S-a înnoptat devreme

I

S-a înnoptat devreme şi astăzi, şi-i târziu,
Şi nici un gând în cartea de piatră n-am să scriu;

De soare toată ziua m-am tot ţinut, arând,
Şi s-a trecut şi ziua de azi, nici nu ştiu când –

Lumina nu mai este demult precum era.
Mereu lăsat-am cartea s-o scriu când s-o-nsera.

II

"Ferestrele sunt stinse... veţi spune. S-o fi dus
Cu soarele de astăzi dincolo de apus –

Întinsul timp de-acuma îl are de arat..."
De fapt adânc dormi-voi cu-ai mei amestecat –

Şi secete şi geruri oricât ne-ar măcina,
Tot ne-om uni în piatră de cremene cândva –

Şi poate-au să se mire, văzând, urmaşi de-ai mei,
A timpului copită scoţând din ea scântei –

Sau, poate că pietrarii vor dăltui-o blând,
Să samene statuia cu mama surâzând –

Drumeţi din veac să-ntrebe la monumentul sfânt,
Când a domnit regina desculţă pe pământ.

poezie celebră de Eusebiu Camilar
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

S-a înnoptat devreme

I

S-a înnoptat devreme şi astăzi, şi-i târziu,
Şi nici un gând în cartea de piatră n-am să scriu;

De soare toată ziua m-am tot ţinut, arând,
Şi s-a trecut şi ziua de azi, nici nu ştiu când –

Lumina nu mai este demult precum era.
Mereu lăsat-am cartea s-o scriu când s-o-nsera.

poezie celebră de Eusebiu Camilar
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ce greu îmi e fără voi...

Cândva... demult, am trăit drama,
Când i-am pierdut pe-ai mei, pe rând.
Au decedat tata şi mama...
E greu fără ei, pe pământ.

Când a murit, n-a ştiut tata
Să spună că el va pleca.
Într-un minut el a fost gata
Şi am rămas numai cu mama.

De rude, timpul ne desparte.
Eu, astăzi, sunt la casa mea.
De necazuri avem parte
Ne înnoptează liniştea.

Era-ntr-o vineri, dimineaţa,
Când soţul meu a deceat.
Eu am rămas doar cu speranţa,
Iar el va fi de neuitat!

Am mai trăit încă o dramă,
Când am pierdut pe biata mamă.
Vreau să vorbesc cu ei, pe rând,
Dar, le şoptesc numele-n gând...

Mi-e dor de cei răpiţi de moarte,
Şi-n rugăciuni, eu îi cuvânt.
Deşi ştiu că-s plecaţi departe,
Oricând eu am să-i port în gând.

Aş vrea să ştiu de le e bine...
Ce n-aş da, de-ar fi cu mine!
În vis, eu, lor mă adresez?
Sunt cu ei, măcar, când îi visez!

Spun rugăciuni la întâmplare,
Şi-ntreb pe Dumnezeu de ei,
Dar îmi răspunde:,, Cel ce moare,
Nu se întoarce înapoi!"

Îmi este tare dor de tata!
Cât mi-aş dori să-şi vadă fata,
Că-n viaţă, ea s-a descurcat,
Să ştie că nu l-a uitat!

Vă plâng de când m-aţi părăsit,
Şi v-am iubit atât de mult!
Mereu aduc flori la mormânt
Şi nicicând nu am să vă uit!

Ştiu că ne-om întâlni o dată
Şi-atuncea fericiţi vom fi!
Astăzi rostesc cu-ai mei copii:
"Doamne, te rog, pe ei îi iartă!"

poezie de Georgeta Nedelcu din Cenuşa unui suflet! (2 noiembrie 2003)
Adăugat de Georgeta Nedelcu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cartea

ştiu c-odată şi odată
am să scriu şi eu o carte
despre mamă despre tată
despre vitregia soartei

şi mai ştiu că-n cartea ceia
te voi pomeni de bine
am să scriu c-ai fost scânteia
soarelui aprins în mine

ş-oi mai scrie că eşti mamă
fiului - mă umple plânsul -
cum nici nu bagă-i în seamă
şi era să-l pierd pe dânsul

am să scriu că am nepoată
şi că de acuma-i mare
şi că-i seamănă lui tata
- ruptă ca şi el din soare

şi-ncă am să mai scriu că-n lume
toate-s vechi şi noi sunt toate
- pe copertă -al tău nume
al meu nume- nu se poate...

poezie de Iurie Osoianu (24 octombrie 2017)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântec de leagăn

Copile, ziua ta s-a născut dintre nori
Ca un poem albastru ce vine dintre ploi
Dimineaţa, când zorii se zbat
Peste lumea în care ai intrat.

De-atunci lumina nu mai e aceeaşi
Pe care o ştiu de demult
Şi nici pământul nu mai e acelaşi
Chiar dacă e totuşi pământ.

Copile, tu nu ştii mai nimic despre viaţa
În care ţi-a fost dat să intri mai curat
Ca lumina ce-şi curmă aripa
Peste umbra eternului păcat.

Drumul tău abia acum începe
Când e ziua ta întâi pe pământ
Şi tu, copile, nici nu ştii că drumul
E lung din pământ în pământ.

Tu, copile, dormi acum în pace
Căci mama veghează la somnul tău blând
Lumina pentru tine e lumină,
Pământul va fi iar pământ.

poezie celebră de Valeriu Sterian
Adăugat de Doina Bumbuţ
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nouă

Parcă a trecut o veşnicie
de când pentru prima oară ochii tăi verzi m-au privit.

Parcă a trecut o veşnicie
de când mi-am propus să nu mă gândesc doar la tine,
dar gândindu-mă la asta, toată ziua m-am gândit la tine.

Parcă a trecut o veşnicie
de când gândul ascuns că eşti ce-am aşteptat
te-a făcut să te gândeşti mai bine.

Parcă a trecut o veşnicie
de când aşteptarea de a ne apropia
s-a transformat într-un sărut.

Parcă a trecut o veşnicie
de când strânsul mâinii a mai înlăturat
din teama ce tot întreba.

Parcă a trecut o veşnicie
şi tot nu ştiu dacă-ţi scriu ţie,
sau îmi scriu mie.

poezie de Florin Mihalcea
Adăugat de Florin Mihalcea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Creanga inimii

Când alte universuri mă cheamă sau le chem,
De-o nostalgie cruntă adânc oftez şi gem,

Căci ştiu atât de bine că din acelaşi lut
Şi trupul meu şi Calea Lactee s-au făcut,

Că din aceeaşi piatră cândva au scăpărat
Luceafărul de ziuă şi ochiul meu curat,

Şi nici măcar o clipă eu nu mă mir că pot
Să ţin pe creanga asta şi universul tot...

Îl port pe creanga asta întinsă uşurel,
Cum port lumina lunii în piatra de inel,

Şi pare universul imens şi uimitor,
Adeseori ca bucla iubitei de uşor,

Şi-l simt pân'la durere şi imn, adese, când
Cumplit mi se apasă pe creanga lăcrămând.

poezie celebră de Eusebiu Camilar (1964)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

3 Martie, ziua mondială a scriitorilor

De astăzi mă apuc să scriu
Măcar aşa... o scrisorică
E drept că cititorii, ştiu
Nu prea mă au la lingurică!

Dar nu-i nimic, nu-mi este frică
Oricum mă ştiu cu spirit viu
De astăzi mă apuc să scriu
Măcar aşa... o scrisorică...

Iar de citit de n-o să fiu
Voi face ce-a făcut Mitică;
Cum să nu-l ştiţi, e cel ce-i fiu
De-al celui ce hârtia strică...

De astăzi mă apuc să scriu!...

rondel de Gheorghe Gurău
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cine sunt eu?

Cine sunt eu?
Un minuscul fir de nisip
pierdut în nemărginire,
rătăcit prin omenire...

Nu sunt nici apă,
Nu sunt nici foc, nici vânt,
poate m-am născut prea târziu
sau poate prea curând.

Ce am fost cândva,
astăzi nu mai sunt,
iar ce sunt azi îmi pare rău
că nu am fost mereu.

Dar m-am resemnat,
am rămas ceea ce sunt,
Viaţa mi-a dat tot ce am visat,
un suflet pe acest pământ!

poezie de Rodica Elena Lupu din Între anotimpuri
Adăugat de Rodica Elena Lupu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cuvinte nespuse

N-am apucat să-ţi spun "la revedere",
Nici alte cuvinte pe care-aş fi dorit să le auzi;
Ar fi trebuit să le rostesc când am avut şansa,
Dar am crezut că-o să-mi fii alături cât vântul bate-n duzi.

Mi-a trecut timpul fără să îţi fi spus
Cât de mult ai însemnat tu pentru mine;
Ar fi trebuit s-o fac, dar am crezut că-ţi este clar
Şi acum chiar nu ştiu cât ai înţeles de bine.

Când îţi vorbesc în rugăciuni, din noaptea asta grea,
Aş fi-încântată dacă vorbele-mi urechea ta le-ar auzi;
O, cum ţi le-aş mai spune astăzi dacă aş putea,
Dacă-aş mai avea norocul să fiu cu tine-o zi.

Poate-au fost cuvinte pe care şi tu voiai să le rosteşti
Şi care-au rămas nespuse, deşi tu le-ai gândit;
Dar ştiu că m-ai iubit întotdeauna,
Aşa cum şi tu ştii că te-am iubit.

Să spunem, prin urmare, tot ce-n suflete simţim
Căci ziua cea de mâine se poate să nu vină;
Rosteşte-acele vorbe astăzi cum le simţi,
Nu pierde şansa de-a-împărtăşi lumina din lumină.

poezie de Pamela Hall, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Iubirea pură

Astăzi nu e la fel ca în trecut
realitatea nu e aşa de roz
ca în poveştile din trecut
cu conese fericite şi baroni,
când se-auzea fâşâitul rochiilor
ce erau lăsate să cadă
pe covorul din grădină,
azi sunt momente grele
peste care treci cu mare grijă
şi odată ce-ai greşit
e greu să schimbi ceva înapoi.
Iubeşte, atâta timp cât ai pe cine,
iartă atunci când ştii că te iubeşte cu adevărat,
când zice că vrea să fie cu tine pe veci,
când plângi şi ţi se spune
că eşti mai frumoasă când zâmbeşti.
Iubirea ar trebui să fie ca în trecut
pură şi fără prea multe vorbe-n vânt.
Astăzi sunt prea multe vorbe aiurea,
dar fericirea nu depinde de gura lumii
şi nici de ce va fi pe viitor,
prezentul e cartea noastră.

poezie de Eugenia Calancea (13 iunie 2019)
Adăugat de Eugenia Calancea
Comentează! | Votează! | Copiază!

toate acestea într-un flash

tare aş vrea să ştiu cu ce viteză trece
viaţa prin mine astăzi!

cantitatea de întâmplări surprinse şi nu bănuite
la care-mi participă atomii sau taină să cântăresc?!

Arme şi scuturi au toţi şi
ce apăra sau râvni cu ele însă puţini
refuză vanităţii traiectorii!

libertatea nu-i măsură tălpii – undeva
o chestiune la «cutia de viteze» a morţii
câteva rugăciuni rătăcind cine ştie pe unde şi
experienţele pe care le face Lumina cu noi
mutându-ne cu repeziciune punctul care uneşte
umbra cu trupul iată… la urmă, la urmă de tot
şi Speranţa cu iluziile ei evoluând pieziş
ştiu sigur că «Tema ei de doctorat» nu va fi
niciodată «Astăzi» alege mereu alungirea
ecoului
când ni se izbeşte ţeasta de piatră, protagonistă
nefiind nici piatra şi nici ţeasta, ci
unghiul, atât, nu vă mire!

rolul precis al acestui moment nu-i
să scriu, să scriu bâiguieli, cioburi din înţelesuri
coşcogeamitea poemul pluteşte în nimic –
voi spuneţi Univers…

stau pe holul vieţii şi mă holbez la pietre
şi, Doamne, iute mai trece astăzi-ul
prin mine

poezie de Valeriu Barbu
Adăugat de Mariana Fulger
Comentează! | Votează! | Copiază!

Undeva, cândva

lumina s-a sfărâmat în bulgări de timp
prea devreme, prea târziu
cine mai ştie
şi de ştie e acum pulbere în vânt
privesc indiferenţa gândului
trece incoerent peste timp
să schimb nu pot sau nu mai pot
nici gândul, nici timpul, nici viaţa.
nu mai e mult
sfârşitul a început demult
astăzi e altfel decât ieri
mâine va fi la fel ca nicăieri
într-un perpetuu joc
al vieţii şi al morţii
de ce îmi ceri atunci să vin
e imposibil a spune "da" în lumea asta
bună, rea
ce oare pot să fac
să o joc la joc
în viaţa asta fără de noroc
să dau de pământ cu ea
ei, o vrea cineva...
o soluţie imaginară voi da
în încongruenţa faptelor descrise de un emanat
despre efectul benefic al bâtelor
în ţara în care m-am născut demult
în care unii urcă
toţi coboară fără să bage de seamă
că au pierit demult
orbi în timp sau rătăciţi în răstimp
la lumina unui lămpi
apusă, de mult petrecută
un tânăr schizofrenic aleargă fericit
prin astă tristă lume
în veşmântul sărac al sufletului
a evadat din ireal
în ţara care nu mai este

poezie de Viorel Birtu Pîrăianu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Romanţa unui... Poate

poate că n-am să am un timp suficient
sau poate literele mele-s tot mereu sărace
dar ştiu, iubind tăcut să-ţi fiu audient
în universu-mi cald ascuns privirilor vorace

c-un tic şi-un tac nu fac prea multă larmă
când scriu cer tastelor zâmbind să mă exprime
dar mă încred bazându-mă pe-aceeaşi karmă
în dicţionarul ce-a exclus gânduri meschine

poate că n-am să-ţi vin desculţă-n pragu-nopţii
când luna-mbracă haina-i de dantelă diafană
dar ştiu că zarul aruncat în voia sorţii
m-a investit cu dor... să-ţi fiu amfitrioană

eu nu-s nici lună şi nici stele ce-ţi sclipesc
nu-s curcubeu nici soare răspândind splendoare
mi-s ochii adânci dar rangul nu mi-i principesc
am doar zăpezi în păr şi ani de vise ca odoare

poate că hărăziţi am fost noi amândoi
cu întâmplări ţâşnind prin şipot de uimire
să râdem de trecut împrospătaţi de ploi
reeditând un nou tratat bazat pe fericire

mi-ai sărutat ecoul pedepsit convenţional
învăluit în mut şi straniu ţipăt de-ntuneric
tablou reflex ce mi-l supun condiţional
cât în cetăţi de gând iubirea mi-e generic

poate că n-am să ştiu destul cât mă iubeşti
poate cuvintele ţi-s dinadins sărace
dar mă provoci mă tulburi şi mă răvăşeşti
încât mi-e dor de blând de tine şi de braţe

mi-am veşmântat hazardu-n clipe-ghilotină
vioara timpului se zbate-n murmur repetat
chiar dac-un carusel montat pe-o viată cabotină
se-nvârte-ncet... şi trist... şi-atât de-adevărat

poate că... Poate... multe-ar fi de spus
poate că toate ni s-au dat cu-n rost
poate că soarele ne mângâie spre-apus
sau poate cumpăna înclină spre ''a fost''

astăzi mă-nalţ ca Phoenix din cenuşă
ştiu că doar valsul vieţii îmi va fi garant
şi-n veşnicii de slove mai desferec o cătuşă
remaniind cuvântul ce ţi-l las. La Post Restant

poezie de Iolanda Şerban
Adăugat de Ioana Manolache
Comentează! | Votează! | Copiază!

De astăzi nu mai scriu...

M-am hotărât, de astăzi nu mai scriu,
E prea multă risipă de cuvinte.
Şi drept să spun, aproape că nu ştiu
De-or folosi cuiva, de-aci "nainte.

Nu este hotărâre de moment
Sau rezultatul nu ştiu cărui vis,
Ba, am primit chiar şi-un avertisment;
Că prea târziu m-am apucat de scris.

Dac-aş fi fost o iotă mai precoce...
Ar fi-nţeles, primeam şi ajutor,
Dar nu am har, chemare şi... nici voce,
Mi-a precizat... puţin iscoditor.

Şi plictisit, s-a-ntins în jilţul lui
Fin, aurit şi "nalt cât o cetate.
Aş fi dorit să spun, dar n-aveam cui,
Că mă simţeam jignit, fără dreptate.

Am ridicat privirea şi i-am spus;
Prietene, ascultă-mă ce-ţi zic,
Vino mai jos, când stai acolo sus,
Orice-ai privi se vede mult mai mic...

poezie de Marin Bunget
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Efectul unei cărţi asupra noastră este real doar atunci când simţim nevoia să-i împărtăşim intriga: să iubim când personajele iubesc, să plângem când eroii suferă sau mor.
Practic, dacă nu simţim toate acestea, poveştile rămân în starea lor latentă, adică litere moarte.
Cartea nu aparţine nimănui. Nici celui care a scris-o, nici celui care o citeşte sau o cântă.
Desigur că Cioran este Cioran. Apoi devine Camelia când Camelia îl citeşte. Ioan, Tudor sau Filip când este citit de aceştia.
Noi suntem povestea cărţii. Cartea suntem noi!
Când cineva îmi spune că îi place cartea mea şi mă întreabă dacă o poate cânta, este uimitor pentru mine. Un scriitor scrie pentru ca alţii să citească şi să lase o moştenire.

Tot ceea ce scriu aparţine oamenilor, eu sunt doar curatorul!

finalul de la Insomnii în alb-negru de Camelia Opriţa (2007)
Adăugat de Catalin Angelo Ioan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Unui pseudoautor: cartea mea şi "cartea" ta

La patru ani o dată eu scriu o carte, una,
Nu cinci pe an, ca tine, ce plagiezi întruna,
Dar cartea mea e mândră că plagiată nu-i,
Nu e nici agramată, nici plină de prostii!...

epigramă de George Budoi din Plagiere şi plagiatori (2011)
Adăugat de George Budoi
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu sunt poetul abisal

Nu sunt poetul abisal, nici retor, nu scriu ziua,
Nici noaptea, dar eu scriu pe cer
şi pe cuvânt de-onoare, nu-s saturnian,
nu-s fascinat de-un fond obscur,
nu umblu la subsoluri, nici Babilonul nu-l visez,
nici moartea nu-mi este iubită,
nici nu urăsc cum trebuie, cu migală,
dar eşti poet? Mă-ntreabă-un lector ipocrit,
un semen de al meu, nu fac infarct,
scriu cum respir, când nu mai scriu,
duceţi-mă la Morgă pe ascuns,
sunt Hyde şi Jeckill, scriu, nu scriu,
astfel eu supravieţuiesc, nebun sau limpede
ca apa de izvor.
Brusc, ceva din adânc, din ceruri, din codru,
Viaţa, ca florile-n crâng, se duse ca Orbul,
Ce să-nţelegem şi cum? Duminică a împăcării,
Trecutul pare doar fum, ostateci suntem întrebării.
Operă-bufă trăim, plângem zadarnic,
În ghilimele vorbim, Domnul nu-i paznic,
Mările, drogul, poem, visul Nirvanei,
bem fără să bem, iubim sfârcul Ioanei.
Se făcea că mările au secat,
Umblam în gigantice cratere,
Mă priveai cu alţi ochi,
Eu mă scufundam în nisipul marin,
Un picior, un braţ, un obraz,
jumătate eram afară,
tu străluceai nemiloasă,
apoi apele s-au aşezat.
Părintele meu, eşti de mult în pământ,
Eu mă mai caut în scris şi în gând,
Eu te aud, noaptea, în vis,
Iar prin uitare nu te-am ucis.
Nu ştiu pe unde ne-om întâlni,
Nu cred în rai sau în iad, suntem vii,
Oamenii urcă, urcă mereu,
O înălţare spre Dumnezeu.
Tot ce-ai greşit, greşit-am şi eu,
Dar mă înalţ la Dumnezeu,
Vin generaţii, mă-ngroapă încet,
Ei vor greşi, cum şi eu mai greşesc.

poezie de Boris Marian Mehr
Adăugat de Boris Marian Mehr
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu sunt nebun şi poate nici chiar atât de prost pe cât se pare. Înţeleg foarte bine că astăzi pământul se scufundă sub picioarele celui ce vorbeşte ca mine, dacă nu se ţine cu tărie pe această Piatră despre care s-a spus că "Porţile iadului nu o vor învinge". Şi totuşi nu pe ea stau, sau cel puţin nu întotdeauna, mai cobor uneori. Din ce motiv şi în ce scop, voi explica mai târziu. Acum voi spune doar un singur lucru: pentru cei ce stăruie pe această Piatră nu are nicio importanţă dacă pământul se scufundă şi lumea piere - "Împărăţia Mea nu este din lumea aceasta". Aşa se interpretează ceea ce s-a spus despre Piatră. Însă nu aşa înţeleg eu - pierderea lumii nu îmi este indiferentă. Ştiu că nu există altă Piatră, şi cine se bizuie pe ea va fi mântuit - însă mai ştiu că cei asemenea mie nu se vor mântui până când nu vor salva, odată cu ei, lumea ce piere.

Dmitri Merejkovski în Iisus necunoscut, volumul I
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu-i târziu

Nu-i târziu şi nici devreme
pentru dorurile noastre,
aşternute în poeme,
pe hârtii de cer, albastre!

Nu-i târziu pentru iubire,
răsfoind cartea de suflet,
înfioraţi de uimire,
în lumina unui zâmbet!

Nu-i târziu pentru săruturi
sub soarele primăverii,
întrecându-ne cu fluturi...
ameţiţi de vraja serii!

Nu-i târziu, la porţi de vis,
să ne scriem jurăminte
pe florile de cais,
cu mătase de cuvinte!

Nu-i târziu şi nici devreme
pentr-o astfel de trăire,
în grădini de crizanteme,
sub a toamnei ocrotire!...

Nu-i târziu, chiar de-i târziu,
să aflăm ce-i fericirea!
Azi mă ştii, şi eu te ştiu,
şi trăim din plin IUBIREA!

poezie de Georgeta Radu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Am tot strigat

Am tot strigat, — de când tot strig
îmi e şi greu să tot mai spun
dar strig, căci ştiu că vine ziua
să ştiţi că n-am fost eu nebun.
Am tot chemat, — de când tot chem
şi ură poate că-mi purtaţi
dar chem, căci ştiu că vine ziua,
când veţi striga înspăimântaţi.

Am tot mustrat, — de când tot mustru
e tot mai gol în jurul meu
dar tot nu tac, căci vine ziua
cu blestemul lui Dumnezeu.

Am tot venit — şi tot mai vin
să spun că încă mai e har
să spun, căci ştiu că vine ziua
cu plâns şi ţipăt în zadar.

Am tot înştiinţat — şi mai
răbdaţi-mi să vă-nştiinţez
căci ştiu ce-aproape este ziua
cu-nfricoşatul morţii crez.

Veţi face şi-acum tot ce vreţi,
cum aţi făcut şi pân-acum
dar scumpul mântuirii preţ
amar se va plăti cu scrum.

poezie celebră de Traian Dorz
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!