Colţu-acesta mic de râu

Dacă s-a închis zăplazul
Ne mai vedem mâine dimineaţă
Când va fi păscut izlazul
Turma oilor de ceaţă

Scade la răstoace gârla
Împrejururi saltă trestii
Că timidă şi şopârla
Exclamează: - Ce de chestii!

Clorofila, un miracol
Roua limpede pe iarbă
Se dau broaştele-n spectacol
Cu năduf c-a prins să fiarbă,

Câte-un ochi de apă sec
Muşiţele se revoltă
Că bondarii care trec,
Le mai fură din recoltă

Vin furnici privind domol
Deşelate de provizii
Mormolocii din nămol
Care-i sperie guvizii

Închid ochii şi ascult
Ca prizonier, ce vrajă
Legănată de tumult
A cuprins întreaga plajă

Parcă nici n-aş mai pleca
Nicăieri de bunăvoie
Şi mă simt mai bine ca
Ăla, Robinson Crusoe!

Echilibru dar şi pace
Fără chiar nici un adaos
Doar când vine omul face
Şi dezordine şi haos!

Sunt ferice că din varii
Şi adânci motive, cânt
Dar mă năpădesc ţânţarii
Şi îmi taie din avânt

Mă pleznesc şi-mi vine-a plânge
De mărunţi ce sunt vampirii
Şi ce cotă-mi iau din sânge
Neştiutele walkirii

Mi-am dorit aici o haltă
Un izvor de sănătate
Şi-acu-mi vine să-mi las baltă
Planurile mele toate

Creşte arşiţa pe când
Mi se iar cojeşte pielea
Şi îmi crapă de plăpând
Băşicuţele acelea...

Colţu-acesta mic de râu
Îl puteţi găsi oriunde
Fraged ca un bob de grâu
De lumina ce-l pătrunde

Colţu-acesta mic de râu
Vă aşteaptă şi pe voi
Într-o pădurice sau zăvoi
Nu mai puneţi bucuriei frâu!

Dacă nu te superi, nici
N-ai nimica împotrivă
Aş putea să-nchei aici
Discursiva mea misivă,

Să închei şi să abdic
Iscălind verde abrupt
Ecologic, vreau să zic
Şi în dreapta, dedesubt

poezie de Ion Untaru din vol. Autorportret fără oglindă (2005)
Adăugat de Ion Untaru
Comentează! | Votează! | Copiază!

Levitaţie

ce-am păţit, doar adormisem
-e-adevărat, epuizat de o durere atroce,
apoi înconjurat de-atâta bine-
dar mă privesc, fără de ochi, ce-i închisesem
şi totuşi văd atâta negru peste tot şi, nici n-am voce
să strig că parcă-s din cărbune şi n-am vine...

mai am un pic, scăpat dintr-o imensă amnezie
şi, simt o flacără din lumânarea, parcă a mamei...
şi nu, nu doar de la ea, e ca un val de oameni,
un fel de necredinţă în tot, o erezie,
că nu mai sunt cu ei... e-adevărat, nu mai am simţul foamei,
atâta de uşor rămas, fără dorinţi, un privitor de seameni...

sunt un desprins inert, un ferice etern,
dar am o urmă de regret că nu mai sunt ce-am fost,
unul ce nici nu mi-l mai ştiu, un gând,
ce-acum e parcă atât de tern,
că nu mai sunt ambiţii, nu mai sunt plăceri, nici post...
dar ce tot zic, mut... mă duc să-i prind pe alţii, să prind rând.

Se vede, un pic, pe cer o dâră –dacă vrei s-o vezi-, un şir zburând mergând...
Eu unu' îl văd. Sunt nişte umbre fumegând, arzând...
Plăpând, plăpând, plăpând, plăpând, plăpând, plăpând, plăpând...

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (3 noiembrie 2015)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Armistiţiu general

E-atâta pace în ogradă
Că dulăul s-a lungit la umbră
Un glob de jar cărările-mi adumbră,
Nici pic de vânt căldura să mai scadă!

În jurul meu un dans de buburuze,
Dorm întins sub două pălării
Furnici şi melci răsar din bălării
M-a părăsit şi ultima din muze;

Timpul parcă s-a oprit în loc
Printr-un armistiţiu general
Amintirea unui mareşal
Răzbate prin hrisoavele de foc

Ce mi-am dorit, nu mai doresc de fel
Caravanele nu mai pornesc la drum
Sahare, dune, amintiri, un fum
Furtuna bate doar prin portofel

Nici grijă, foame, datorii scadente
Dar nici pretenţii la vreo scară
De unde să mă dea din nou afară
Nu mă mai simt silit să fac la fente

Un dolce vita cu program redus
La mine-n curte risipit prin iarbă
Azi nici revolta n-a mai prins să fiarbă
Că toate, toate astea m-au sedus!

poezie de Ion Untaru
Adăugat de Ion Untaru
Comentează! | Votează! | Copiază!

À l'improviste

Foi de plastic strânse-n cort
Şi din frig dau de căldură
Unde nimeni nu-mi mai fură
Din puţinul meu confort

Un decembrie cu soare
Prin efectul lui de seră,
Ca un cânt de baiaderă
Absolut din întâmplare!

Şi-mi închipui că fac plajă
În Sargasse sau Hawaii
Nici euro, nici parai
Doar tăria dintr-o glajă,

Mi-a mai susţinut moralul
Că angoasa care scurmă
Cronicile de pe urmă,
Subminează carnavalul

N-am deasupra mea vreun şef
Ca să-mi taie din chenzină
Vilă n-am, nici limuzină
Şi lucrez doar când am chef!

Ce să-mi mai doresc în plus?
Bucăţica mea de pâine
Pentru astăzi, pentru mâine
Că celelalte s-au cam dus

poezie de Ion Untaru
Adăugat de Ion Untaru
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vine vremea să tac!

Vine vremea să tac, să v-aduceţi aminte,
Timpul meu nelumesc, timpul meu tristă umbră,
Nu mai am loc aici, mă sufoc de cuvinte,
Timpul vostru frumos, cu răcoare de undă.

Simt că sunt pe un pisc şi n-am cale-nainte,
Dar nici înapoi, numai cerul mai este,
Voi pleca neştiut, voi pleca prea cuminte,
Nu rămâne nimic, nici măcar vreo poveste.

Vreau să las, să aveţi, doar un zâmbet dovadă,
Să puteţi mai departe, împăcaţi să plecaţi,
C-am fost clipă din voi şi adesea tăgadă,
Că dintre câmpuri de flori vom ieşi vindecaţi.

Vine vremea să plec, cu nebune înscrisuri,
Timpul meu nelumesc, timpul meu tristă umbră,
Nu mai am loc aici, mă aşteaptă abisuri,
Cu deochiul în pumn, trista mea umbră sumbră.

poezie de Augustin Jianu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Asfinţitul

Întunericul se întinde din asfinţit,
Şi îmi strecoară umbra pân' la piciorul tău,
Culorile sale se -neacă în mine, nefericit,
Ştiu că-i ultima noastră clipă şi îmi pare rău,
Cu-adevărat eu te-am iubit...

Amintirile vor fi mereu prea triste,
Şi mi-aş dori să le uit pe toate,
Cumva şi asfinţitul nu şi-ar dori să existe,
Martor acestor lacrimi ce ţi le-ntind în spate,
Inim-ar vrea să mai insiste...

Ai fost mereu atât, atât de bună,
Şi chiar de-acum îţi pare prea târziu,
Nu părăsi lumina, nu fi precum o lună,
Nu fugi-n întuneric să nu pot să te ştiu,
Nu fi motivul nopţii ce vine de nebună...

Opreşte asfinţitul, eu nu vreau să dispari,
Cerul serii pare că vrea să mă înece,
Cumva îţi văd privirea, aşa de tristă-mi pari,
Îngheţ acest moment, nu las soarele să plece,
Noi doi chiar ne iubim, ai dragoste lăstari.

Camera în care am stat împreună,
Fotografiile în care ne plimbam pe plajă,
Ce ne-am promis dispare, ne spunem noapte bună,
Voi fi atât de singur, cu dor de a ta vrajă,
Am să ascult lacrimi din cer cum cad, cum sună...

Dacă îmi sunt doar sentimente ce-am să le uit cândva,
Tu spune-mi să te-aud, aici sunt, te ascult,
Dacă nu vrei de azi să mai fii doar a mea,
Te rog spune-mi acum, nu mă răni mai mult.
În întuneric inima...

Uşor, uşor soarele apune în distanţă,
Mă simt secătuit, îmi plouă adânc în suflet,
Nu te întorci din drum, chiar nu mai am speranţă,
Pierdut în întuneric încet, încet, încet,
Pe tot ce am iubit nu mai am singuranţă...

Opreşte asfinţitul, eu nu vreau să dispari,
Cerul serii pare că vrea să mă înece,
Cumva îţi văd privirea, aşa de tristă-mi pari,
Îngheţ acest moment, nu las soarele să plece,
Noi doi chiar ne iubim, ai dragoste lăstari.

Este în regulă de-oi plânge
Atunci când nu vrei fi aici,?
De lacrimi să nu-ţi peste, nici chiar de-or fi de sânge,
Să curgă şi să-ngheţe tot ce-am trăit, tot ce n-ai reuşit să zici,
N-aş fi crezut că asfinţitul de azi mă va înfrânge...

Mi-aş fi dorit să faci cumva soarele să nu apună.

poezie de Vlad Bălan
Adăugat de Andrei Vlad Balan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lacrimi sărate

Acum, e atât de trist
aici...
nu mai am cui povesti
ce am mai simţit azi
ce trăiri
sau ce vise prosteşti de copil

Când ne vom întâlni iar
nu mi le voi mai aminti
dar nici nu vor mai conta
şi curg lacrimi...
şi-s sărate...

Şi nu mai ştiu ce să cred
sau în cine...
"O să fie bine!" aud
oriunde merg şi de la
oricine întâlnesc...
le zic şi eu la fel, dar
oare chiar va fi?

Şi parcă dacă zic şi îmi repet...
"acum" e tot trist
iar "atunci" încă nu a venit!
şi lacrimi iarăşi se preling...
şi-s sărate...

Nu ştiu cât voi rezista
mi-e dor...
şi te vreau...
acum şi aici

Îţi ascult ticăitul ceasului
şi el plânge după
mâna ta...

Şi totul e trist şi
mi-e frică...
Simt cum îmi pierd speranţa,
iar încrederea în mine
nu o mai am de mult

De ce toate astea? mă întreb...
pentru ce? pentru cine?
şi răspunsul – pentru noi! – vine.

Lacrimile se usucă pe obraz
nu mai ajung să
le simt gustul (poate
acum sunt dulci?)
şi gândul devine rece
iar ochii se măresc în
intensitatea culorii...

Dar eu tot singură rămân
fără un scop în viaţă
şi fără nimeni care să ştie...

Poate totuşi voi ajunge la tine...
poate... mai devreme decât
mai târziu...

Şi în jur e rece de
priviri pline de compasiune
care mă apasă
până la lacrimi...
lacrimi sărate...

poezie de Lidia Mihai
Adăugat de Natasa Radu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântec

Când voi muri, iubirea mea,
Nu vreau cântece sumbre
Nici trandafiri la cap să-mi stea
Nici chiparos cu umbre.
Ci fii o iarbă care creşte
De rouă udă şi de ploi
Şi dacă vrei, îţi aminteşte
Şi dacă vrei, uită de noi.

Eu umbrele nu voi vedea
Nici ploia nu o s-o mai simt
Nici n-o s-aud vreo păsărea
Cântând ori chiar jelind.
Dar când amurgul va veni
Tăcut eu voi visa
Şi poate îmi voi aminti
Şi poate voi uita.

poezie de Christina Rossetti, traducere de Octavian Cocoş
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ochii tăi adânci

Visele mele sunt vise mărunte,
Fără palate la poale de munte...
Vreau doar iubire în sufletul meu
Şi tu să îmi fi alături mereu.

Tu eşti averea ce mi-o doresc,
Doar pentru tine vreau să trăiesc.
În inima ta se află izvorul
Ce îmi astâmpără setea şi dorul.

Ai tăi ochi adânci când mă privesc
Îi ascult în taină ce-mi şoptesc.
Ei nu mint şi nu spun baliverne,
Lacrimi amare, povestea lor cerne!

Când te cuibăreşti la pieptul meu,
Uităm de tot ce a fost mai greu.
Mă rogi să cred iar în iubire,
Că nu mai vrei nici tu, dezamăgire.

Degeaba eşti bogat şi ai avere
Când sufletul îţi seacă de durere...
Căci singurătatea n-o poţi vinde,
Cum nici iubire, nu găseşti oriunde!

poezie de Gheorghe Deniştean (18 noiembrie 2016)
Adăugat de Denygigi
Comentează! | Votează! | Copiază!

Poezia e casa mea

aici trăiesc
aici mă împiedic de iluzii
aici iubesc
până când mi se face rău
de atâta bine
aici devin prizoniera
propriei nebunii
şi învăţ să mă ridic
analizând toate segmentele grele
când albul şi negrul
se împletesc
la marginea unui strigăt
aici vine Isus
să mă întrebe de mine
când urlu din toate puterile că
nu sunt
poezia e casa mea
puteţi înţelege
aici nu am garduri
să plâng copacii trădaţi
de fiecare scândură
aici nu mi-e ruşine
să aşez sentimentele
pe o coală albă
şi să tai cu o linie oblică
trecutul
aici mă simt
eu
pentru o viaţă
trăită

poezie de Any Drăgoianu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Părinţii

Trecut-au anii peste voi
Azi vă privesc şi-mi vine a plânge
Căci vă iubesc pe amândoi,
Şi simt cum inima se frânge.

Vă văd de fiecare dată
Cum încercaţi să îmi zâmbiţi
Să-mi faceţi ziua minunată
Şi să fim iarăşi fericiţi.

Însă deşi gura zâmbeşte
În ochi lumina vi s-a stins
Şi-un întuneric creşte, creşte
Şi o răceală v-a cuprins.

Eu mă prefac că nu-mi dau seama
Apoi încep să povestesc
Dar simt cum mă cuprinde teama -
Mâine când vin, vă mai găsesc?

poezie de Octavian Cocoş (1 august 2020)
Adăugat de Octavian Cocoş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Întrebare

Mă caut mereu
în ziua de mâine,
dar marţi nu sunt eu.
Şi luni când mai vine?

De-aşi fi arhiereu,
chiar miercuri ar fi bine
să declar că sunt eu.
Şi luni când mai vine?

Mâine aş fi din nou eu,
dar joi nu-i de mine,
eu nu visez la empireu.
Şi luni când mai vine?

Pentru vineri sunt un deşeu
aruncat departe de sine.
Deci tot nu sunt eu.
Şi luni când mai vine?

Sâmbătă mi-e greu,
cu dorul de mine
topind tot ce-i al meu.
Şi luni când mai vine?

Odihnitoare mereu
cred duminică-n tine,
zi lăsată de dumnezeu.
Şi luni când mai vine?

Azi mă simt ca un zeu,
stăpân peste mine,
încrezător că-n careu
ziua de luni tot revine.

Oră de oră trec şi eu
spre zorii zilei de mâine,
dar fi-voi oare mereu
şi-n lunea care vine?

E
Calvarul zilei de luni
sau
Vremelnicia devenirii mele
?

poezie de Silviu Crăciunaş (2010)
Adăugat de Silviu Crăciunaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sloganul românilor

(Românii au un slogan
Pe care din când în când,
Îl strigă către Traian
În piaţă, manifestând.)

Chiar dacă tu ne trimiţi,
Ne trimiţi afară,
Noi rămânem neclintiţi.
Rămânem în ţară.

Noi de-aicea nu plecăm.
Nu plecăm din ţară.
Aici pâinea frământăm,
Ca odinioară.

Noi aicea ne-am născut.
Aici-am primit viaţă.
Aici soarele-am văzut
Într-o dimineaţă.

Noi aici vrem să muncim.
Aici ne e locul.
Nu vrem să mai rătăcim,
Să ne pierdem portul.

Noi aici vrem să trăim,
Să ne ţinem neamul.
Aici vrem ca să murim,
Să ne-ngroape ramul.

Noi aici vom dăinui
Cât va fi pământul.
Doar atuncea vom pieri,
Când va pieri vântul.

Nici atunci nu vom pleca
Cu toţi deodată.
Aşa scrie Biblia
Despre-a noastră soartă.

Va rămâne un păstor
Să conducă turma.
Românu-i nepieritor.
Nu îşi pierde urma.

poezie de Dumitru Delcă (9 ianuarie 2012)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Răscruce între singurătate şi ultima haltă

îmi pun capul pe palme şi aştept
ca şi cum nimeni nu m-ar fi dorit
sângele îmi aleargă prin vene
îl aud dar
nu spun nimic
sunt un anonim uitat într-o casă
cu bagaje de mână
dintr-o haltă prin care
n-a mai trecut niciun tren de multă vreme

din când în când deschid ochii şi-mi
rostogolesc privirea de la un colţ la altul
e mult întuneric şi nicio speranţă
de care
să-mi atârn ultima clipă

nici nu ştiu dacă e vară sau toamnă
tăcerea se instalează în mine ca
într-un fotoliu scorojit
şi muşcă necondiţionat
umblă prin măruntaie
ca o durere
coincidenţă sau nu
între cele două spaţii
văd un alb nesfârşit
nu sunt disperat ci doar
am o senzaţie ciudată

ştiu că mi-am depăşit maturitatea şi că
mă voi dizolva în verdele din iarbă
sau într-o floare de muşeţel
însă ştiu
că fluturii care îmi vor sta pe coapsă şi
ceaţa care va tăia respiraţia numelui
lăsat în loc de poartă
vor aminti de mine

poezie de Teodor Dume
Adăugat de Teodor Dume
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nici

Sunt singur ca un cuib de cuc
Mai vine moartea pe la mine
Din când în când chiar eu mă duc
Dar unde stă nu ştiu prea bine.

Că pacostea şi furicioasa
N-are copii, n-are bărbat
Şade mai mult plecată-n sat;
La mine vine să-i bat coasa,

La Ion se duce să-i repare
Ciurul, să-i pună o sită mare
La Gheorghe vine cu găina
Când e s-o taie. La Sulfina...

- Cum, umblă şi după muieri?
- La una s-a oprit chiar ieri
Dar nici nu ştiu ce i-a cerut
Că nici n-avea şi nici n-a vrut.

poezie de Marius Robu din Carte de bucăţi (2008)
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nici

Sunt singur ca un cuib de cuc
Mai vine moartea pe la mine
Din când în când chiar eu mă duc
Dar unde stă nu ştiu prea bine.

Că pacostea şi furicioasa
N-are copii, n-are bărbat
Şade mai mult plecată-n sat;
La mine vine să-i bat coasa,

La Ion se duce să-i repare
Ciurul, să-i pună sită mare
La Gheorghe vine cu găina
Când e s-o taie. La Sulfina...

- Cum, umblă şi după muieri?
- La una s-a oprit chiar ieri
Dar nici nu ştiu ce i-a cerut
Că nici n-avea şi nici n-a vrut.

poezie de Marius Robu din Carte de bucăţi (2009)
Adăugat de Marius Robu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Moş Crăciun

Când vine Moşul o să-i spun: nu mai deschide sacul tău,
Pătrunde doar la el în suflet şi zi-i că vreau să fie al meu,
Pentru o oră, sau jumate. De mână să îl ţin, să-i simt căldura.
Hai Moşule, tu poţi s-o faci, transformă-i în iubire, ura.

Eu ştiu, tu ai puteri nemăsurate şi vei crea o lume nouă,
În care să mă vadă, să-şi dorească, măcar o dată, sau de două,
Să-mi stea alaturi, să-mi citească versul ce-l scriu acuma,
Pentru el. Hai Moşule, nu mă lua cu gluma,

Că e iubire, nu-i dorinţă ce trece iute ca să vină alte.
Eu nu vreau jucarii ca toţi copiii, nici o carte,
Il vreau pe el, privirea, ochii, gura
Ajuta-mă s-ajung să-i simt căldura.

Nu poţi Crăciunul ăsta? Nici cel trecut n-ai vrut.
Când o s-o faci? La anul? E bine de ştiut,
Că aşteptarea mă sleieşte, puterile se duc pe rând
Si o să mor, drag Moş Crăciun, cu tine si cu el în gând.

poezie de Magdalena Rus
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lumea mea e-n poezie

Parcă n-am trecut prin viaţă, parc-a fost altcineva
Prins în straiul meu de gheaţă, parc-am fost altundeva.
Nu aici şi nici departe, parcă n-am avut un loc,
Parcă m-am născut în moarte, văduvită de noroc.

N-am avut un rost pe lume şi aminte nu-mi aduc,
Nici de locul fără nume, nici de cântecul de cuc.
Mi-a fugit copilăria, înainte de-a gusta
Elixirul inocenţei din inexistenţa mea.

Am trăit în altă lume şi e numai vina mea,
C-am ales albastrul nopţii şi am locuit pe-o stea.
Am negat că-s pământeană, să nu simt cum mă lovesc
Grindina şi ploi şi jale şi tot răul omenesc.

M-am retras în poezie, în decorul meu de vis,
Să trăiesc o veşnicie doar în vers, eu mi-am promis.
Doar aici sunt fără lanţuri, pot să zbor şi pot să cânt
Şi sunt cea mai fericită, neiubită pe pământ.

Nu sunt legi, nu sunt războaie, pot să mor şi să renasc,
Şi de vreau să fiu regină, sau o roză din Damasc,
E de-ajuns să prind cuvântul ce se zbenguie prin gând.
Lumea ce o port în mine, pe nimica n-am s-o vând.

poezie de Violetta Petre
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Altă stare de veghe

E-atât de rău când trec
din Spirit în carne
şi-atât de bine, când-napoi mă-ntorc...

Eu nu-s de-aici.
Lungi cărări străbat, de mă renasc,
de Sus şi pân’ aici.
Ce... ce chin e când mă nasc...
şi ferice sunt când de vlagă mă storc.

Pentru mine, în Astral
când eu cu sufletu-mi orbecăi,
e vis de voal, e-un ideal
şi liber tot ca-n vis mă-mprăştii-n mii de căi...
Dar, uite, că şi asta are un sfârşit
Tot jucându-mă la infinit,
m-am trezit.
Drumul era drept.
Pe partea stangă – întuneric, frig
strigăte, haos.
Pe partea dreaptă – lumină, cald,
partituri in vânt.
Când dumul s-a sfârşit,
pe stanga – Poarta Iadului
pe dreapta – Poarta Raiului.
Fără de voinţă, picioarele mă duc
spre Poarta Iadului.
Un înger de pe cea a Raiului,
îmi face semn să vin şi-mi spune:
"Dacă vrei să mori, intră!
Aici toţi sunt vii!"

poezie de Alina Gabriela Trifanov
Adăugat de Alina Gabriela Trifanov
Comentează! | Votează! | Copiază!

N-aş fi ştiut...

De n-ai fi fost în viaţa mea, iubite,
N-aş fi ştiut ce-i zborul spre înalt,
N-aş fi ştiut ce-s marile ispite
Şi nici noian de fluturi în asalt...

N-aş fi ştiut că-n ochi adânci ca marea
Se-aprind scântei pe irişi de azur,
Că ai furat din cer senin culoarea
Când m-ai cuprins cu braţul împrejur

N-aş fi ştiut cât foc aveai pe buze
De n-ai fi pus, pe-a" mele, flori de mac
Ce semăna cu freamătul de frunze
Când vântul viscoleşte prin copac

N-aş fi ştiut nici dorul ce înseamnă
De nu m-ar duce paşii în pustiu
Când vocea dinăuntru mă îndeamnă
Să te găsesc... Dar unde eşti... nu ştiu...

poezie de Ioana Gărgălie
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cădere

Smulge-un fir de iarbă, mestecă-l în dinţi şi vei înţelege,
Vei înţelege complet ceea ce exprim eu acum incomplet.
Tânjesc să fiu o rădăcină,
Urmând, ca o sevă, doar propriile mele senzaţii....
Mi-ar plăcea să am toate simţurile – inclusiv
Intelectul, imaginaţia şi inhibiţia –
Pe pielea mea, astfel încât să mă pot rostogoli pe solul zgrunţuros
Şi să-i simt mai acut asprimea şi denivelările.

Aş fi nespus de mulţumit dacă trupul ar fi sufletul meu,
Pentru că numai atunci aş simţi cu adevărat
Toate adierele de vânt, toţi sorii şi toate ploile.
Aşa ceva este însă imposibil, iar eu sunt disperat, furios,
Îmi vine să-mi rup hainele cu dinţii
Şi cu gheare-ascuţite de leu să-mi sfâşii carnea
Până când va curge sânge, curge, curge...

Sufăr pentru că toate acestea sunt absurde,
Ca şi cum eu aş putea speria pe cineva
Cu sentimentele mele de ostilitate către destin, către Dumnezeu,
Sentimente care apar atunci când noi ne confruntăm cu Inefabilul
Şi brusc realizăm cât suntem de mărunţi şi de vulnerabili.

poezie clasică de Fernando Pessoa, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!