, ton serios

Distribuie

Intrebare

- Ce-a vrut să spună autorul, oare?
Vouă, celor născuți în zodia-n care
Nimic nu doare.

Mirați-vă citeț și nu icniți
De-o fi s-aflați că autorul n-are
Decât vreo două, trei nimicnice dorinți.
Lăsați-i libere cuvintele să zboare!

El vrea să știe că în astă limbă
In care el vă știe auzi,
Iubirea nu-i, de fapt, o diatribă,
Ci că ce-l doare-i starea de-a iubi.

Mai vrea să strângă în pocalu-i rouă
Din zori de zi, când noaptea a murit
Si nu vrea multă, boabe vrea doar două:
Cea de-nceput și cea dintru sfârșit.

Mai vrea, de-ar ști că poate să-l audă
Cel ce împarte-n astă lume tot,
Să-l lase să-și închidă pleoapa surdă
Si ancora s-arunce împăcat în port.

poezie de
Adăugat de AdelyddaSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

În fața neputinței

Lacom îmi este gândul, să nu mai zic de poftă...
Dar, din păcate, tu nici măcar n-ai habar
Că-n inimă și suflet eu ți-am făcut altar,
Unde mereu mă rog, să mi te am în faptă!

Râvnesc ca un nebun la tot ceea ce-nsemni,
Dar, din păcate, teama mă ține la distanță...
De câte ori n-am vrut să îți spun totu'-n față,
Să fac să se grăbească acele rugăciuni...

Dar parcă-i un blestem, nu pot să nu mă tem
Că ai putea să-mi spui: "Ascultă, dragul meu,
Iubesc pe-altcineva, îmi pare rău, dar eu
Nu aș putea să-ți fiu mai mult decât poem!"

Nenorocită teamă, parcă n-ar fi de-ajuns
Că, pe nepusă masă, în suflet mi-ai pătruns...
Acum, mai port și grija cumplitului răspuns,
Pe care mintea mea nu-l poate ține ascuns.

Și nu e de mirare, căci ar fi mult mai rău
Să se întâmple astfel, să pleci din visul meu,
Să știu că tu și eu, tot ce-am sperat mereu,
Nu este cu putință. Singur mi-aș fi călău.

E visul prea frumos, pentru-a risca să-l pierd.
Sunt ani de când în el speranțe investesc...
Atâția ani de când din el mă tot hrănesc.
Ceea ce simt e demn de cântul unui bard!

Păcat că nu e nimeni, care să mă-nțeleagă...
Să-mi înțeleagă lupta și cât de grea e ea,
Ce-nseamnă să iubești fără să poți avea
În fața neputinței nici cea mai mică vlagă.

Acesta-s eu, iubito... Nu mă joc de-a iubirea.
Și tocmai de aceea n-aș vrea s-o risipesc:
Pentru că știu ce am în dar să-ți dăruiesc!
N-aș vrea să-mi irosesc, zadarnic nemurirea.

poezie de din Începuturi (11 martie 2019)
Adăugat de Andrei Ș.L. EvelinSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Un singur vot până acum, nu e relevant, votează!

Distribuie

Pustiul iubirii

Dincolo de tine nu-i nimic,
nici pomii, dragă, nu mai sunt,
orașul pare pustiit
și voci aud duse de vânt!

Și merg prin totul meu pustiu
în care tu domnești tăcută,
ești când pictată în granit
și uneori ești doar o umbră!

Din când în când brațe întind
și mă încurc în false-amoruri
și orice fac și-n orice gând
doar tu îmi ești legată-n doruri!

Te caut cu ochii mei doar triști
și nu văd drumul care duce,
spre răsuflarea ta vibrând
ce-o simt în ceafă până-n sânge!

Privesc în gol, poate aprinzi
acea lumină pentru mine,
să pot s-o văd, să te aud
și să ajung cumva la tine!

poezie de
Adăugat de Cornelia GeorgescuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

Cântecul lebedei

M-am întors într-o zi în sat
Să mai adoarmă în mine tristețea
Și toți salcâmii m-au întrebat
Unde? Unde ți-e tinerețea?

Am pierdut-o – le-am spus – am pierdut-o demult,
Zi cu zi am pierdut-o și noapte cu noapte.
Mi-au mâncat-o orașul plin de tumult
Și cântecele toate rostite în șoapte.

Am vrut să văd casa în care-am crescut,
Poarta a rămas zăvorâtă.
De ce te-ai întors? Ce mai cauți aici?
S-a răstit la mine o umbră urâtă.

Nu te speria, i-am răspuns, n-am să-ți cer
Nici pâine, nici struguri, nici rodii,
Doresc doar atât: să-mplinesc
Ce e scris în străvechile zodii.

Am să cad într-un somn adânc,
Cu nimic n-o să te mai supăr,
O să mă schimb într-o trestie
Ori poate într-o floare de nufăr.

O să mă urc pe-o creastă de nor,
Cu norul să mă duc pân' la soare.
Să suflu printre buze în el
Să ardă mai repede și mai tare.

Am să călătoresc cu norul apoi,
Mult mai sus și mult mai departe,
Poate că voi ajunge într-o zi la o stea
Pe care să fie și viață, și moarte.

Miezul Universului o să-l caut,
Va fi de aur? Va fi de rubin?
Când eram tânăr, aveam ochii
Albaștri ca lanul de in.

Acum, ochii mei sunt tulburi de tot,
Prea mult i-am ținut scăldați în lumină.
Văd cu ei lumea prin care-am trecut
Și lumea care e pe drum și-o să vină.

poezie celebră de
Adăugat de anonimSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

vot: idee genială, exprimare superbă, ton serios

Distribuie
cumpărăturiCartea "Satra" de Zaharia Stancu este disponibilă pentru comandă online cu preț redus, la doar -19.90- 10.99 lei.

Celălalt

Se umple timp de tine, spațiu-i vid
Dacă nu ești, mi se oprește totul;
Nici gând nu trece, sufletu-i arid,
Nu mai e țel... cenușă este focul.

Nu mai e sunet de-ți dispare glas,
Cum nu-i auz de nu mai ești un sunet
Și nici speranță nu-i când bun rămas
Nu-ți lași... nici fulger nu-i de nu ești tunet.

Nici vânt n-adie de nu te atinge
Și amprentă-și caută-n elicea rozei
Ce arsurile le răcorind durere stinge...
Ești poezia vieții din neantul prozei.

Cum un cristal de gheață nu-i nea fără tine
Să stingi febra din suflet, lacrimi să-ndulcești
Sorbind sarea și amar din tot ce nu e bine
În cuvinte calde... ești gesturi îngerești.

Ești nevoia-n sine de-a fi parte într-una
Ca într-un Univers fără de planete,
Existența însăși cum lumea-i doar una
Ce-o ți tu... în dulceag, sorbit pe-ndelete.

poezie de (14 decembrie 2011)
Adăugat de Daniel Aurelian RădulescuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Un singur vot până acum, nu e relevant, votează!

Distribuie

Întruchipat în așteptare

Pe unde mergi, să-ți calc pe urme
Și unde gânduri îți rostești,
Să ți le prind din zbor, trupești
Să le adulmec, să mă îndrume?

În care timp, din calendar,
Îți pui amprente de solstiții,
Să-ți caut ierni din dispariții,
Să știu când vara o porți dar?

Pe care pagini le citești,
Să-ți pătrund literă în pupilă,
În priviri caste de-o idilă
Trupul de iris să-mi clătești?

În care anturaj te învârți,
Să-și sorb din dulcele de albină
Din zbor floral de balerină,
Să mă încânt, când taci și asculți?

Pe când să te aștept, senină
Ca Soarele spălat de nori,
Cu raza să-mi topești fiori,
Să mă aprind... cum Luna, plină?

În care stea sălășuiești
Și când cobori, din nou, lumină,
Să-ți ating luciu-n cer, ce-anină
Privirea mea, de mă zărești?!

Neștiut sunt, ca noua floare
Din fulg de iarnă... în așteptare.

poezie de (12 februarie 2014)
Adăugat de Daniel Aurelian RădulescuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

vot: idee inteligentă, exprimare superbă, ton amuzant

Distribuie

Cine sunt eu?

Cine sunt eu? M-am întrebat
Pe mine când iar, singur,
Stăteam cu mine-îngândurat
Ca mintea să-mi asigur.

Sunt doar un boț de lut trântit
Pe-o roată-amețitoare
De un Olar ce-a-îngăduit
O urmă de suflare.

Sunt doar o stâncă seacă pus
Pe-un băț uscat, de paie,
Ce doar privește-un pic prea sus
Ca cerul să îndoaie.

Sunt doar un bolovan ce vrea
Mai sus să urce, dară
Pe paiul ce-i subțire, prea
Greu cade când să sară.

Pământ prea moale-s, roditor
Doar de un praf subțire
Care se-așterne-întâmplător
Ca noaptea,-n amorțire.

Un foc de frunze fără de
Vreo gură să m-adape
Cu-o frunză ce se desprinde
În vânt ca să se scape.

Ce corp de carne zămislit
Răspunzător și bine,
Dar care nu-i deloc păzit
De furtuna ce vine.

Ce pot să fac să mă-întăresc,
Ce vraje, ce cântare,
Ce parte știu să pregătesc
Când văd că totul moare?

poezie de
Adăugat de Cornelia GeorgescuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Mihail Sebastian

Am jucat prea mult pe tabloul lucidității și am pierdut. Va trebui să-mi obișnuiesc ochii cu întunericul ce se lasă. Va trebui să cuget la somnul firesc al tuturor lucrurilor, pe care lumina le ordonează, dar le și obosește. Viața nu începe decât în întuneric. Puterile ei de germinare nu sunt decât obscure. E o noapte pentru fiecare zi, este o umbră pentru fiecare lumină. Nimeni nu-mi va cere să primesc aceste umbre cu bucurie. E destul că le primesc. Să te predai ploilor și vânturilor, să te supui nopții care vine, să te pierzi în mulțimea care trece, nimic mai odihnitor. Nu voi încerca să-mi mai caut drumul care duce spre mine. Dar nici nu pot aștepta să se desprindă din neant, zări care încă nu se văd. Desperarea e un entuziasm pe care l-am reprimat din vreme, știind cât de apăsător este într-o sensibilitate de evreu. Nu mă voi întoarce la nălucile de care m-am despărțit. "Seara cea mare" vine? N-are decât. Dar până va veni îmi rămâne un lung sfârșit de zi, pentru ceea ce am iubit și încă iubesc.

în De două mii de ani
Adăugat de Avramescu Norvegia-ElenaSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

vot: idee genială, exprimare superbă, ton serios

Distribuie
cumpărăturiCartea "Jurnal 1935-1944" de Mihail Sebastian este disponibilă pentru comandă online cu o considerabilă reducere de preț, la -72.00- 50.99 lei.
Adi Conțu

Reflexie

Puteam să tac etern, era mai bine?
"Tăcerea e de aur"... însă e?
Mă las mințit de soartă și de mine
Și nu ajung ca să pricep de ce

Atâta oscilez între senzații,
Că nu mai știu exact cine mai sunt,
O poartă către rai, sau aberații,
În lumea materială, pe pământ

Mă amăgesc că binele e veșnic
Și că mă aflu undeva în el,
Dar suflu, precum vântul într-un sfeșnic,
Uitând de sensul vieții-n fel de fel

Dileme, frământări fără răspunsuri,
Sunt oare eu mai bun decât sunt ei?
Un ego prea răpus de neajunsuri,
Ce-și pune întrebări fără temei

Și cum să știu de fapt ce e dreptate
Când totul pare foarte relativ?
De ce sunt eu acela care poate
Să fie gândul foarte emotiv?

Mă uit în ochii mei, sunt o oglindă,
Pe care astăzi parcă nu o simt,
Când răsuflarea caldă, emotivă,
Mă face să mă văd fără să mint

E totul doar o fugă spre niciunde,
În care las în urmă tot ce strig,
Precum un praf, când versul îmi pătrunde,
Prin nuanțele de suflet care frig

poezie de
Adăugat de Cornelia GeorgescuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

Reflexii

O ploaie de rubine se scurge prin văzduh
Când soarele coboară cu mintea spre apus
Iar norii se aprind de iz portocaliu
Când seara se arată pe cerul străveziu.

Simțim cum astrul zilei iese din văzul vieții,
Cum umbra, veste nopții, ne mângâie pereții.
Răspunsurile-s scurte, apoi mai cresc și-s lungi
Când bezna și lumina se interpun în dungi.

În soare fierb idei din elemente rare,
Lumina-i infinind descoperiri de zare.
Un soare știm a fi iar luna e tot una
În lumea noastră gri și colorată-ntr-una.

Un singur soare, da, când bate-n zi înaltul,
Dar dacă-n altă zi și soarele e altul?
O lună prea măiastră ce noaptea o-nfioară,
Dar noapte după noapte aceeași n-ar fi iară...

Cu zi de zi e altul, noapte de noapte-i alta,
Coloana-i infinită și neștiută dalta,
O mie de simboluri palpită-n orice punct,
Cuvânt e și-n tăcere, tăcere-i și-n cuvânt.

Ascult la noi, la voi, la ei în jurul meu
Și-ncerc să pot simți fără să-mi fie greu...
Când soarele apune de ei, de voi sunt plin,
Doar noi încă mai suntem când astrul pleacă lin.

Înaintând în noapte și noi ne-nsingurăm,
Morbidul izolării meniți să-l încercăm.
Dar totu-i trecător și știu, și știi, și știe
Că izvorând lumină o zi iar va să vie.

poezie de
Adăugat de Radu BuceleaSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

Când

Când mi se face-n suflet dor
De cum erai și nu mi-e bine,
Să știi că-s vânt ce-ți suflă nor
Să nu te picuri în suspine.

Când voi simți singurătate,
Așa cum mi-e de zi cu zi,
Să știi că-s marea-n val de ape
Să-ți scalde chip, să știi, să știi.

Când nu voi mai avea nici noapte,
Nici somn, că numai tu mi-ești vis,
Să știi susur îți voi fi, șoapte
De-un înger, păzitor trimis.

Când n-or mai vrea să mă cunoască
Nici ultimii amici ce-aveam,
O lume-s eu; floarea din glastră
Din nou, parfum ce te-ndulceam.

Când mi-o fi rece-n plină vară
De atât pustiu, tropic nocturn,
Îți voi sclipi-n inel, brățară,
Diamant pur, din taciturn.

Când nu voi mai simți văpaie,
Că-n minte nu-ți voi fi făclie,
Să știi că mă-mpletesc din paie
Să mă porți bor de pălărie.

Când tot ce am îmi va fi lipsă,
C-oricum doar tu îmi ești tot ce-aveam,
Voi fi iar soarele-n eclipsă
Ce ascuns te vream, te dogoream.

Când mă voi pierde-nspre azur
Sleit de dragul tău, când nu-i,
Să știi că-s tot ce-i împrejur
Să poți să calci, capul să-ți pui.

Când va pica o stea pe cer,
Ușoară, doar cât să te-atingă,
Să știi că-s eu, doar mesager
Ce-ar vrea... iubirea să nu-ți stingă...

poezie de (4 mai 2012)
Adăugat de Daniel Aurelian RădulescuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

și totuși cred că m-am născut cu mine

nici nu mai știu
de când mă știu
sau poate
m-am născut
cu mine,
era tot noapte
vara'ntr-un târziu,
când bolta-și poartă
stele la chipiu

nici nu mai știu
de port un nume
sau de sunt
zodie'n pronume,
mi-au pus în apa
de botez poeme,
să mă tot tulbur
prin trileme

nici nu mai știu:
am fost la școală?
sau ploaia clipei
m-a'nvățat cuvinte?
vedeam sub pleoape
umeda escală
când poezia'n ochii
croia, veșminte

nici nu mai știu,
sunt eu? îmbătrânesc?
sau ridurile'n anii scurși
le tot doinesc
povara trupului
prin vlagă o sleiesc
și de la capăt
punctu-l pun
pe: te iubesc

poate că m-au lăsat
ca să mă nasc
s-ajung în pomul
vieții mele vreasc
din câte oase
carne-aș vrea să-ți fiu
c-am două mâini
și sângele cu care scriu

privesc la rânduri
descifrând Lumina
sărut Iubirea
ce-a-nflorit retina
între poeme
irișii-i frământ
mă simt regină
chiar de-s om de rând

și totuși cred că
m-am născut cu mine
fiindc-altcuiva
i-ar fi prea greu
să-și țină mintea
trează'ntre ruine
și sufletul în mâini,
de Dumnezeu

simt dor de viață
de-adieri de vânt
simt ploaia
și natura'ntr-un Cuvânt
și chiar de nu mai știu
de când mă știu
e-atât de bine...
că mi-e dat să-mi fiu!

și totuși cred
că m-am născut
cu mine

poezie de
Adăugat de Ioana ManolacheSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Un singur vot până acum, nu e relevant, votează!

Distribuie

În fața neputinței

Lacom îmi este gândul,
să nu mai zic de poftă! —
Dar, din păcate, tu
nu ai deloc habar
Că-n inimă și suflet
ți-am ridicat altar,
Unde mereu mă rog,
să mi te am, în faptă!

Râvnesc ca un nebun
la tot ceea ce-nsemni,
Dar ce păcat că teama
mă ține la distanță.
De câte ori n-am vrut
să-ți spun totul în față,
Să fac să se grăbească
acele rugăciuni...

Îmi pare un blestem,
nu pot să nu mă tem,
Că ai putea să-mi spui:
"Ascultă, dragul meu,
Iubesc pe-altcineva,
îmi pare rău, dar eu
Nu aș putea să-ți fiu
mai mult decât poem!"

Nenorocită teamă,
parcă n-ar fi de-ajuns
Că, pe nepusă masă,
în suflet mi-ai pătruns!
Acum, mai port și grija
cumplitului răspuns,
Pe care mintea mea
nu-l poate ține-ascuns.

Și nu e de mirare,
ar fi cu mult mai rău
Să se întâmple astfel,
să pleci din visul meu,
Să știu că tu și eu,
tot ce-am sperat mereu,
Nu este cu putință.
Singur mi-aș fi călău.

E visul prea frumos,
pentru-a risca să-l pierd.
Sunt ani de când în el
speranțe investesc.
Atâția ani de când
din el, mă tot hrănesc.
Ceea ce simt e demn
de cântul unui bard!

Păcat că nu e nimeni,
care să mă-nțeleagă,
Să-mi înțeleagă lupta
și cât de grea e ea,
Ce-nseamnă să iubești,
fără să poți avea
În fața neputinței
nici cea mai mică vlagă.

Acesta-s eu, iubito...
Divinizez iubirea
Și tocmai de aceea,
n-aș vrea s-o risipesc:
Pentru că știu ce am,
în dar să-ți dăruiesc!
N-aș vrea să-mi irosesc,
zadarnic nemurirea.

poezie de din Vă las pe voi să fiți poeți
Adăugat de Evelin AndreiSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
♥ Cum pot ajuta?

Fani pe Facebook