Mă latră asfinţitul şi nu cred

Semăn tot mai mult a copac.
Mai cuminte decât busuiocul
trimit semne disperate de ajutor celor
de pe ţărm, dar am să mor
tot căutând un om mai singur decât mine în acest univers
din care nu pot evada.

Semăn tot mai mult a copac, un copac
din care fac fluiere alţii. Veselia din inima mea
nu încape în frumoasele piepturi ale altor
bărbaţi. Au sufletul greu şi nu ştiu
să mângâie cu privirea nici o poveste.

Mă latră asfinţitul şi nu cred
că mă va muşca niciodată de nume.
Mama mi-a spus că eram sortit îngerilor,
după ce am trecut prin luna octombrie
dar hazardul a hotărât altceva. Mama
a închis ferestrele casei demult,
nimeni să nu vadă tristeţea fiului ei de acum.

Doamne, semăn mai mult a copac
deşi mi-ai dat prea multă veselie în inima mea.
O inimă preacucernică în faţa frumuseţii
de care seamă voi da ţărânii care mă aşteaptă
în dulcea ei îmbrăţişare. Atunci, sufletul meu
se va ridica în munţi ca o pasăre, precum scria
un caligraf mai bătrân decât istoria toată.

poezie de Nicolae Sava din Insolenţa nopţilor
Adăugat de Ionuţ Popa
Comentează! | Votează! | Copiază!

În acest copac

Coboară şi dormi în acest copac, în acest copac.
Împinge pământul înapoi în acest copac, în acest copac.
Scoate pământul în acest copac, în acest copac.
Schimbă întunericul în acest copac, în acest copac.
Reconstruieşte picioarele în acest copac, în acest copac.
Elimină reziduurile în acest copac, în acest copac.
Taie lumina în acest copac, în acest copac.
Umple orbitele în acest copac, în acest copac.
Scrie, scrie tu fiinţă vie în acest copac.

poezie de Jacques Roubaud, traducere de Doina-Maria Tudor
Adăugat de Doina Maria Tudor
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ce am mai sfânt pe lume

Ce am mai sfânt pe lume,
Mama care mi-a dat un nume,
Inima care în piept îmi bate,
Şi sufletul care de dor îmi arde.

Ce am mai sfânt pe lume,
Pământul pe care las urme,
Cerul plin de stele
Şi luna care călătoreşte prin ele.

Mai am doi fraţi care sunt în departare.
Doi bunici ce aşteaptă
De la copii sau nepoţi
Măcar câte o scrisoare.

Mai am şi un nume,
El Moldova se numeşte.
Când aud acest nume,
Sufletul în mine creşte.

Deci totuşi ce are omul
Mai sfânt pe lume:
Mama, patria şi al său nume.

poezie de Vladimir Potlog (12 mai 2014)
Adăugat de Vladimir Potlog
Comentează! | Votează! | Copiază!

Copaci [Trees]

Nu cred că voi vedea în veac
Poem frumos ca un copac.

Copac ce suge înţelept
Din pământescul dulce piept;

Copac spre Dumnezeu privind,
Cu ramurile proslăvind;

Copac purtând vara uşor,
Prin frunze, cuiburi de prihor;

Pe care cade şi zăpadă
Şi picături de ploi grămadă.

Poemele de proşti se fac,
Doar Dumnezeu face-un copac.

poezie de Joyce Kilmer, traducere de Octavian Cocoş
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântecul ploii spre asfinţit

fantomele de zi la braţ
cu arătările nopţii
s-au aşezat lângă mine tiptil
şi patul scârţâia groaznic,
iar mâna mi-a rămas încremenită
în mângâierea lor
în ochi mi-au crescut deodată priviri infirme
firave abia ce mai pâlpâiau
mioape aduceri aminte
după cum am aflat mai târziu
ochii mei sunt ferestrele cerului
prin care ne vom arunca la asfinţit

la fel am mai aflat
cum au fost îngropaţi copacii
copac în copac
apoi zece câte zece în alt copac
până a rămas un singur copac
căruia i-am dat foc spre înserat

îngerii lumină
au tot licărit în noapte
ca nişte stele căzătoare
şi se tot prăbuşeau unul după altul
încât nici nu ne mai pasă

ploaia creşte adânc în noi oceane
pe care încă mai plutesc mesaje
de pe vasul cu care ne întoarcem din timp
şi care la rândul său
habar nu avea unde urma
să se înece

hei, ştiu o uşă cu vedere la soare!

poezie de Petre Ioan Creţu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mi s-a spus că eram un copil aproape grav, deşi plin de toate naivităţile acelei vârste. Mama mea mă iubea cu toată puterea unei naturi concentrate şi a unei vieţi care fusese tristă. Mi s-a spus că era o femeie înaltă, tăcută şi frumoasă. Ea suferise mult, căci multă vreme luptase cu cea mai grozavă sărăcie, lucrând zile şi săptămâni la o cuscutură, pentru care lua câţiva lei, căci bunica mea rămăsese fără mijloace. Numai mai târziu începu să aducă acasă ceva un frate al ei. Eu n-o ţin minte cum era la faţă, decât foarte vag. Am mai mult o impresie nelămurită despre fiinţa ei, despre esenţa ei sufletească, despre ceva cald şi lipit cu patimă de copilul acela, care azi sunt eu. Dar această impresie nelămurită a mea, adăugată cu cele ce am auzit despre ea, au alcătuit în mintea mea o fiinţă vie, pe care o văd: o fată tânără. Ea a murit la vârsta de 31 de ani, şi o văd ca o fată. Mama mea, acum când eu am 40 de ani, când sunt mai bătrân decât ea, îmi apare într-un chip foarte curios, pe care e greu să-l exprim. Mama mea este mai tânără decât mine.

Garabet Ibrăileanu în Amintiri din copilărie şi adolescenţă (31 iulie 1911)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Face mai mult zgomot un copac ce cade, decât toată pădurea care creşte în tăcere.

proverbe chinezeşti
Adăugat de adryenutza29
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sufletul nu mi-a rămas gol

chiar dacă ai muşcat din propria umbră
o parte din tine se reface odată cu ea
şi nu întârzie să se mişte pe liniia impusă
care ne desparte unul de altul
şi trecem fără să ne vedem cu inima
chiar dacă ochii ar vrea să spună ceva
e trist că nu ai privit destul
drumul de pe care veneam grăbit.

cuvintele aveau un sâsâit de şarpe
şi din prudenţă nu le-am putut folosi
nici măcar gesturile nu m-au ajutat prea mult
eram într-o sărăcie de mijloace
şi posibilităţi de manifestare directă
sufletul nu mi-a rămas gol
l-am înfăşurat în iubirea flămândă
şi l-am lăsat să-şi caute liniştea.

de acum este cazul trăirii din plin
în casa bogată ce m-a dobândit
cu angoasele mele cu tot
în cercul rotit până la margini
mai mult decât ştiu
mai mult decât cred
în viclenia unei boli
pe care o vindec.

poezie de Nicolae Vălăreanu Sârbu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Urlat din copac

Tare îţi doreşti
Să te urci în copac
Şi să urli la lună.
Sau invers:
Să te urci pe lună
Şi să urli la copac.
Să urli cu atâta dor,
Încât mamele
Care îşi adorm copiii
Să şoptească:
Fereşte-i, Doamne,
De o asemenea iubire.
Iar bătrânii care se roagă
Să scuture din cap.

poezie de Liliya Gazizova din Kanafer (2012), traducere de Valeriu Butulescu
Adăugat de alejandro
Comentează! | Votează! | Copiază!

Îţi port inima cu mine

îţi port inima cu mine (o port în
inima mea) suntem mereu împreună (ia seamă,
oriunde mă duc eşti şi tu, draga mea; şi ceea ce fac
sunt faptele tale, scumpo) nu mi-e teamă

de destin (tu eşti destinul meu, iubito) nu vreau altă
lume (tu eşti lumea mea frumoasă, partea mea bună)
şi tu eşti ceea ce luna a încercat mereu să ne cânte
şi ceea ce soarele a vrut întotdeauna să ne spună

aici se află secretul cel mare de nimeni ştiut
(aici se află rădăcina rădăcinii şi bobocul bobocilor
şi cerul cerurilor acelui copac numit viaţă care printr-un sărut
creşte mai presus decât poate sufletul spera sau mintea cuprinde)
şi-aceasta-i minunea care păstrează distanţa-între stele
eu îţi port inima (o port în adâncul inimii mele).

poezie clasică de E.E. Cummings, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!

Bucuria de a trăi prin forţele mulţimii, ca un copac prin forţele latente ale pădurii, sentimentul de a face parte, de a participa, de a împlini, cu viaţa ta, un cerc de viaţă mai mare, ce trece şi prin tine, mai departe, spre puterile difuze, obscure, biologice ale speciei...
N-am cunoscut niciodată asta, n-am să cunosc niciodată. "Eu". Tot ce fac, tot ce gândesc, tot ce sufăr rămâne sub această bară fixă: "eu". Şi am curajul deplorabil de a fi mândru de această infirmitate, de a-mi socoti fereastra de la care privesc lumea o "poziţie", când nu e decât o ascunzătoare, curajul de a crede în singurătatea mea ca într-o valoare, când nu e decât o inaptitudine. Cât de prost, cât de patetic mărturisesc acest păcat – nu-mi dau totuşi mai puţin seama de realitatea lui. Sunt un copac evadat din pădure. Un copac cu orgoliu – boală care nu ucide violent, ci atacă răbdător, de jos, de la rădăcini, de la întâile resurse ale vieţii.

Mihail Sebastian în De două mii de ani
Adăugat de Avramescu Norvegia-Elena
Comentează! | Votează! | Copiază!

Un poem naiv care trecea şi el pe-acolo

Eu sunt un copac care nu ştie să înflorească
Nici măcar frunzele mele nu stau cum trebuie
Întotdeauna m-am temut că poate sunt un copac defect
sau, mai rău, că nu sunt copac deloc
În jurul meu toată specia lemnoasă ştie exact ce are de făcut
se propteşte bine în rădăcini şi: puf! scoate floare după floare
la fel de firesc cum mă mir eu de ele...
"Străduieşte-te şi tu puţin", mi se spune.
Eu mă uit cu ciudă la toţi ceilalţi copaci înfloriţi şi mă străduiesc din toate crengile
degeaba.
- "Te străduieşti prea mult", zice careva
Şi atunci mă străduiesc să nu mă mai străduiesc atât
Dar tot un copac fără flori sunt
Şi nici măcar frunzele mele nu stau cum trebuie...

Toate acestea s-au schimbat în ziua în care te-ai oprit sub ramurile mele.
Ai cerut o floare şi ţi-am întins-o fără să-mi dau seama de unde a răsărit.
Ce minune!
Floarea mea tremura atât de tare în mâinile tale
ar fi cântat din toate puterile de bucurie,
Dar era prima şi încă nu ştia cum, săraca.
Pe urmă mi-a fost uşor să înfloresc
Plănuiam să fac un buchet imens pe care să ţi-l întind când te întorci
Florile mele erau, e drept, aiurea
aveau, nu ştiu cum, o formă scandaloasă,
alergau pe stradă după toţi oamenii care semănau cu tine
şi cântau din toate puterile
O haită de flori roşii şi fierbinţi.
Se ţineau de mână şi dansau în jurul meu în pielea goală,
cu neruşinarea unor fete mari înnebunite de atâta aşteptare.

Ai trecut din nou pe lângă mine şi nu m-ai cunoscut
Şi atunci florile mele, arzoaicele, te-au strigat pe nume.
- "E nepermis să faci asemenea flori", mi-ai spus,
Dar eu eram sigură că e o provocare
că aştepţi să fac floarea perfectă
ŞTIAM că numai eu pot face floarea perfectă!
trebuia numai să mai încerc
să încerc până iese
Oricum, nu mă mai puteam opri din înflorit
Florile mele se năşteau una după alta
ciudate şi roşii
În toate zilele în care te vedeam
Şi mai ales în cele în care nu te vedeam
În toate zilele cu soare şi în toate nopţile fără soare
"Încetează cu florile astea!" Ai strigat..."Încetează!
Încetează încetează!"

E drept, sunt un copac care nu prea ştie să înflorească
Nici măcar frunzele mele nu stau cum trebuie...
Şi nu vreau să mă revolt împotriva primăverii,
doar că durează nedrept de puţin
absurd de puţin
şi nu ştiu dacă întreg mormanul ăsta de flori uscate
îmi va putea ţine de cald toată iarna...

poezie de Crista Bilciu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Aş vrea să fiu copac
şi să te protejez cu ramurile mele
fără să te strâng prea tare.
Aş vrea să fiu copac
şi în tăcere să-ţi ofer alinare
în timp ce te odihneşti la umbra crengilor mele.
Mi-aş dori să fiu copac
Pentru a te apăra de loviturile vântului,
Pentru a-ţi îngige răăcinile-n pământ
şi să te sprijin atunci când vei rămâne fără putere.
Mi-aş dori să fiu copac
şi noaptea să cer vântului
să-ţi şoptească ceea ce-mi spune inima.

citat din Alessia de Falco & Matteo Princivalle
Adăugat de Doina Maria Tudor
Comentează! | Votează! | Copiază!

E mai bine decât în altă parte

Îţi scriu pentru că nu pot să-ţi vorbesc în faţă,
eşti dusă prea departe,
am rămas aici să-mi măsor puterea de rezistenţă
şi o am învelită-n dragoste aprinsă,
oricât de rău ar fi, e mai bine decât în altă parte
şi mă simt chiar bine.

N-am alte veleităţi şi nu cred în realizări fulminante,
nici nu vorbesc prea mult şi nu mă plâng
aşa cum fac cei ce se iubesc de nu mai pot
şi apoi se desparte repede,
nu există susţinere fără propriul efort,
nu poţi trăi ca o liană pe trunchiul unui copac,
te poate ucide cu umbra deasă,
dacă tristeţea şi bucuria nu şi-ar da rând
cum vom izbuti.

Dacă vrei să te întorci, să nu-ţi fie ruşine,
nu interesează pe nimeni,
astăzi a luat naştere o nepăsare individuală,
o tăcere durută
prin care înoată fiecare om.

Tu hotărăşti,
o să mă găseşti la fel de hotărât,
să-mi trăiesc viaţa în fiecare clipă
ca în tinereţe.

poezie de Nicolae Vălăreanu Sârbu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Poem pentru mama

Eşti soarele zilelor mele
Eşti ca o lună între stele
Eşti un copac ce mă rezeamă
Eşti cea care mă scapi de teamă.
Eşti mama care m-a învăţat
Să fiu cinstit, să nu mă bat.
Eşti textul cântecului meu
Eşti mamă, viaţă, dor al meu.
Eşti cea ce veşnic mă susţine
Eşti ochii mei care văd bine.
Eşti cea ce ştie când e cazul
Să râd sau să-mi alung necazul.
Eşti cea care îmi sprijini visul
Şi-mi asculţi inima şi plânsul.
Trăiesc cu teamă, vreau iubire
Şi Dumnezeu îţi dă de ştire.
Inima mea, sufletul meu,
Prietenă-mi vei fi mereu.
Eşti textul cântecului meu
Eşti mamă, viaţă, dor al meu.

poezie de Champagne S. Baker, traducere de Octavian Cocoş
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Am ajuns la vârsta la care încep să semăn din ce în ce mai mult cu mine.

aforism de George Geafir din Strigătul tăcerii (2009)
Adăugat de George Geafir
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pasăre oarbă

rătăcesc într-un scenariu
cu buget redus

tema
un clişeu flexografic
pentru abstractizări

recuzita e ieftină
un copac în flăcări
o căruţă nomadă
şi distanţa dintre ele

prospectul pilulei roz
l-am făcut cornet
pentru seminţele de dovleac
primite în schimbul unui adevăr
vândut pe jumătate
(butaforie împrumutată)

în căruţă am un ghioc mincinos
şi cuţitul care taie
rădăcini

înţelesul sângerează
prin fracturi
o pasăre oarbă
îmi pleacă din umăr

între mine şi copac
stă căruţa
între căruţă şi copac
zboară pasărea

eu
unde sunt

poezie de Carmen Secere
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sunt un copac

Nu-mi mai pasc mânjii miezul copilăriei
La poalele dealului,
Cu urechea lipită de calea ferată
Şi plăcerea trenurilor care vor veni.
Plantele se îmbogăţeau de lumină,
Iar sufletul era uns cu ierburi.
Foamea era o emoţie care dădea în sete,
Apa se limpezea când bea regina florilor.

Nu mai sunt fetiţele care mă iubeau,
Nici privilegiul de a ignora
Ori de a nu şti
Ca ele urcă-n trupul femeii
Alungate mai devreme.
Sunt un copac pe care-l mângaie cerul
Cu o înţelegere
Aproape omenească,
La marginea vieţii.

poezie de Nicolae Vălăreanu Sârbu (14 mai 2009)
Adăugat de Nicolae Vălăreanu Sârbu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dialog în familie

Nu semăn, cum îmi dau seama,
Nici cu tine, nici cu mama...
Cine-asemenea să-mi fie?"
"Nu ştiu... poate mă-ta ştie!

epigramă de Nicolae Dragoş din Printre epigramiştii olteni (2008)
Adăugat de Gheorghe Culicovschi
Comentează! | Votează! | Copiază!

O singură frunză pe ram, un singur ram în copac, un singur copac în pădure, dar ce, asta e pădure, cu un singur copac?!

aforism de Mihail Mataringa (11 februarie 2012)
Adăugat de Mihail Mataringa
Comentează! | Votează! | Copiază!

Unui caricaturist care... mi-a făcut figura

- În căutare de identitate
Am apelat, maestre, şi la tine
Da'... vezi, că nu prea semăn, din păcate.
- Să semeni?, dar, cinstit, mi-ai spus cu cine?

epigramă de Gheorghe Gurău (noiembrie 2010)
Adăugat de Gheorghe Gurău
Comentează! | Votează! | Copiază!