Demonism

O raclă mare-i lumea. Stele-s cuie
Bătute-n ea şi soarele-i fereasta
La temniţa vieţii. Prin el trece
Lumina frântă numai dintr-o lume,
Unde în loc de aer a un aur,
Topit şi transparent, mirositor
Şi cald. Câmpii albastre se întind,
A cerurilor câmpuri potolind
Vânăta lor dulceaţă sub suflarea
Acelui aer aurit.
Acolo stă la masa lungă, albă,
Bătrînul zeu cu barba de ninsoare
Şi din păhare nalte bea auroră
Cu spume de nori albi. Şi îngeri dulci
În haine de argint, frunţi ca ninsoarea,
Cu ochi albaştri cari lin lucesc
Şi-ntunecat în lumea cea solară,
Cu sânuri dulci, ca marmura de netezi,
Îi mângâi' barba lungă, -şi razim' capul
De umerii bătrâni cuprinşi de plete.
Şi colţuroasa-i roşie coronă,
De fulger împietrit, luceşte-n aer
Sălbatec. Iar un înger... cel mai blând,
Îngenuncheat 1-a lui picioare cintă
Pe arfa sa Şi aerul roşeste
De voluptatea cântecului său...
Nu credeţi cum că luna-i lună. Este
Fereasta cărei ziua-i zicem soare.
Când îngeri cântă de asupra raclei
În lumea cerurilor - ele-albesc
Şi nu mai pătrund raze aurite
Prin vechi oblon - ci raze de argint
Şi pe pământ ajung ţăndări duioase
Din cântecul frumos - dar numai ţăndări...
Ici în sicriu, sub cel capac albastru
Şi ţintuit şi ferecat cu stele,
Noi viermuim în mase în cadavrul
Cel negru de vechime şi uscat
Al vechiului pământ care ne naşte
­Certându-ne-ntre noi, fiinţi ciudate,
Greţoase în deşărtăciunea lor.
Este un ce măreţ, în firea noastră,
Dar acel ceva nu din noi răsare.
O moştenim de la Titanul mort,
De la pământ, în care ne nutrim.
În moartea lui e ceva sfânt şi mare,
E o gândire-adâncă şi-ndrăzneaţă
Pentru ce el fu condamnat la moarte.
Viaţa noastră e o ironie,
Minciuna-i rădăcina ei. Dorinţa
De-a fi şi de-a avea singur tot ce este
Principiul e de înflorirea ei.
În van pământul mare ne-nspiră câteodată
Din sântul suc al stinsei sale vieţe
Gândiiri de-o nobilă, naltă răscoală:
Întoarcerea la fire şi dreptate.
Noi nu-l pricepem... o-ncercăm adese
Dar n-o putem Făcuţi suntem
După asemănarea-acelui mare
Puternic egoist, carele singur
Îmbrăcat în mărirea-i solitară
Ridică-n cer înnourata-i frunte.
În van voim a reintra-n natură,
În van voim a scutura din suflet
Dorinţa de mărire şi putere,
Dorinţa de a fi ca el în lume:
Unici. Şi această dorinţa,
Temei la state, naţiuni, şi cauza
Războaielor cumplite, care sunt
Paşii istoriei, acest e... răul.
Să nu ne înşelăm. Impulsul prim
La orice gând, la orişice voinţă,
La orice faptă-i răul. Însă
Atuncea când ne naştem, răsăriţi
Abia din carnea vechiului Titan,
Noi suntem buni - până suntem copii.
O binefacere ne dă pământul,
Nepreţuită-n duioşia ei,
El ne permite ca să ne întoarcem
Dup-o viaîă vană, zgomotoasă;
În sânul lui - în sânul lui şi-al păcii.
El ne-a şi pus, bătrân-duiosul tată,
Adânc în sufIet o dorinţă dulce
Şi de-ntrebăm aceast-enigmă scumpă
Ce însemnează şi dacă, voim
A o pricepe, ea răspunde: pace.
Da! pace căutăm fără s-o ştim.
Ce n-o luăm de la-nceput? De ce
O căutăm în luptă? Căci în lupte
Nu e decât victorie pe de o parte,
Cădere pe de alta - nedreptate.
Şi din viaţa noastră, -ntemeiată
Pe rău, şi pe nedrept,, şi pe minciună
Şi din stiinţa morţii - a renturnării
În corpul mort, din care am ieşit,
Se naste veşnica nefericire.
Suntem copii - etern nefericiţi.
Dar în zadar, căci suntem după chipul
Şi-asămănarea lui. Noi suntem răi
Fără de-a-avea puterea lui. Răi. putem fi
Mai ca şi el -- dară din neputinţă
Se naşte ironia vieţii noastre.
În van Titanul mort, ce ne-a născut
Binele ni-1 voieşte; în zadar
Cearcă-a vorbi cu noi în cugetări
Strălucitoare, varii, îmbălsămate,
În flori, în râuri, în glasul naturii-
Ce-i glasul lui, consilii vrea a da.
În van. Viaţa, sufletul, raţiunea
- Scânteia care o numim divină -
Ne face a ne înşăla asupra firii
Şi-a n-o-nţelege...
O, demon, demon! Abia-acum pricep
De ce-ai urcat adâncurile tale
Contra nălţimilor cereşti;
El a fost rău şi fiindcă răul
Puterea are de-a învinge... -nvinse.
Tu ai fost drept, de-aceea ai căzut.
Tu ai voit s-aduci dreptate-n lume
El e monarc şi nu vrea a cunoaşte
Decât voinţa-şi proprie şi-aceea
E rea. Tu ai crezut, o, demon,
Că în dreptate e putere. - Nu,
Dreptatea nu-i nimic făr de putere.
Cătat-ai aliaţi între titanii
Ce brăzdau caosu-n a lor [răscoală],
Ai înzestrat pământul cu gândiri,
L-ai înarmat cu argumente mari
Contra lui Ormuz.
Şi el ca tine a devenit rebel,
Se zvârcoli spre ceruri spre-a le sparge,
Mişcând aripile-i de munţi de piatră,
Puterea sa cumplita - contra lui.
Dar detunat el recăzu în caos
­Cadavru viu. l-învăli într-o raclă
Albastră.
Titan bătrân, cu aspru păr de codri,
Plânge în veci pe creţii feţii sale
Fluvii de lacrimi. Las-aceea-i ca mort;
Uscat... stors de dureri este adâncu-i -
­Şi de dureri a devenit granit.
A lui gândiri încremeniră reci
În fruntea sa de stânci şi deveniră:
Rozele dulci, rubine; foile,
Smaralde, iară crinii
Diamante. Sângele său
Se prefăcu în aur, iară muşchii
Se prefăcură în argint si fier.
Din carnea-i putrezită, din noroi
S-au născut viermii negrului cadavu:
Oamenii.
Spre a-1 batjocori până şi-n moarte
Ne-am născut noi, după ordin divin,
Făcuţi ca să-şi petreacă Dumnezeul
Bătrân cu comica-ne neputinţă,
Să râdă-n tunet de deşertăciunea
Viermilor cruzi, ce s-asamăn cu el,
Să poată zice-n cruntă ironie
Pământ rebel, iată copiii tăi!

poezie celebră de Mihai Eminescu (1872)
Adăugat de Ion Untaru
Comentează! | Votează! | Copiază!

Suntem lumină din lumină

Motto:
"Suntem făptura lui Dumnezeu, după chipul şi asemănarea Lui, suntem copii Lui care greşim pentru că haina pământească a sufletului nostru etern, e prea greoaie şi nevrednica de cer, dar cu avânturile noastre spre frumos şi adevăr, suntem lumină din Lumină."
V. Pîrvan

Suntem lumină din Lumină
Copiii Domnului ne ştim
Cu haina de pământ, de tină
Ca şi copii noi mai greşim

Cu chipul Lui, faţă creştină
Din lut un înger noi zidim
Suntem lumină din Lumină
Copii Domnului ne ştim

În viaţa ce-o avem puţină
Nevrednici pentru cer ne ştim
Având însă la fel tulpină
Venim la El şi ne smerim
Suntem lumină din Lumină

poezie de Toma Adrian Frenţiu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Noi suntem REM-ul, lumea noastră e o ficţiune, suntem eroi de hârtie şi ne-am născut în inima şi creierul şi mintea lui, pe care eu l-am văzut. Că poate până şi el, în lumea lui, nu este decât un produs al unei minţi mult mai vaste, din altă lume. Şi el caută cu înfrigurare o Intrare către acea lume superioară, căci visul nostru al tuturor este să ne întâlnim Creatorul, să privim în ochi fiinţa care ne-a dat viaţă.

Mircea Cărtărescu în REM
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Hristos-- al nostru Soare

Domnul Isus ne-a trimis
Evanghelia să o vestim
Să intrăm în Paradis
Împlinind tot ce e scris
Fii ai Tatălui să fim

Domnul Isus ne-nvăţat
Evanghelia Divină
S-avem sufletul curat
Spălat de orice păcat
Însuşi noi să fim lumină

Apostolii pe Isus
L-au vestit odinioară
Căci Domnului s-au supus
Şi-Evanghelia au dus
Omenirii — să nu piară

Ei drept centru l-au avut
Pe Isus Hristos Mesia
Cel ce toate le-a făcut
Din adânc necunoscut
Inclusiv şi veşnicia

Centrul vieţii lor a fost
Hristos Mirele cel Sfânt
Şi-au făcut din Domnu-n rost
Cu toţi rămânând la post
Cât au fost pe acest pământ

Evenghelia ne-nvaţă
Şi nu Vechiul Testament
Căci Hristos ne dă viaţă
Şi spre ceruri ne înalţă
A Lui să fim permanent

Până la Ioan doar a ţinut
Legea Sfântă ce s-a dat
De-atunci Isus ni-e avut
Ne e stâncă ne e scut
Mielul Sfânt la moarte dat

Noi prin jertfa Lui Isus
Suntem astăzi ce suntem
Şi al Legii vechi apus
Îl vedem — căci Ea s-a dus
Căci pe Isus îl urmăm

Viaţa noastră e Hristos
Şi nu Legea din Sinai
Şi vrem să trăim frumos
Căci din lume El ne-a scos
Toţi ca să intrăm în Rai

Evanghelia ne-nvaţă
Pe Hristos să îl iubim
Căci spre Tatăl ne înalţă
Şi în veci ne dă viaţă
Ai Lui dar — pe veci să fim

De ce oare ne uităm
Înspre sfinţii din vechime
Când pe apostoli îi avem
Stele sfinte să-i urmăm
Căci Mirele iată vine

Gata-i trâmbiţa să sune
Îm poporul Celui Sfânt
Ca aleşii să se adune
Şi să lase acestă lume
Sus pe nori după Cuvânt

Dar nouă ni se vorbeşte
Azi de sfinţii din vechime
Nu că Mirele soseşte
Şi-ai Lui să fim ne doreşte
Numai — numai pentru Sine

De David de Moise de Ilie
Ni se predică în adunare
Nu de Cel ce stă să vie
Să ne ia în veşnicie
După sfânta-i îndurare

Iată Mirele revine
Ca să-şi ia a Lui mireasă
Nu strigă o iată nime"
Pentru mine pentru tine
Să ne ducă-n cer acasă

Evenghelia-i lăsată
Pentru Vechiul Testament
Parcă nu Ea ne e dată
Prin Ea inima curată
Să ne fie permanent

Parcă-i mai strălucitoare
Azi lumina din vechime
Nu Hristos veşnicul soare
Ce ne este aici cărare
Murind iată pentru mine

Nu Hristos este Lumina
Şi nu este El Viaţa
De ce dar rămâne-ntruna
Mai pe urmă — mai în urma
Celor ce nu-ţi dau viaţă

Când Hristos ar trebui
Ţintă veşnic să ne fie
Căci El poate izbăvi
Şi pe noi a ne sfinţi
Să păşim în veşnicie

Hristos este Dumnezeu
El e-al nostru Creator
Ce ne-nvaţă aici mereu
Noi să-i fim poporul Său
Căci El ni-e Mântuitor

El cu Tatăl ne-a creat
Şi a pus lumina-n noi
Să-i cântăm neâncetat
Toţi cu sufletul curat
Până-n ziua de apoi
25-10-2022 Mănăştur

poezie de Ioan Daniel Bălan
Adăugat de Ioan Daniel Bălan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Binecuvântaţi

Binecuvintează într-una
suflete pe Dumnezeu
Tot ce am binecuvânte
Numele Lui tot mereu.
Îmbrăcat e în măreţie
şi în slavă-I ne'ncetat
E nemărginit de mare
fie în veci glorificat.

Suflete binecuvântă-L,
binefaceri ai primit
Nu uita însă nici una
din câte ţi-a dăruit.

El fărădelegi îţi iartă
Îţi vindecă boala ta
Suflete binecuvîntă-L,
şi aceasta nu uita.

El din groapă-ţi izbăveşte
viaţa, nu-L da în uitare
Te înconjoară-n bunătate
şi în mare îndurare.

Când ajungi la bătrâneţe
face să întinereşti.
Alergi tu în bătrâneţe,
dar nicicum nu oboseşti.

Zbori ca vulturul bătrâne,
umbli fără obosire.
Şi se cade ca într-una
Domnului să dăm cinstire.

Domnul face El dreptate
celor care-s asupriţi.
Pâine dă la cine n-are
la acei ce-s flămânziţi.

E bogat în bunătate
şi este îndurător.
Milostiv e Domnul nostru
e îndelung răbdător.

Nu ceartă fără încetare
doar o clipă-I e mânie.
Îndurarea-I toată viaţa
aşa Domnul ţi-o dă ţie.

După greşul nost' nu face,
nu face după păcat.
Nu ne pedepseşte Domnul
aşa cum noi am lucrat.

Bunătatea-I pân' la ceruri,
cum e cerul de pământ.
Aşa bunătate are,
pentru cei ce a Lui sunt.

Cât apusu-i de departe
de celălalt capăt răsărit.
Tot aşa El depărtează
de la noi ce am greşit.

"Eu îţi şterg fărădelege",
spune Domnul, nu uita.
"Şi nicicând şi niciodată
nu duc aminte de ea".

Cum un tată se îndură
pentru toţi a lui copii.
Aşa se îndură Domnul
pentru noi din veşnicii.

El cunoaşte slăbiciunea
lipsurile ce avem.
Cum suntem făcuţi, El ştie
din ţărână că suntem.

Viaţa noastră pământească
ca şi iarba-i pe pământ.
Înfloreşte ca şi floarea
se usucă când e vânt.

Cum se risipeşte norul
aşa omul, viaţa sa.
Nu îl mai cunoaşte locul
în care el locuia.

Bunătatea-I este mare
pentru cei fără cusur.
Spune El: "În a mea spiţă
pentru copii mă îndur.

Pentru cei ce legământul
ne'ncetat ei îl păzesc.
Şi aminte de porunci
ei le au şi le păzesc".

Împărat pe tot pământul
este Domnul, osanale.
Scaunu-I este în ceruri
în cerească sfântă cale.

Binecuvântaţi pe Domnul
îngeri în putere tari.
Voi ce ascultaţi Cuvântu-I
şi porunca vă e fruntari.

Binecuvântaţi pe Domnul
toata oştirea cerului.
Robi care îi faceţi voia
Aduceţi mărire Lui.

Binecuvântaţi pe Domnul
lucruri toate cîte sînt.
Suflete binecuvântă-L
Cu tot ce e pe pământ.

poezie de Toma Adrian Frenţiu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cosmosul este un trup viu, iar noi suntem părţi ale sale. Soarele este o inimă uriaşă, iar fiecare fior al său e resimţit până în cele mai mici vene ale noastre. Luna este un mare centru nervos, care ne face întotdeauna să fremătăm. Cine cunoaşte puterea pe care o au asupra noastră Saturn sau Venus? Aceasta este o putere vitală, ale cărei unde ne străbat în permanenţă.

citat celebru din D.H. Lawrence
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

La început de lume

Lumea-ntreagă goală ar fi
Goală de noi doi.
Dacă nu ne-am mai iubi noi
Ar fi numai ploi.

Aripi frânte de iubire
Nu s-ar înălţa,
Pasările fără Cer
Nicicând n-ar mai zbura,
N-ar mai zbura.

REFREN:
La-nceput de lume, noi doi ne-am născut
Din cer şi ape şi pământ
Fără tine eu nimic nu aş mai fi
Nici trup, nici suflet şi nici gând.

REFREN:
La-nceput de lume, noi doi ne-am născut
Din cer şi ape şi pământ
Fără tine eu nimic nu aş mai fi
Nici trup, nici suflet şi nici gând.

Îmi acoperi sufletul
Când îi este frig
Tu-mi săruţi şi lacrimile
Atunci când eu plâng.

Îmi hrăneşti cu gura ta
Lungile tăceri
Şi-mi vindeci cu inima ta
Multele dureri.
Eşti ca un înger.

REFREN:
La-nceput de lume, noi doi ne-am născut
Din cer şi ape şi pământ
Fără tine eu nimic nu aş mai fi
Nici trup, nici suflet şi nici gând.

REFREN:
La-nceput de lume, noi doi ne-am născut
Din cer şi ape şi pământ
Fără tine eu nimic nu aş mai fi
Nici trup, nici suflet şi nici gând.

cântec interpretat de Simona Florescu şi Ion Dichiseanu, muzica de Victor Solomon, versuri de Adrian Artene (2019)
Adăugat de Alesia
Comentează! | Votează! | Copiază!

Înger şi demon

Noaptea-n Doma întristată, prin lumini îngălbenite
A făcliilor de ceară care ard lângă altare -
Pe când bolta-n fundul Domei stă întunecoasă, mare,
Nepătrunsă de-ochii roşii de pe mucuri ostenite,

În biserica pustie, lângă arcul în părete,
Genuncheată stă pe trepte o copilă ca un înger;
Pe-a altarului icoană în de raze roşii frângeri,
Palidă şi mohorâtă Maica Domnului se vede.

O făclie e înfiptă într-un stâlp de piatră sură;
Lucii picături de smoală la pământ cad sfârâind
Şi cununi de flori uscate fâşâiesc amirosind
Ş-a copilei rugăciune tainic şopotit murmură.

Cufundat în întuneric, lâng-o cruce mărmurită,
Într-o umbră neagră, deasă, ca un demon El veghează,
Coatele pe braţul crucii le destinde şi le-aşază,
Ochii cufundaţi în capu-i, fruntea tristă şi-ncreţită.

Şi bărbia lui s-apasă de al pietrei umăr rece,
Părul său negru ca noaptea peste-al marmurei braţ alb;
Abia candela cea tristă cu reflectul ei roz-alb
Blând o rază mai aruncă ce peste-a lui faţă trece.

Ea un înger ce se roagă - El un demon ce visează;
Ea o inimă de aur - El un suflet apostat;
El, în umbra lui fatală, stă-ndărătnic răzemat -
La picioarele Madonei, tristă, sfântă, Ea veghează.

Pe un mur înalt şi rece de o marmură curată,
Albă ca zăpada iernei, lucie ca apa lină,
Se răsfrânge ca-n oglindă a copilei umbră plină -
Umbra ei, ce ca şi dânsa stă în rugă-ngenuncheată.

Ce-ţi lipseşte oare ţie, blond copil cu-a ta mărire,
Cu de marmur-albă faţă şi cu mânile de ceară,
Văl - o negură diafană mestecată-n stele; - clară
E privirea-ţi inocentă sub a genelor umbrire;

Ce-ţi lipseşte să fii înger - aripi lungi şi constelate.
Dar ce văd: Pe-a umbrei tale umeri vii ce se întinde?
Două umbre de aripe ce se mişcă tremurânde,
Două aripe de umbră cătră ceruri ridicate.

O, nu-i umbra ei aceea - este îngeru-i de pază;
Lângă marmura cea albă văd fiinţa-i aeriană.
Peste viaţa-i inocentă, viaţa lui cea sântă plană,
Lângă dânsa el se roagă, lângă ea îngenunchează.

Dar de-i umbra ei aceea - atunci Ea un înger este,
Însă aripile-i albe lumea-a le vedea nu poate;
Muri sfinţiţi de-a omenirii rugăciuni îndelungate
Văd aripile-i diafane şi de dânsele dau veste.

Te iubesc! - era să strige demonul în a lui noapte,
Dară umbra-naripată a lui buze le înmoaie;
Nu spre-amor - spre-nchinăciune el genunchii-şi încovoaie
Şi ascultă dus din lume a ei dulci şi timizi şoapte.

.......................................................................

Ea? - O fiică e de rege, blondă-n diadem de stele,
Trece-n lume fericită, înger, rege şi femeie;
El? - răscoală în popoare a distrugerii scânteie
Şi în inimi pustiite samănă gândiri rebele.

Despărţiţi de-a vieţii valuri, între el şi între dânsa
Veacuri sunt de cugetare, o istorie,-un popor,
Câteodat' - deşi arare - se-ntâlnesc, şi ochii lor
Se privesc, par a se soarbe în dorinţa lor aprinsă.

Ochii ei cei mari, albaştri, de blândeţe dulci şi moi,
Ce adânc pătrund în ochii lui cei negri furtunoşi!
Şi pe faţa lui cea slabă trece-uşor un nour roş -
Se iubesc... Şi ce departe sunt deolaltă amândoi!

A venit un rege palid, şi coroana sa antică,
Grea de glorii şi putere, l-a ei poale-ar fi depus,
Pe-ale tronului covoare ea piciorul de-ar fi pus
Şi în mâna-i însceptrată, mâna ei îngustă, mică.

Dară nu - mute rămas-au buzele-i abia deschise,
Mută inima în pieptu-i, mâna ei trasă-ndărăt.
În a sufletului taină, ea iubea. Clar şi încet
Se ivea faţa de demon fecioreştile ei vise.

Ea-l vedea mişcând poporul cu idei reci, îndrăzneţe;
Ce puternic e - gândi ea, cu-amoroasă dulce spaimă;
El prezentul îl răscoală cu-a gândirilor lui faimă
Contra tot ce grămădiră veacuri lungi şi frunţi măreţe.

El ades suit pe-o piatră cu turbare se-nfăşoară
În stindardul roş şi fruntea-i aspră-adâncă, încreţită,
Părea ca o noapte neagră de furtune-acoperită,
Ochii fulgerau şi vorba-i trezea furia vulgară.

.........................................................

Pe-un pat sărac asudă într-o lungă agonie
Tânărul. O lampă-ntinde limb-avară şi subţire,
Sfârâind în aer bolnav. - Nimeni nu-i ştie de ştire,
Nimeni soartea-i n-o-mblânzeşte, nimeni fruntea nu-i mângâie.

Ah! acele gânduri toate îndreptate contra lumei,
Contra legilor ce-s scrise, contra ordinii-mbrăcate
Cu-a lui Dumnezeu numire - astăzi toate-s îndreptate
Contra inimii murinde, sufletul vor să-i sugrume!

A muri fără speranţă! Cine ştie-amărăciunea
Ce-i ascunsă-n aste vorbe? - Să te simţi neliber, mic,
Să vezi marile-aspiraţii că-s reduse la nimic,
Că domnesc în lume rele căror nu te poţi opune,

C-opunându-te la ele, tu viaţa-ţi risipeşti -
Şi când mori să vezi că-n lume vieţuit-ai în zadar:
O astfel de moarte-i iadul. Alte lacrimi, alt amar
Mai crud nici e cu putinţă. Simţi că nimica nu eşti

Şi acele gânduri negre mai nici a muri nu-l lasă.
Cum a intrat el în viaţă! Cât amor de drept şi bine,
Câtă sinceră frăţie adusese el cu sine!
Şi răsplata? - Amărârea, care sufletu-i apasă.

Dar prin negurile negre, care ochii îi acopăr,
Se apropie-argintoasă umbra nalt-a unui înger,
Se aşază lin pe patu-i; ochii lui orbiţi de plângeri
Ea-i sărută. - De pe dânşii negurile se descopăr...

Este Ea. C-o mulţămire adâncă, nemaisimţită,
El în ochii ei se uită. - Mândră-i de înduioşere;
Ceasul ultim îi împacă toată viaţa-i de durere;
Ah! şopteşte el pe moarte - cine eşti ghicesc, iubită.

Am urmat pământul ista, vremea mea, viaţa, poporul
Cu gândirile-mi rebele contra cerului deschis;
El n-a vrut ca să condamne pe demon, ci a trimis
Pre un înger să mă-mpace, şi-mpăcarea-i... e amorul.

poezie celebră de Mihai Eminescu (1884)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Din ce se hrăneşte omul cel nou

(După câteva gânduri de T.C. Upham)

Să nu aştepţi să vezi putere sfântă în viaţa-n care "eu" şi "mine" mai trăiesc,
Unde-i iubire numai pentru sine, dar ca să sufere sau ca să moară se feresc.
Aşa după cum nu aştepţi să vezi rodire de la un grâu ce nu l-ai semănat,
Să nu aştepţi nici roadă vieţii de sfinţire, unde viaţa veche nu ai îngropat.

Zoreşte deci şi dă-o-n grabă morţii, prin pironirea eului pe cruce
Şi vei găsi comori nebănuite, numai atunci când tu le-ai socotit pierdute.
Căci viaţa-n care eul şi firea lui cea veche n-au fost înjunghiate şi puse în mormânt,
Sămânţa învierii nu va avea de unde să încolţească, dacă nu-i mortul în pământ.

Să ştii: orice durere şi-amaruri înghiţite nu sunt decât putoarea fiinţei tale vechi,
E mortu-mbălsămat ce-l strângi cu drag la piept, în loc să-l laşi acolo, în groapa lui de veci.
Căci firea ta cea veche şi eul tău cel vechi sunt cuiul lui Pepelea, pe care vechiul şarpe,
Când ţi-e mai dragă lumea, atunci el îşi atârnă produsul lui ce-mparte miros şi iz de moarte.

Şi vrei să ştii concret ce-i "eu" şi "fire veche"? E timpul tău cel liber pe care-i cheltuieşti
Cu lucruri nelegate de cer şi de Isus; sunt banii tăi ce-i dai pentru plăceri lumeşti.
Şi este de asemeni şi ceea ce nu faci pentru nevoia celor din juru-ţi şi din lume,
E tot ce faci sau nu faci, pe care Dumnezeu ştii bine că n-ar pune însemn cu sfântu-I Nume.

Să nu uiţi deci că vine în inocente haine, ba chiar îţi va apare că e binevenit.
Dar întrebarea nu e cum este-n aparenţă, ci: care-i obârşia? De unde a sosit?
Iată deci cheia vieţii şi-a fericirii tale: viaţa nouă creşte din moartea celeilalte.
Grăbeşte deci de-ngraşă pământul vieţii noi, dând voia ta cea dârză, mereu, mereu la moarte.

poezie de Valdi Herman
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântec de lacrimi

Zâmbea.
Visa.
Iubea.
Credea în tot şi în nimic.
Credea în tine.
Doar atât.
Şi îi era de ajuns.
Nu-i trebuia alt vis, alt gând
Sau alţi îngeri care să-i cânte imnul iubirii.
Îl ştia de la tine
Şi întreaga ei lume
Era plină de o adâncă fericire.
Întregul ei univers avea viaţa şi culoare.
Doi ochi căprui şterseseră orice urmă a trecutului.
Erau ochii lui,
Atunci ai unui înger,
Acum ai unui demon,
Dar a unuia şi aceluiaşi vis tainic de iubire.
Era aici,
Era lângă ea.
Şi el o iubea,
Dar a plecat
Lăsând doi ochi înlăcrimaţi
Şi o lume care s-a prăbuşit peste ei.
Sunt ochii ei azi trişti şi înneguraţi,
Înecaţi în gustul amar al durerii.
Sunt ochii ei frumoşi
Cei care nu mai au lumină
Şi nu mai văd nimic.
Sunt ochii ei cei care nu-l mai văd
Şi plâng,
Iar sufletul îl strigă,
Dar în zadar.
Lumea aceea frumoasă nu mai există.
Nu a luat-o cu el
Căci ea nu a vrut să i-o dea,
Dar prin ruperea visului
S-a stins şi ea.
Un cântec de lacrimi a rămas în urma tuturor.
Doar el mai spune că a existat un înger,
Că astăzi este demon
Şi că ea plânge.
O tânără ridică ochii spre cer
Şi înalţă o rugă de iertate
Pentru ea, pentru un înger
Şi pentru un vis pierdut în zare.
Sunt ochii ei cuminţi cei care tac
Şi plâng de când el a plecat.
În lumina lacrimilor reci
Ea caută lumea pierdută,
Dar tot ce astăzi mai găseşte
Este cântecul de lacrimi
Pe care în ruga ei îl spune
De dimineaţa până seara
Şi în visul tăcut din noapte.

poezie de Andreea Ion (2008)
Adăugat de Andreea Ion
Comentează! | Votează! | Copiază!

Transformare

Susură prin munte, un izvor,
Se aruncă-n lume, călător,
A plecat de sus, din înalt,
S-a lăsat în vale, în neant.

Vesel şi zglobiu, nu se teme,
Se va-ntoarce-aici, dup-o vreme,
Limpede, senin, ca o joacă
Pleacă înspre vale, să se-ntoarcă.

Se-mpleteşte-n cale cu un pârâiaş,
Fratele mai mare, mai poznaş,
Iar la confluenţă se învolburează
Când se-adună-n braţe şi dansează.

Merg îmbrăţişaţi spre un râu
Şi se-ncing tustrei într-un brâu,
Duc cu jocul lor, în aluviu,
Bucuria vieţii, într-un fluviu.

Hora s-a lărgit, pe sub soare,
Drumul se sfârşeşte, într-o mare!
Arşiţa-i ridică, într-un nor,
Noru-i poartă iarăşi, la izvor.

Ăsta-i ciclul vieţii, de nu ştim,
Am crezut că viaţa e ca să murim
Şi că am venit doar să procreăm,
Însă nu ne ducem, noi ne transformăm!

Din sămânţă-n floare, din crenguţă-n pom,
Apoi, din iubire, în copil, în om,
Din puştanii veseli devenim adulţi,
Mai albim puţin şi suntem cărunţi.

Singuri am venit! Ne iubim... în doi,
Învăţăm cu timpul, cum să spunem, noi!
Ne-nvârtim în cercuri şi uităm, desigur,
Că plecăm spre moarte, câte unul, singur.

Suntem ca izvorul care se transformă,
Doar că nu-nţelegem, încă, sub ce formă,
Fără să simţim, tragem doar concluzii:
În material, suntem doar iluzii.

Asta este lumea! Luptă şi se zbate!
Sufletul şi-l uită, undeva, departe,
Timpul nu ne iartă, ne ia din putere,
Pentru ce ne-a dat, el tribut îşi cere!

Ne-ntrebăm, retoric, când îmbătrănim,
Pentru ce ne naştem, pentru ce trăim?
Oare ce e viaţa? De ce chinuim
Dacă într-o zi tot o să murim?

Când n-avem putere să ne mai mişcăm
Şi privim în urmă, oare ce aflăm?
Ce ne mişcă oare? Oare ce să fie?
Ce motor ascuns ne dă energie?

Pentru ce-am venit, care-a fost menirea?
Banii şi averea??? Nu, era iubirea!
Patimă, iubire, lacrimă şi zâmbet,
Toate-aceste stări, au un nume: suflet!

Oameni lângă oameni, oare cât petrecem?
Din pământ suntem, în pământ ne ducem!
Când ne transformăm? Nici n-avem de ştire!
Ce luăm cu noi?
Suflet şi iubire

poezie de Florentina Mitrică (4 decembrie 2015)
Adăugat de Florentina Mitrică
Comentează! | Votează! | Copiază!

Înger şi demon

Noaptea-n Doma întristată, prin lumini îngălbenite
A făcliilor de ceară care ard lângă altare. ­
Pe când bolta-n fundul Domei stă întunecoasă; mare;
Nepătrunsă de-ochii roşii de pe mucuri ostenite,

În biserica pustie, lângă arcul în părete,
Genuncheată stă pe trepte o copilă ca un înger;
Pe-a altarului icoană în de raze roşii frângeri,
Palidă şi mohorâtă Maica Domnului se vede.

O făclie e înfiptă într-un stâlp de piatră sură:
Lucii picături de smoală la pământ cad sfârâind
Şi cununi de flori uscate fâşâiesc amirosind
Ş-a copilei rugăciune tainic şopotit murmură.

Cufundat în întuneric, lâng-o cruce mărmurită,
Într-o umbră neagră, deasă, ca un demon El vegheazâ,
Coatele pe braţul crucii le distinde şi le-aşază,
Ochii cufundaţi în cape-i, fruntea tristă şi-ncreţită.

Şi bărbia lui s-apasă de al pietrei umăr rece,
Părul său negru ca noaptea peste-al marmurei brad alb;
Abia candela cea tristă cu reflectul ei roz-alb
Blând o rază mai aruncă ce peste-a lui faţă trece.

Ea un înger ce se roagă - El un demon ce visează;
Ea o inimă de aur - EI un suflet apostat;
El, în umbra lui fatală, stă-ndărătnic răzemat ­
La picioarele Madonei, tristă, sfântă, Ea veghează.

Pe un mur înalt şi rece de o marmură curată,
Albă ca zăpada iernei, lucie ca apa lină,
Se răsfrânge ca-n oglindă a copilei umbră plină
­Umbra ei, ce ca şi dânsa stă în rugă-ngenuncheată.

Ce-ţi lipseşte oare ţie blond copil cu-a ta mărire,
Cu de marmur-albă faţă şi cu mânile de ceară,
Văl - o negură diafană mestecată-n stele - clară
E privirea-ţi inocentă sub a genelor umbrire ­

Ce-ţi lipseşte să fii înger - aripi lungi şi constelate.
Dar ce văd: Pe-a umbrei tale umeri vii ce se întinde?
Două umbre de aripe ce se mişcă tremurânde,
Două aripe de umbră cătră ceruri ridicate.

O, nu-i umbra ei aceea.- este îngeru-i de pază;
Lângă marmura cea albă văd fiinţa-i aeriană.
Peste viaţa-i inocentă, viaţa lui cea sântă plană,
Lângă dânsa el se roagă, lângă ea îngenunchează.

Dar de-i umbra ei accea - atunci Ea un înger este,
Însă aripile-i albe lumea-a le vede nu poate;
Muri sfinţiţi, de-a omenirii rugăciuni îndelungate
Văd aripele-i diafane şi de dânsele dau veste.
Te iubese! - era să strige demonul în a lui noapte,
Dară umbra-naripată a lui buze le înmoaie;
Nu spre-amor, spre-nchinăciune el genunchii-şi încovoaie
Şi ascultă, dus din lume, a ei dulci şi timizi şoapte.

Ea? - O fiică e de rege, blondă-n diadem de stele,
Trece-n lume fericită, înger, rege şi femeie;
El? - răscoală în popoare a distrugerii scânteie
Şi în inimi pustiite samănă gândiri rebele.

Despărţiţi de-a vieţii valuri, între el şi între dânsa
Veacuri sunt de cugetare, o istorie,-un popor,
Câteodat' - deşi arare - se-ntâlnese, şi ochii lor
Se privesc, par a se soarbe în dorinţa lor aprinsă.

Ochii ei cei mari, albaştri, de blândeţe dulci şi moi,
Ce adânc pătrund în ochii lui cei negri furtunoşi!
Şi pe faţa lui cea slabă trece-uşor un nour roş ­
Se iubesc. - Şi ce departe sunt deolaltă amândoi!

A venit un rege palid, şi coroana sa antică,
Grea de glorii şi putere, l-a ei poale-ar fi depus,
Pe-ale tronului covoare ea piciorud de-ar fi pus
Şi în mâna-i însceptrată, mâna ei îngustă, mică.

Dară nu - mute rămas-au buzele-i abia deschise,
Mută inima în pieptu-i, mâna ei trasă-ndărăt:
În a sufletului taină, ea iubea. Clar şi încet
Se ivea faţa de demon fecioreştilor ei vise.

Ea-l vedea mişcând poporul cu idei reci, îndrăzneţe;
Ce puternic e - gândi ea; cu-amoroasă dulce spaimă;
El prezentul îl răscoală cu-a gândirilor lui faimă
Contra tot ce grămădiră veacuri lungi şi frunţi măreţe.

El ades suit pe-o piatră cu turbare se-nfăşoară
În stindardul roş şi fruntea-i aspră-adâncă, încreţită,
Părea ca o noapte neagră de- fortune-acoperită,
Ochii fulgerau şi vorba-i trezea furia vulgară

Pe un pat sărac asudă într-o lungă agonie
Tânărul. O lampă-ntinde limb-avară şi subţire,
Sfârâind în aer bolnav. - Nimeni nu-i ştie de ştire.
Nimeni soartea-i n-o-mblânzeşte, nimeni fruntea nu-i mângâie.

Ah! acele gânduri toate îndreptate contra lumei,
Contra legilor ce-s scrise, contra ordinii-mbrăcate
Cu-a lui Dumnezeu numire - astăzi toate-s îndreptate
Contra inimii murinde, sufletul vor să-i sugrume!

A muri fără speranţă! Cine ştie-amărăciunea
Ce-i ascunsă-n aspre vorbe? - Să te simţi neliber, mic,
Să vezi marile-aspiraţii că-s reduse la nimic,
Că domnesc în lume rele căror nu te poţi, opune,

C-opunându-to la ele, to viaţa-ţi risipeşti ­
Şi când mori să vezi că-n lume vieţuit-ai în zadar!
O astfel de moarte-i iadul. Alte lacrimi, alt amar
Mai crud nici e cu putinţă. Simţi că nimica nu eşti.

Şi acele gânduri negre mai nici a muri nu-l lasă.
Cum a intrat el în viaţă! Cât amor de drept li bine,
Câtă sinceră frăţie adusese el cu sine!
Şi răsplata? - Amărârea, care sufletu-i apasă.
Dar prin negurile negre, care ochii îi acopăr,
Se apropie-argintoasă umbra nalt-a unui înger,
Se aşază lin pe patu-i; ochii lui orbiţi de plângeri
Ea-i sărută. De pe dânşii negurile se descopăr...

Este Ea. C-o mulţămire adâncă, nemaisimţită,
El în ochii ei se uită. - Mândră-i de înduioşere;
Ceasul ultim îi împacă toată viaţa-i de durere;
Ah! şopteşste el pe moarte - cine eşti gâcesc, iubită.

Am urmat pământul ista, vremea mea, viaţa, poporu
Cu gândirile-mi rebele contra cerului deschis;
El n-a vrut ca să condamne pe demon, ci a trimis
Pre un înger să mă-mpace, şi-mpăcarea-i... e amorul.

poezie celebră de Mihai Eminescu (1873)
Adăugat de Ion Untaru
Comentează! | Votează! | Copiază!

Viaţa

Viaţa e un puzzle straniu,
Cu atâtea piese lipsă
Unde marea fericire
Doar adeseori există.
Viaţa e prinos de zâmbet,
Dar ascunde suferinţă...
Doamne, totu-i doar o piesă,
Flamură mereu nestinsă.
Suntem cioclii pentru care
În tăcere ne-am născut,
Suntem lume ireală
Şi prezent şi început.
-----------------------------
Ştim că moartea curge-n valuri
Şi-n neant se risipeşte,
Doar puţinul strâns în suflet
Cu iubire se plăteşte.
..........................................
Găseşti în viaţă dragoste şi ură
Şi jar nestins şi nopţi întunecate...
Le porţi străin pe-a vieţii tastatură
Şi-ai să le duci şi dincolo de moarte.
De-aceea azi, la sute de urări,
În ceasul sfânt al marii sărbători,
Cu dragoste etern vă-mbrăţişez.
Să-mbătrânim frumos
Spre transcendent
Să ducem visul nostru de poet,
Fiindcă românul s-a născut aşa...
Să curgă-n valuri dulci şampania!
În cupe s-adunăm prinos de fapte,
Lumină, bucurie, sănătate
Iubire, pace,, dragoste şi dor,
Şi numai bine pentru viitor.

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Drum de cuvinte
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pământul

Cât de mic este pământul
În acest lung univers;
Unde nu pătrunde gândul
Nici măcar un singur vers.

Doar pământu-i plin de viaţă
Într-o oază de-ntuneric;
Unde-i ca un fir de aţă
Visul nostru, tainic feeric.

Universul căt de mare
Este mort, este pustiu;
Doar pământul nostru-n zare
E un corp ceresc, dar viu.

Ah! e viaţă, Ah! Ce bine,
Pe pământul meu cel bun;
E ca mierea de albine,
Visul meu ce-l simt acum.

Din pustiul întuneric
Viaţă dulce a ieşit,
Pe pământul meu himeric
Unde eu sunt otrăvit.

Otrăvit sunt de-o tristeţe;
De-o tristeţe-aşa de dulce
Căci vii tu, bătrâneţe!
Şi nimic nu pot a duce.

Căci de mii de ani încoace
Tot se naşte spre-a muri,
Şi totul din nou se-ntoarce,
Din pământ, de unde vii!

Şi ce tainică durere
Este în sufletul meu;
Căci pământul e plăcere
Când te duci la Dumnezeu.

Şi pământu-acesta mare
E-un fior înţepător;
El te naşte, el nu moare,
Şi te lasă călător.

Călător în lumi de vise
Fiecare-i pe pământ...
Iar luminile sunt stinse
În adâncul meu mormânt.

poezie de Marian Hotca
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Unde eşti, Doamne?

În aste zile de restrişte,
Ajunsa ţara noastră dragă
Să fie a vulturilor pradă.
Sunt tot mai răi tot mai flămânzi,
Tot mai avizi după putere,
Nimic şi nimeni nu-i opreşte
În lupta lor după mărire.

Făcut-au ţara un tribunal
Unde poporu-i acuzat
Fără să aibă avocat;
Ei judecă ei dau sentinţe.

Se bat pe legi şi ordonanţe,
Pe constituţie, parlament
Şi nu contează dacă noi,
Îi vrem sau nu...
Ei ne fac legea.

Şi este ţara noastră toată
Un mare câmp de bătălie,
În care noi suntem doar ţinte
Iar ei ochesc fără clipire.

Suntem răniţi, unii-s ucişi
Şi ne mirăm de-a noastră soartă;
Unde eşti Doamne de nu-i vezi
Să le arăţi că în curând,
I-aşteaptă Dreapta Judecată?

Şi nu mai au nevoie acolo,
Nici de putere nici mărire;
La cât de mari se simt aici
Pe atât de mici vor fi la Tine!

poezie de Angelina Nădejde (11 iulie 2012)
Adăugat de Angelina Nădejde
Comentează! | Votează! | Copiază!

Crezul meu

Privesc în jurul meu şi captivată sunt,
De tot ce-n lumea noastră se-ntâmplă,
Mă întreb adesea ce plan are Dumnezeu,
Cu fiecare dintre noi şi cu toţii laolaltă.

Unii pleacă, alţii vin, fără să ştim,
De unde venim şi-ncotro apoi noi ne ducem,
Care ne este menirea pe acest tărâm
Şi ne punem fireasca întrebare,
Viaţa noastră să fie ce noi numim destin?
Cine-l hotărăşte şi cui foloseşte?

Viaţa mea, viaţa ta şi a tutorora,
Marcate sunt încă de la-nceput, când pe lume am venit,
Nu seamnă-ntre ele şi unice sunt pe pământ.
Ce face diferenţa şi cui se datorează,
Cursul ei atât de enigmatic şi neprevăzător,
Să fie ce noi nu ştim şi numim destin?

Curge timpul în clepsidra de cristal,
Dar nedrept se pare a fi, căci măsura lui e drămuită
Şi nu suntem trataţi de la egal la egal,
Şi alunecăm fără să ştim în a lui capcană,
Când poate ne este lumea mai dragă,
Să fie tot oare ceea ce numim destin?

În labirintul vieţii intrăm pierduţi,
Fără să ştim pe ce cărări vom merge,
Ne ghidăm după ale noastre simţuri
Şi –n dese rătăciri găsim a noastră unică cale,
Pe ea alunecăm ca arcuşul pe corzile de vioară,
Ascultăm acea chemare ce în suflet o purtăm
Şi misiunea ce ne-a fost dată o căutăm,
Să fie asta oare ceea ce numim destin?

În fiecare zi braţ la braţ cu destinul mergem,
Care îşi face apariţia într-un mod tăcut,
Timpul curge în clepsidră şi-n acest răstimp,
Ni se dezvăluie picătură cu picătură
Ceea ce avem de îndeplinit pe pământ.
Şi când cursa se va termina vom şti,
Rostul nostru ticluit de când pe lume am venit
Şi vom primi răspunsuri la ale noastre nevoi,
De a cunoaşte lumea din noi.
Iar noi vom şti doar atât cât trebuie să ştim,
Cât aici pe pământ, ca fiinţe cugetătoare, trăim.

Ne regăsim adeseori într-o dilemă,
Şi-a nostră liberă voinţă nu-i de-ajuns
Pentru a vedea drumul ce-l avem de parcurs,
A noastră voinţă bunăoară este greu încercată
Pentru a ajunge de la gând la faptă.
Cine ne secondează şi ghidează şi de ce?
Să fie Puterea Divină ce guvernează
Tot ce –n Universul ăsta mare se crează?
Să fie asta oare ceea ce numim destin?

Ne-armonizăm fluid în a noastră existenţă,
Cu ceea ce este sus, la cer, după planuri celeste,
Concepute cu stăruinţă poate de cei ce nu mai sunt,
De entităţi ce gravitează-n spectre de culori
Creaţia să fie cu a ei culoare ce aurul o poartă,
În astă lume plină de mister şi de miracol?

Una cu cerul suntem şi interacţionăm,
Poate şi cu al nostru trecut, petrecut
În alte timpuri, spaţii şi străine universuri.
Primim câteodată fărâme, crâmpeie,
Semne ce sub semnul întrebării stau
Sau ne lăsăm duşi de fantasme efemere,
Din ceea ce –a fost poate odată cu noi,
Dar nu ne ajută să-nţelegem pe deplin
Acele mesaje criptate pe care le primim,
De la familii cereşti care judecă şi decid
Pentru noi, ce ne ducem viaţa pe pământ.

Alunec pe-o pantă şi aveturos mă lansez,
Să-mi exprim în cuvinte doar al meu crez,
Avem şi noi, oamenii, un cod ce poate fi citit,
De acei stăpâni eterici ce lumea o conduc?
Identitatea noastră este doar una şi securizată,
Prin algoritmi şi programe foarte sofisticate
Şi când vom descifra aceste secrete, acest mister,
Vom fi şi noi totuna cu cei din câmpul pararel.

Să acceptăm în viaţă orice schimbare,
Care-ne aduce dragoste şi alinare
Şi-o împlinire de mult visată şi sperată
Care astăzi se transformă în faptă.
În noi descoperim mereu valenţe noi
Şi-a lor valoare o împărtăşim cu voi.

Spectatori adeseori în viaţa noastră, suntem
Şi asistăm neputiincioşi la propriul joc,
Poate fi o dramă, tragedie sau comedie,
O operă de artă care în al ei tainic cuprins,
Împletit din unde, energii, culori, lumini
Descoperim clipă de clipă subiectul
Şi vom vedea de ne place ori ba.
Să fie asta oare ceea ce numim destin?
.
Sub oblăduri necunoscute nouă, suntem
Şi norocul, şansa uneori ne însoţeşte
Sau ghinionul sau tristeţea vin
Pe neaşteptate şi ne întrebăm firesc,
Cine asta a dictat, de ce s-a întâmplat?

Să ne lăsăm în voia lui, a destinului
Şi să-l acceptăm ca pe un dat de al nostru Împărat,
Ce tronează undeva acolo sus de tot
Şi cu al Lui sceptru sau magică baghetă
Dirijează viaţa oamenilor de pe planetă
Şi de-om afla vreodată a lui socoteală,
Recunoscători vom fi pe veşnicie
De a Lui destoinicie de a conduce-n tăcere
Al lui regat de noi toţi aplaudat şi lăudat.

poezie de Georgeta Ganea (18 noiembrie 2020)
Adăugat de Georgeta Ganea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ce putem face în faţa morţii?... Putem simţi mai întâi dorinţa de a mai trăi, de-a ne revolta, de-a lupta cu toată forţa de care suntem capabili, până ce obosim. Apoi, după ce am obosit, începe să ne încerce îndoiala. Oare chiar aici şi acum este sfârşitul? ne întrebăm, deşi ştim cu siguranţă că aşa este şi tot trupul nostru şi ce este dincolo de el ne spune acest lucru. Însă ne îndoim pentru că altceva nu ne-a mai rămas, decât acea brumă de speranţă că totul e un vis urât.

Eugen Ovidiu Chirovici în Hoodoo Creek (mai 2011)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ca Isus din Nazaret

Nu pe-a mea înţelepciune
Eu viaţa îmi zidesc
Ci pe-a Lui Isus Sfânt Nume
Lui fiinţa-i dăruiesc

Prin credinţa în Hristos
Îmi zidesc mereu fiinţa
Şi eu umblu aici jos
Trăind viaţa şi credinţa

Numai El este lumina
Care ni s-a dăruit
Să ne fie-ntodeauna
Comoară şi mărgărit

Nu-i nimeni în Univers
Ca Isus din Nazaret
El de Tatăl cel ales
Să ne dea la viaţă drept

Numai El e îndurarea
Viaţa fără de hotar
El e Uşa şi salvarea
Fericirea dată-n dar

Doar Isus e Adevărul
Stânca vie a mântuirii
El în viaţă ne e ţelul
Domnul vieţii şi-al iubirii

Numai El şi azi ne ţine
Curaţi sfinţi şi fără pată
Să trăim cum se cuvine
Fii ai veşnicului Tată

Nu pe-a mea înţelepciune
Mă reazim pe acest pământ
Nici pe vr-un lucru din lume
Ci pe-al vieţii Sfânt Cuvânt

În Hristos eu mă încred
El îmi este Domn şi Mire
De aceea nu mă pierd
Căci Isus este iubire

Mâna Lui doar mă conduce
Şi viaţa îmi oferă
Chiar prin jertfa de pe cruce
Să trăiesc o nouă eră

Căci Hristos îmi e comoară
Aici cât eu mai păşesc
El la ape mă coboară
Numele să i-l cinstesc

Nimeni nu mă înţelege
Şi nu-mi face viaţa vis
De sine ca să mă lege
Ca să intru-n Paradis

Doar Isus Hristos Mesia
El mă leagă şi mă ţine
Să îmi fie bucuria
Şi viaţa care vine

Nu e nimeni nici n-a fost
Altu pe acest pământ
Să fie omului rost
Să-i dea viaţă-n cerul sfânt

Nimenea n-are putere
Decât Mesia — Hristos
Să ne ducă-n alte sfere
Sus în cerul glorios

Doar Hristos este viaţa
Harul sfânt al vieţii noi
El ne spală dimineaţa
Şi prin rouă şi prin ploi

Unde-i Isus e lumină
Dar Hristos unde lipseşte
Plini sunt oamenii de vină
Căci nimic nu-i curăţeşte

Prin Isus suntem spălaţi
De păcat — nelegiuire
Doar prin El suntem curaţi
Şi-avem pace — mântuire

Numai El ne-ntinde mâna
Martorul cel Credincios
Ne dă harul şi lumina
Domnul Vieţii — El Hristos

El ne ţine şi ne leagă
Numai de a Sa Fiinţă
Să trăim viaţa-ntreagă
Prin iubire şi credinţă

Nu mai e nimeni sub soare
Să ne ajute ca Hristos
Toţi în Numele Lui mare
Să trăim aici frumos

Doar Hristos ne e menirea
Harul sfânt al vieţii noi
Ce ne dă nepriănirea
Şi-a vieţii sfinte ploi

Numai El ne înţelege
Să fim sare şi lumină
El viaţa ne-o alege
Ca pe palme să ne ţină

În Isus şi pentru El
Viaţa nostră o trăim
Pe-al vieţii veşnic Miel
Pururea noi îl cinstim

Evanghelia Lui vie
Ne este doar Îndreptar
Şi cu ochii-n veşnicie
Ne zidim prin al Lui har

Căci Isus e îndurarea
Şi lumina mântuirii
Numai El este salvarea
Din prinsoarea crud-a firii

Tatăl Sfânt doar ni l-a dat
Ca Domn şi Mântuitor
Fie-n veci glorificat
Al nostru veşnic Păstor

Fie-i slavă şi mărire
Tatălui din veşnicie
Căci în marea Lui iubire
Ne dă viaţa veşnic vie

Glorie dar Lui Mesia
Cântă-i Mirelui cel Sfânt
El ne este bucuria
Al Lui Dumnezeu Cuvânt

Slavă cinste şi onoare
Tatălui şi Lui Hristos
C-am primit şi noi salvare
S-avem cerul glorios

Şi cu Domnu vom trăi
Pe pământ şi-n veşnicie
Noi copii doar îi vom fi
Cinstea salva — a Lui fie

Să-i aducem dar mărire
Celui Sfânt şi Prea Înalt
Căci în marea Lui iubire
Chiar pe Fiul Lui ne-a dat

Laudă dar Lui Mesia
Cu toţi azi să îi cântăm
Căci ne oferă-mpărăţia
Haideţi fiinţele să-i dăm

poezie de Ioan Daniel Bălan (19 mai 2018, Cluj)
Adăugat de Ioan Daniel Bălan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Noi suntem lumea. Lumea este tu şi cu mine, lumea nu este separată de tine şi de mine. Noi am creat această lume - lumea violentă, lumea războaielor, lumea diviziunilor religioase, sexului, a anxietăţii, a lipsei totale de comunicare dintre noi, cu nici un simţ al compasiunii, sau al consideraţiei pentru un altul. Oriunde ai merge, în orice ţară din această lume fiinţele umane, adică tu şi ceilalţi, suferiţi. Suntem anxioşi, suntem nesiguri, nu ştim ce urmează să se întâmple. Totul a devenit nesigur. Peste tot prin lume noi ca fiinţe umane suntem îndurerate, speriate, anxioase, violente, nesigure pe tot, instabile. Există o relaţie comună între noi toţi. Noi suntem lumea în esenţă, practic şi în mod fundamental. Lumea este tu şi tu eşti lumea. Realizând asta într-un mod fundamental, profund, nu într-un mod romantic, nu într-un mod intelectual vom înţelege că problema noastră este de fapt o problemă globală. Nu este problema mea sau problema ta personală, este o problemă umană.

citat celebru din Krishnamurti
Adăugat de Catalin Popescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Copiii lui Dumnezeu (1 Ioan 3)

Ce dragoste ne-a arătat
Ce dragoste Tatăl ne-a dat
Copii Lui să ne numim
Şi suntem după câte ştim.
Lumea nu ne ştie cum nu L-a ştiut
Cum şi pe Isus nu L-a cunoscut
Preaiubiţi suntem copii
Al Celui din veşnicii.
Ce vom fi nu ni s-a dat
Încă nu s-a arătat
Dar când se va arăta
Toate atuncea vom vedea.
Vom fi ca El, vom fi aşa
Cum este noi Îl vom vedea
Nădejdea asta dacă o ai
Te pregăteşti şi nu mai stai.
Cel care păcatul face
În fărădelege zace
Isus, El s-a arătat
Pentru ca să fii salvat.
În El nu este păcat
Jertfă ştiţi că El s-a dat
Cine-n Domnul se opreşte
El nu mai păcătuieşte.
Păcătosul nu L-a ştiut
Nici văzut, nici cunoscut
Copilaşi, nu vă-nşelaţi
Mintea voi vă luminaţi.
Cine stă-n neprihănire
Nu trăieşte după fire
Ci ca Isus ce-a venit
Adecă neprihănit.
Cel care păcătuieşte
Pentru diavolul munceşte
Este pentru el venit
Şi îl are la sfârşit.
Hristos, care ni s-a dat
Cel care s-a arătat
A venit ca să-l oprească
Lucrarea să-I nimicească.
Cel din Dumnezeu născut
Omul care a crezut
Sămânţă din Domnul are
Nu mai poate face greşale.
Şi-i a Lui şi pe pământ
Fără de păcat şi sfânt
Deci vedeţi deosebirea
Unii seamănă cu firea.
Ai diavolului se numesc
Căci pentru el, ei muncesc
Alţii au altă trăire
Nu în pofte şi în fire.
Vi s-a arătat mai sus
Ei trăiesc pentru Isus
Sunt ai Domnului copii
Trăiesc pentru veşnicii.
Cine pe pământ trăieşte
Şi pe frate nu iubeşte
Nu este neprihănit
Ce atâta de vorbit.
Vestea de la început
Ea făcut-a cunoscut
Fraţilor, să vă iubiţi
Pentru Domnul să trăiţi.
Nu fi Cain la gândire
Fă la fapte cântărire
A lui Cain sunt pieire
La Abel – neprihănire.
Şi mai spun nu te mira
Dacă lumea nu te vrea
Şi că lumea te urăşte
Ci pe Domnul îl slăveşte.
Noi fraţi trebuie ştiut
Că din moarte am trecut
Da, din moarte la viaţă
Am primit o nouă faţă.
Cine fratele-şi urăşte
Din moarte nu se trezeşte
Este rău, pierdut şi laş
Biblia-i spune ucigaş.
Noi ce dragoste avem
Şi în Domnul noi suntem
Care ştim că S-a jertfit
Fiinţa ce şi-a pocăit.
Trebuie a-L imita
Pentru fraţi viaţa a-şi da
Fraţi, să nu iubiţi cu limbă
Şi cu vorbe ce se schimbă.
Ci cu fapta, adevărat
Cu sufletul transformat
Astfel ştim la ce suntem
Şi că adevăr avem.
Inima ne-om linişti
Înaintea Lui de-om fi
Inima ne osândeşte
În ea Domnul de nu este.
Dacă inima nu-nşală
Ai la Domnul îndrăzneală
Ceri s-atunci vei căpăta
Dacă frate faci aşa.
Dacă porunca-I păzim
Atunci ai Domnului fim
Şi porunca aşa spune
Să credem în Sfântu-I nume.
S-aşa cum ne-a poruncit
Frate să facem iubit
Cine porunca păzeşte
Crede-n Isus nu greşeşte.
Isus ştim că-n noi a stat
Prin Duhul ce ni s-a dat

poezie de Toma Adrian Frenţiu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Picuri de lumină

De-a păcatului arsură
Doar Isus azi ne dezleagă
Dacă noi după Scriptură
Trăim viaţa noastră-ntreagă

Doar Isus e Cel ce poate
De păcat să te dezlege
Căci El a trecut prin moarte
Şi-a trăit a vieţii lege

Numai Mesia-i izvorul
De milă şi îndurare
El este Mântuitorul
Ce ne oferă-n veci salvare

Doar prin El suntem spălaţi
Prin sângele care-a curs
Chiar din El — să fim iertaţi
Şi curaţi azi prin Isus

El e jertfa ce s-a dat
Ca noi în neprihănire
S-avem sufletul furat
Numai doar de-a Lui iubire

Domnul este Dumnezeu
Şi este iubirea noastră
El ne-mbracă aici mereu
În lumina cea albastră

Doar acum suntem aleşi
Puşi deoparte şi sfinţiţi
De iubirea Lui culeşi
Sus în cer să fim primiţi

Hristos ne e biruinţa
Noi prin El aici trăim
Şi îi dăruim fiinţa
Ca ai Săi pe veci să fim

Prin El doar aici umblăm
Privind spre desăvârşire
Cununa ca s-o luăm
De har plini şi de iubire

Ne vrem picuri de lumină
Dar pe palma Lui Hristos
S-avem viaţa fără vină
Înspre cerul glorios

Din lumina Lui lumină
Pentru veci cu toţi să fim
În cântarea Lui Divină
Pe Isus să-l proslăvim

poezie de Ioan Daniel Bălan (12 aprilie 2018, Cluj)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!