Monologul puiului de vulpe
Albastru sunt, în ferma cenușie,
Și, pentru asta, bun de abator,
În cușcă de metal ținut -vai mie!-
Nu-s împăcat că trebuie să mor.
M-aș jupui de viu, să scap de-această
Noblețe grea. Aș năpârli pe loc.
Dar albăstriul meu, ca o năpastă,
Trimfă-n blana mea fără noroc.
Năpraznic urlu și mă iau la trântă
Cu cerul, trâmbițând spre stele reci,
Ca să implor ori libertatea sfântă,
Ori blana năpârlită-n veci de veci.
Un domn străin, cum vin pe-aici tot anul,
M-a imprimat cum urlu. Ce nebun!
Dar cum ar urla și el, sărmanul,
Numai o clipă-n locul meu să-l pun.
Mă zvârcolesc și sar bezmetic, însă
Nu-i chip să scap și nici să crăp de tot.
Dachau-l meu natal, cu plasa strânsă,
Mă ține sclav, să evadez nu pot.
Doar când deschisă ușa mi-o uitară,
După un prânz cu pește împuțit,
Fără să vreau, m-am trezit afară
Și-n hăul stelar de-odată m-am trezit.
Călăuzit de vii oglinzi lunare,
Am înțeles, în zborul meu stingher,
Că cerul nu-i și el o cușcă mare,
Cum îl vedeam din cușca mea de fier.
Eram eu însumi, flecărind sub astre
Cu pomii legănați de-un vis polar.
Zăpada lor, cu irizări albastre,
Nu cunoștea cumplitul meu coșmar.
Dar, singur și-ntristat, mi-am plâns de milă,
Înțelegând, de viscole bătut,
Că libertatea asta-i prea fragilă,
Atunci când în robie te-ai născut.
Mereu captiv, am înțeles cu groază
Că după fermă plâng și c-o iubesc,
Că-n cușcă, sub a gratiilor pază,
Mi-i patria - ținutul meu ceresc!
Întors astfel la lumea cenușie,
În cușca mea, învins și resemnat,
Strivit de-o mult prea grea vinovăție,
Eu, dragostea în ură mi-am schimbat.
Dar mari prefaceri se petrec la cârmă,
Și-aici, în fermă! Căci, dacă-ntr-un sac
Ne sugrumau cândva, azi - doar c-o sârmă
Electrică - ne vin urgent de hac.
Duios, lapona mea cu două fețe
Mă mângâie pe cap, pe gât pe stern...
Ce mână moale! Doamne ce blândețe!
Da-n ochii ei de înger, ce infern!
Mă va lăsa de boli și, din tot locul,
Mereu de hrană îmi va face rost,
Dar într-o zi, când va veni sorocul...
Trădarea e în fișa ei de post.
C-o sârmă îmi va arde-atunci ficații
Și va scânci, cu vagi păreri de rău:
"Fiți mai umani cu noi, salariații,
Și angajați, la fermă, și-un călău!"
Ca bunii mei m-aș vrea, fără prihană,
Dar m-am născut captiv, în vremuri noi,
Și-s devotat acelui ce-mi dă hrană,
Mă mângâie și mă ucide-apoi.
poezie de Evgheni Evtușenko (1967)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!
Cartea "Dulce tinut al poamelor" de Evgheni Evtușenko este disponibilă pentru comandă online cu preț redus, la doar Citate similare
Coșmar
Iar m-am trezit cu sufletul de plumb
Cu mintea gri, în scoarța cenușie...
Visam reîntoarcere din țara lui Columb,
Eram epuizat d-eșec, pe veșnicie.
Aveam inima grea, bătăile mai rare
Aproape de apnee sufeream
Și-n gerul crunt de afară, căutam răcoare...
Eram din nou captiv, inert și agonizam.
Timpul și spațiul le simțeam arcan
În jocul sumbru al dramei, revenit...
Trăiam inevitabilul de care mă feream...
Eram din nou acasă, locul părăsit.
Straniu-i dorința și să nu ți-o vrei
Și inima să-ți stea îndoită în sul
De-o minte ce-ai și rațiunea de le zei
Precum salvarea de la fulger printr-un nul.
Căci energia nu-mi lipsea, curgea prin vine,
Dar nu putea irumpe nicăieri...
Eram precum tabloul inundației de sine
Ce fără scurgere-și îneacă sursa de plăceri.
"Feed back"-ul din axoni și din hormoni
Ce l-am intuitiv prin nopți automat,
Din vis în vis, din somn, în celule din atomi
Mă resuscită. M-am trezit iar LIBER??!!...(am realizat!)
poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (4 iulie 2010)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
O stea ... căzătoare
O piatră de mormânt îmi este gândul,
Din gânduri mi-am alcătuit mormântul,
Din sute de idei mi-am construit giulgiul,
Iar din tristeți mi-am terminat sicriul.
M-am îngropat în răsărit de soare
Când nimeni nu era pe afară,
Doar eu, o mică și neînsemnată vietate,
Îmi răcoream picioarele în moarte.
Am colindat cu umbra spiritului luna,
Am poposit apoi la fiecare stea
Și aș fi vrut să vă opresc pământul,
Căci nimeni nu a plâns la moartea mea.
M-am înfrățit în absolut cu Universul
Să născocim în doi o nouă stea,
În care să nu punem gânduri,
Iar eu să zac pe veci în ea.
*
Mi-am amintit fără să vreau trecutul,
Când ți-am văzut în praf de stele chipul,
Și-n ziua când lucram un colț de stea
Am hotărât să-ți vizitez ținutul.
Dar clipele se transformaseră-n ore
Și zilele se preschimbaseră-n ani,
Iar eu călătorisem mii de ani
Când am ajuns să văd din nou pământul.
De sus, din cerul plin de stele,
Am căutat să-ți văd iar chipul,
Dar fiindcă nu te-am mai găsit,
De întristare, m-am aruncat în mare.
poezie de Vasile Șerban din Drumul spre cer (2023)
Adăugat de Vasile Șerban
Comentează! | Votează! | Copiază!
Repere
Trăiesc imperceptibil doar printre puncte de reper
ce mi se dau încă; multe primite, neîntrebat de le prefer.
Nu am știut nimic -și-i despre mine- și niciodată nu voi ști
cum m-am născut, când am ieșit, intrat, venit și nici când voi muri...
Nici cel puțin de cât de bun am fost nu știu... sau cât de rău;
n-am calitatea să mă judec singur, altul mi-e călău.
Nu știu, oricât m-am pregătit -și cât m-am pregătit- de-am competență...
Până și-n dragoste cutume mi s-au dat... Și mi s-a luat din existență.
Mă uit pe cer 'ntr-o noapte, asta, într-o primăvară, după ploaie;
ce neînsemnat sunt, nici măcar un punct, nici cel puțin un licărit-văpaie...
Ce mult aș fi dat totul, m-aș fi dat pentru-a mă ști, pentr-o părere,
să știu mult peste timp, cândva, de voi fi parte din repere?...
Dar n-are rost să m-amăgesc, în fond sunt două emisfere
ce greu, ce greu le-am câștigat și-s primele ce-mi pierd, cele mai efemere.
Noroc că singur mi-am fantomele de libertate, mă strecor citindu-mi ere
ce-am moștenit și-așa-mi mai prelungesc pulsații de pulsar, în lungile-mi artere..
... Mă-ntind un scurt popas, parcurs de suflet nevăzut ce-i la vedere,
încorsetat printre piroane, răstignit pe-o cruce sângerândă de repere...
poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (10 mai 2011)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Nu existam când te-ai născut
Nu existam când te-ai născut,
Erai deja femeie când m-am născut.
Regreți că m-am născut târziu,
Regret ca te-ai născut devreme.
Nu existam când te-ai născut,
Erai deja femeie când m-am născut.
Mi-am dorit să fi fost născuți în aceeași zi,
Ne-am fi petrecut toată viața împreună.
Nu existai când m-am născut
Eram deja femeie când te-ai născut.
Eram atât de departe de tine,
Era atâta distanță între noi.
Nu existai când m-am născut
Eram deja femeie când te-ai născut.
Aș fi devenit o floare îmbrățișându-și fluturele,
Adormind în iarba înmiresmată noapte de noapte.
Poezia a fost scrisă in jurul anului 1075, când poetul Su Shi își visa soția moartă. S-a căsătorit cu ea in 1054, cand ea avea cinsprezece ani. Din nefericire, a murit 11 ani mai târziu. Anul următor, a reînmormântat-o în cimitirul familiei din ținutul Sichuan și a plantat câțiva pini in jurul criptei.
poezie clasică de Su Shi, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!
Ce suntem
Am promis că voi vorbi
Cu Dumnezeu.
Multe întrebări musteau
În pieptul meu.
Și-n cuvânt și în lumină
M-am născut,
Străin eram, eram stingher,
În Cerul Sfânt.
M-am risipit ca un ecou
În flori de mirt,
M-am înălțat mereu mai sus,
Mai fericit.
Dar n-am aflat în drumul meu,
Oh, n-am aflat,
Adevăratul Dumnezeu
Ce-am căutat.
Lumini ardeau în Cerul Sfânt,
Mângâietor,
Iar eu, un înger pământean,
Plângeam de dor.
Și m-am întors, un pământean
Cu suflet gol...
Suntem pământ, suntem pământ
Neroditor!
În lumea noaastră lacrimi cad
În tina grea,
Chiar dacă-n suflet încă ard
Frânturi de stea.
poezie de Rodica Nicoleta Ion
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Trezire
Ce seară-n care singur cu mine iar mă lupt
De teamă și tristețe că astăzi, mai abrupt,
Mai sec, mai gol, mai aspru, mult mai învolburat
Mi-am văzut viitorul în aerul curat,
În vântul care bate, în frunza ce-a căzut,
În timpul care trece și-n omul ce-a trecut,
Pe mine în oglindă așa curat și drept
Și bun, cinstit și sincer, cu inima din piept
Bătând în fugă mare, prinzând cu drag de tot
Ce a atins în cale, iubit-a totul, pot
Să spun cu strigăt mare, cu trâmbiță de foc,
Tot ce avem în viață nu ține de noroc,
Ci doar de tine totul, de mine și de noi,
Sau poate nu de-a-ntregul, dar sincer, mă îndoi,
Că este-n lumea asta un lucru cât de mic
Pe care, chiar și-n gând doar am vrut ca să-l ridic
La nivelul la care să-l pot vedea deplin
Așa cum e, un totul, lăsat de la Divin
Mai mic, mai plin, mai mare, unit de mii de părți
Ce-ar încăpea în minte, dar nu în mii de cărți
Cum e a mea oglindă în care m-am văzut
Astăzi mai clar, mai tare, mai drept dar decăzut
Din chiar a mea părere, căci chipeș, bine, sus
Până mai azi pe mine mereu, mereu m-am pus
Dar am greșit și știu că la mine m-am uitat
Așa voios cum sunt, eu mai rău m-am întristat
Că m-am văzut prea bine, credeam că sunt zărit
De toți prietenește dar, Doamne, ce tâmpit
Să mă ridic cu gândul, cu inima în slăvi
Pe mine, înnegritul, în suflet cu otrăvi
De morți aducătoare, cu putredu-mi miros
M-am pus în piramidă de sus și până jos
Când de fapt azi, întâia oară când m-am desprins
De egoul puternic, de rugul cel aprins,
Am observat că nu sunt măcar numai pe sfert
Cât mi-am văzut persoana pe care prea incert
Am crezut că o cultiv și că spre bine-o cresc
Pe când, de fapt, cu lauri eu singur mă acresc
De parc-aș fi o iudă, rău mie mi-am făcut
Că am plecat departe de unde m-am născut
Gol și murdar și vânăt dar totuși fericit,
Așa eram și tot eu de-acolo am fugit
Ca să m-ascund de mine, de viziunea mea
Asupra mea, desigur, ce greu mă apăsa
Dar nu vedeam c-orbește mergeam întunecat
De propria privire, de modul cel spurcat
Cu care murdărit-am un trup orânduit
Prea bine de un Doamne ce nu L-am prețuit
Din propria-mi prostie, din nepăsarea mea
Tot eu mereu lăsat-am în partea cea mai grea
A iadului să cadă treptat a mea viață
Și m-am trezit deodată ieșit la suprafață
Și n-am știut, chiar astăzi, să reacționez
La propria trezire sau poate un botez
Ce vine dintr-un singur și unicat moment
În care eu, pe mine, m-am văzut monument
Ridicat doar pe apă, pe vânt, pe foc uscat
Și lăsat din porunca Marelui Împărat
Să cadă ca în valuri, ca frunza de ușor
Poate să fiu legendă și pildă tuturor
Să știe să nu facă vreodată ce-am făcut
Cu viața pân-acuma câtă mi-am petrecut,
Ci mereu s-o îndrepte, s-o crească mai frumos
Unde este Lumină și Cerul luminos!
poezie de Andrei Rafael
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Nu existam când te-ai născut
Nu existam când te-ai născut,
Erai deja femeie când m-am născut.
Regreți că m-am născut târziu,
Regret ca te-ai născut devreme.
Nu existam când te-ai născut,
Erai deja femeie când m-am născut.
Mi-am dorit să fi fost născuți în aceeași zi,
Ne-am fi petrecut toată viața împreună.
Nu existai când m-am născut
Eram deja femeie când te-ai născut.
Eram atât de departe de tine,
Era atâta distanță între noi.
Nu existai când m-am născut
Eram deja femeie când te-ai născut.
Aș fi devenit o floare îmbrățișându-și fluturele,
Adormind în iarba înmiresmată noapte de noapte.
poezie de autor necunoscut/anonim, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!
A fost scris un comentariu până acum.
Este disponibil și textul în engleză.
* * *
M-am trezit dintr-o dată,
Mai singur ca niciodată!
M-am trezit răvășit de lipsa,
A ceea ce-mi lipsește!
M-am trezit cu un dor,
Și-o durere în piept,
De moartea îmi era singura dorință!
M-am trezit printre cuvinte,
Pierdute în mii de tăceri!
M-am trezit că nu știu ce vreau,
Că niciodată nu am știut cu adevărat,
Ce vreau!
M-am trezit zguduit de trecut,
De ceea ce am avut și-am pierdut!
M-am trezit,, slab" si nehotărât!
M-am trezit, trezit de cuvintele tale!
De vocea Ta, de bătăile inimii tale!
De cuvântul scris pentru mine, pentru tine!
M-am trezit, trezit să fiu lângă tine!
poezie de Mihai Marica
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Azi-noapte m-a trezit un cutremur
Azi-noapte m-a trezit un cutremur,
Care în patul morții m-a ținut ațintit
Nu știam cum să tremur...
Nici să ignor urletul vecinului, grotesc și ascuțit,
Însă un singur lucru am simțit
După ce camera s-a oprit din tremurat
Căci deși de neputință eram paralizat
Mi-aș fi dat viața oricând pentru femeia ce-o aveam în pat,
Iar în acel moment nu m-am putut gândi
La amintirile perfecte ce le-am trăit zi de zi,
M-am gândit doar la corpul ei perfect,
Lipsit parcă de defect, îl puteam pipăi,
Iar gândurile lăundrice au început a lucra
Punând mâna pe telefon încep fraza
"Azi-noapte ma trezit un cutremur, clipe groaznice"
Ea întorcându-se în lumina telefonului
Se trezi cu ochii în bătaia lui
Plângându-se vorbi:
"Închide telefonul! De ce n-ai somn?"
Eu am continuat căci așa-i când vrei să scrii,
Ea insistă, eu îi spun: "De ce te-ai întors în lumina lui"
Mă zmuncesc ca un nebun
Mergând în locul singuraticului
Ea vine după mine:"Vino să nu răcești!"
Eu mă întorc spunând:"Vezi că mă iubești"
Căci fiecare clipă e o dovadă
Iar fiecare dovadă durează o clipă
Ce ar face un înger căzând de pe o stâncă
Dacă ar avea o singură aripă.
poezie de Cristian Harhătă (6 octombrie 2013)
Adăugat de Cristian Harhătă
Comentează! | Votează! | Copiază!
Invidie
Îl invidiez
Și incă nimănuia
N-am divulgat secretu-acesta grav.
Știu,
undeva un baiețaș există,
pe care eu îl invidiez grozav.
Îl invidiez,
la trântă cum zvâcnește, -
eu n-am fost așa simplu; și voinic
Îl invidiez
în râs cum izbucnește, -
eu nu am râs așa când am fost mic.
De julituri și de cucuie plin e, -
eu - pieptănat frumos și-aveam cărare.
Pasajele
sărite-n cărți de mine,
el nu le sare.
E și-aici mai tare
Va fi de-o cinste fără de cruțare,
pentru-adevăr și bine va lupta.
Unde-azvârleam condeiul:
"Nu, nu face..."
Va spune: "Face!"
și-l va apăsa.
Când nodul nu-l descurcă
-l taie-n zece,
eu nici nu-l tai,
și nici nu-l descâlcesc
Când el iubește
dragostea nu-i trece,
eu, ce mi-e drag, din nou nu mai iubesc
Invidia-mi voi ascunde.
Voi surâde.
Mă voi preface că-s așa, nătâng:
"Doar trebuie și unul să surâdă,
Atunci când alții ori lovesc ori plâng..."
Dar orișicât un glas adânc insistă:
Tu cu destinul tău,
el cu-al său..."
Nu pot uita: Un băiețaș există
și el va fi mai mult decât sunt eu.
poezie de Evgheni Evtușenko
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!
În spatele cortinei
Este totul atât de mut,
Deși lumea mă surzește,
Gălăgia se lovește-n scut,
Și doar pustiul îmi vorbește.
Mii de umbre "mă găsesc"
Și mult prea impropriu spus,
Deoarece mereu se rătăcesc,
Sau dispar când soarele-i apus.
Ca un actor în teatrul societății,
Îmi spun replicile învățate de acasă,
Și când cade cortina singurătății,
Se înghesuie la ușa toți să iasă.
Și rămân tot singur...
După aplauze reci de spectator,
Care pleacă atât de sigur,
Că el l-a înțeles pe autor.
Sunt auzit poate de sute,
Și mulți ochi încă mă privesc,
Din păcate vocile-s mute,
Nimeni nu răspunde când vorbesc.
Sunt de nimic prea plin,
Și tot odată mult prea gol,
Am gustat cam mult pelin,
Și gândurile au făcut un carambol.
Îmi mint zilnic oglinda,
Și îi spun că pustiu-i dus,
Dar mi s-a spart de mult clepsidra,
Căci timpul vine dar eu nu-s.
Astăzi să zâmbesc nu vreau,
Și o să mă întrebe ce s-a întâmplat,
Doar credeau că mă cunoșteau,
Când derapat sunt doar adevărat.
Mare o să le mai fie surpriza,
Căci vor crede că m-am schimbat,
Spre fericire eu n-am avut viza,
Mereu am fost așa niciodată n-am plecat.
poezie de Iustin Miron din Autopsia Inimii (9 noiembrie 2020)
Adăugat de Iustin Miron
Comentează! | Votează! | Copiază!
Călătorie
Am plecat mereu de-acasă,
M-am risipit peste tot molecule,
M-am pierdut din loc în loc sânge, globule...
Am o călătorie primejdioasă.
Am lăsat întâi părinții,
Am lăsat orașul copilăriei
Îndrumat de simțul datoriei...
Am început periplul suferinții.
Am trecut, trecut din școli în școli,
M-am înbăiat timid adolescent,
M-am amorezat, am fost student,
Am umplut rafturi cu scris de mii și mii de coli.
Am lăsat vise, am schimbat oraș, matur
M-am epuizat, poate m-am și-nsurat
C-am avut timp de-așa, m-am dedicat,
M-am replicat, printre copii am dat un tur.
Mi-am schimbat țară dintr-o aventură,
Chiar două, una doar așa de trambulină...
... Era un timp când nu se mai găsea benzină
Și-am plecat... Ah doamne, ce mai tevatură!...
Am ajuns ajuns și-am înotat oceanul prin văzduh,
M-am prosternat, m-am umilit -neimportant de-i pleonasm-
Am înțeles definitiv cum soarta-i un sarcasm...
Și-am creat mult, aproape mi-am dat duh.
M-am reîntors, chiar dacă n-o mai recunosc, la țară
Ce s-a omorât ea însăși fără niciun rost
În preajma unui rece timp de post...
Și iară n-am benzină și-o să plec, mă reîntorc... afară.
Și cât o să mai tot călătoresc, așa pierdut în van, 'ntr-o doară?!?...
poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (24 aprilie 2011)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Căci m-am născut târziu sau prea devreme
(desuetudine)
pe când îmi respirai ce nu mai cheamă
era o picătură-n zvon de ape
tristețea care-ntreagă-i azi, să sape
în lacrima aceea criptă-n teamă
eram suiți pe cerul de aproape,
privind lacustru văd doar unu-n ramă
acum, icoană proprie să geamă
singurătatea ce-n infern s-adape
pășind pe drumul plin de anateme
de mă tot plâng, lăuntric țin ocări
căci m-am născut târziu sau prea devreme
te reaștept prin pustiite gări
dar de revii afla-vei doar blesteme,
eres în demonilor agregări...
sonet de Ștefan Petrea
Adăugat de Enigma
Comentează! | Votează! | Copiază!
De dragoste
E dragostea salvarea de păcat,
Deși-n păcat m-am tot scăldat mereu,
Și-n sine-mi, ipocrit, am tot sperat
Că dragostea e însuși Dumnezeu.
Uitasem de "Poruncile" dintâi,
Și de Porunca-a șaptea, mai ales,
Dar cum să-mi fie ele căpătâi,
Când trupul către dragoste-mi dă ghes?
Sunt un Poet, o, Doamne și aș vrea,
Să-mi ierți tot ce nu pot să-ndeplinesc;
Aș vrea, când mor, să fiu doar într-o stea
Pe care-o crești în Raiul tău ceresc,
Că ai iertat, cum nici nu am gândit,
Chiar și o păcătoasă-n al tău drum,
Care-a iubit, la fel cum am iubit
Și eu, sperând la mântuire-acum.
Fără iubire, Doamne,-s doar pustiu,
Și fără ea, în lume-s fără rost;
De nu mă ierți, las lumii tot ce scriu,
Iar ea să creadă doar că sunt un prost!
poezie de Pavel Lică
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Trecut întors în viitor
M-am întâlnit cu mine-n viitor
Peste milenii, fără să mai "mor",
Fără să știu c-am fost cândva, vreodată...
Pe-un alt "pământ", "planetă" regretată.
Nu mă știam, din lumea de ciudați;
Amestec, plastic cu metal... robotizați.
Eram în zbor, că n-aveam gravitație...
În planaj de gând, profund în levitație.
Un nanobit din sânge mi-a dat semn
De-un strop de-o genă cu memorie de "lemn"...
Din tatăl meu -ce-l avea "meșteșug"
P-ecran-breloc; lângă un "cal"... și-un "plug".
M-a luat aiurea, ceva nou, un "sentiment",
Cum că m-aș ști pe undeva, pe-un "continent"
Ce nu mai e, din masa uniformă
De-o sferă-n zbor, ce-și schimbă mereu formă...
Mi-am dat un clic pe-album de holograme
Și mi-am luat timp să le disting din mii de "arme"
S-ajung departe-ntre figuri de-arhi-umani
Din trupuri "zale", ce-și vindeau carnea pe "bani".
I-am luat un tot, în electronică analiză
Și-ntuitiv m-am pregătit pentru surpriză,
Căci ramul-cip mi-ntrase "in"-ul în alertă
La gând de virus neștiut... prezență certă.
Nu cred c-am regăsit clona-mi de om
Dar m-am "îndrăgostit" de "floare", "mugur", pom"...
Am mers-alunec pe-un imens de "gheață";
M-am îmbătat printre "licori", cu-n pic de greață.
Necaz mi-au dat ființele "carnale"
În veșnic "chalenge" de ambiții goale
Fără valoare, simple speculații,
De-a mult avea și... drepturi de creații.
Sunt "turmentat" de-atât pierdut în "simțuri"
Ce nu le-aveam de mult, sursă de zimțuri
Ce-mi-mpiedică existu-mi rectiliniu
Trecut, în zbuciumat, "nefericit" continuu.
Sunt deci eu ființa top-rațională
Pusă de-acum în veșnică-ndoială;
De-a mă teleporta din când în când să văd un "pom"
Sau de-a uita cu tot, c-am fost odată... "Om"?!
PS
Am învățat o groază de cuvinte
Ce-am pus în ghilimele, le țin minte
Că-s de pe-un loc numit cândva... Pământ,
Ce redescopăr de-un voiaj, întors în sfânt...
poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (24 februarie 2011)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
M-am născut în România
M-am născut în România,
Țara unei guri de rai,
Unde Miorița-și plânge
Oful pe-un picior de plai.
M-am născut în România,
Țara Munților Carpați,
Cu-ale lor creste semețe
Și păduri cu brazi înalți.
M-am născut în România,
Cu podișuri și câmpii,
Râuri, Dunăre și Mare,
Aur și-alte bogății.
M-am născut în România,
Într-un sat ca multe alte,
Cu oameni de omenie,
Cum sunt oamenii la sate.
M-am născut în România,
Țara mea cu mândru nume,
Ce-l port cu mândrie-n suflet,
De când rătăcesc prin lume.
M-am născut în România,
Lângă murmur de izvor,
Iar când mi-o veni sfârșitul,
Tot acolo, vreau să mor!
M-am născut în România,
Țara strămoșilor mei,
Și vreau, când va fi să fie,
Să putrezesc lângă ei...
poezie de Nicu Andrița
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Dezinhibat și matur precoce
m-ai întors din drum când nu eram născut
să nu vin prea devreme
dar n-ai făcut nimic mai mult
pentru asta m-am pierdut în umbrele reci
și de atunci încerc mereu să ies la suprafață
dezinhibat și matur precoce
am crescut necunoscut în cetăți străine
și am dobândit calităților din hrisoavele vechi
în care cuvântul nu-i o vorbă
ci un început fără sfârșit
prin care alerg
poezie de Nicolae Vălăreanu Sârbu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Rană și Leac
Ca ochii tăi ispită nu-i mai mare.
Vrăjmașa pălmuire e un fleac.
Cândva m-ai sărutat și-acum mă doare.
Azi de m-ai săruta m-aș face Leac.
La telefon te caut totdeauna,
Sună inexistent de-un sfert de veac.
Bolesc de al tău chip, o știe luna,
Azi de m-ai săruta m-aș face Leac.
Și aș zbura la ceruri, să se vadă
Ce grea este ispita-n care zac!
Ieri, când mă-mbrățișai, eram zăpadă.
Azi de m-ai săruta m-aș face Leac.
Un leac ce vindecă orice-ntristare!,
Orice singurătate din iatac.
Azi știu: cine te vede---dă în floare.
Azi de m-ai săruta m-aș face Leac.
Ispite multe am, din zori în noapte,
Dar fără una m-aș simți sărac.
Și-l rog mereu pe Dumnezeu în șoapte
Să nu te ia din mine, să-mi fii Leac!
poezie de Traian Vasilcău (29 martie 2019)
Adăugat de Traian Vasilcău
Comentează! | Votează! | Copiază!
Decădere
Când stele-mi arătau cărarea
Pândit eram de legiuni
Ce încercau să-mi intre-n gânduri
Tot încercau.
Toți se temeau când mă vedeau
La gât cu crucea Domnului
Nici un cuvânt nu mai scoteau
Nici un cuvânt.
Sfioși toți pomii îmi șopteau
Să nu-i privesc că voi pieri
Voiam să pier să scap de tot
Pe veci să pier.
Fiorii reci mă cuprindeau
Făcându-mă să-mi pierd gândirea
Vedeam doar zâmbete de demoni
Zâmbete seci.
Privind spre luna observăm
Zburând armatele de îngeri
Dar am ales să fiu un demon
Captiv în plângeri.
poezie de Alin Ojog (17 ianuarie 2022)
Adăugat de Alin Ojog
Comentează! | Votează! | Copiază!
Cerul plânge după tine
Stropesc cu lacrimi de iubire,
iar cerul plânge după tine,
durerea mea mi se revarsă,
iar inima greu m-apasă.
Ploaia strigă spre infern
eu te-am pierdut într-un blestem.
Sufletul meu s-a destrămat,
de-atâta plâns m-am săturat.
Nu pot să uit privirea ta,
ea aduce acum durerea mea.
Vreau zâmbetul ce mă-încălzește
și inima ta ce mă iubește.
Fără iubire vreau să mor
privind spre cer la negrul nor,
cerul revarsă lacrimi reci,
și ar vrea să nu mai pleci.
Nu văd soare sau lumină,
nici o zi de soare plină.
Și te am mereu în minte
cu acel foc mereu fierbinte.
poezie de Eugenia Calancea (18 iunie 2018)
Adăugat de Eugenia Calancea
Comentează! | Votează! | Copiază!