Gloria celui plecat

Ploi ca-n minunea
din vis cad deasupră-mi
sunt ierbi albastre
pe fruntea care lumină
cere odihnitoarea îmi scrie numele
pe fruntea veacului
aceasta e gloria
străină e ea de iubirea mea
şi a părinţilor mei
dar e credinţă ea
şi nu are moarte
cade asupra mea
ca mana celestă.

poezie de Corneliu Popel
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ingheata-mi fruntea noapte

îngheaţă-mi fruntea noapte
căci dintr-atâta viaţă
nu mi-a fost dat să aleg
decât păcat şi moarte

îngheaţă-mi fruntea noapte
să nu mai fiu pământ
ci doar glasul ce-şi duce
dorul-n infinit

îngheaţă-mi fruntea noapte
îţi cer cu umilinţă
să mă redai uitării
ca ultimă dorinţă...!

poezie de Anca Pepelea
Adăugat de Adelydda
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lui Ion cu fruntea lată

- Lăsaţi-l că-i un bit, pribeag,
când scrie câte-un vers, mi-e drag,
şi... cred că are-un suflet pur.
Mă-nşel? Nu cred, aşa se pare.
Nu-l vezi ce frunte lată are?

epigramă de Corneliu Zegrean-Nireşeanu din Freamăt de gânduri (23 august 2009)
Adăugat de Corneliu Zegrean-Nireşeanu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Retrospectivă

Părinţii dragi sunt neam şi ţară
Rămaşi prezenţi în gând şi azi.
Eroii bravi prin dragostea de ţară
Şi cer senin din vârf de brazi.
Ecoul viselor ce-au tot visat
Din veac în veac străbunii mei
Iubirea, cugetul curat,
Nădejdi în ample epopei.
Tinereţea patriei nepieritoare
Elanul care creşte-n fiecare
Lumina ce se-nalţă din izvoare
Unitate în credinţă şi visare.
Iubire de trecut, prezent şi vremea viitoare...

N-am cunoscut decât suprema bărbăţie
Iar preţu-ntreg îl pun întâi şi-ntâi pe omenie
Cu fruntea sus, privind furtuna-n faţă,
Ogorul le e patrie şi viaţă.
Lumină sunt pe fruntea sa măreaţă,
Aceeaşi falnică coloană infinită
E-n suflete şi-n inimi dăltuită.

Citesc în ochii de copii vioi
E-n ei atâta dragoste de viaţă şi de pace.
Aduc cu gingăşie către noi
Un simţământ statornic, crez de pace!
Şoapta din pumnul de ţărână strâns
E-o moştenire preţuită îndeajuns
Sub fald de tricolor distins.
Cu fruntea sus, de luptători tenace,
Un simbol de iubire de ţară şi de pace!

acrostih de Constantin Iordache din Buchet de cuvinte
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lecţia despre cerc

Se desenează pe nisip un cerc
după care se taie în două,
cu acelaşi băţ de alun se taie în două.
După aceea se cade în genunchi,
după aceea se cade în brânci.
După aceea se izbeşte cu fruntea nisipul
şi i se cere iertare.
Atât.

poezie celebră de Nichita Stănescu din Opere imperfecte (1979)
Adăugat de Adelina V
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lecţia despre cerc

Se desenează pe nisip un cerc
după care se taie în două,
cu acelaşi băţ de alun se taie în două.
După aceea se cade în genunchi,
după aceea se cade în brânci.
După aceea se izbeşte cu fruntea nisipul
şi i se cere iertare cercului.
Atât.

poezie celebră de Nichita Stănescu din Operele imperfecte (1979)
Adăugat de MG
Comentează! | Votează! | Copiază!

Când n-ai iubirea cui s-o dai, sunt porţi închise şi în rai...

Hai, udă-mă la rădăcină, c-un ''te iubesc''! De-ţi este greu,
Te-ajut, să-l scoţi iar la lumină din umbra-n care stau şi eu.
Mi s-a uscat un vers pe gură şi altul stă să să-şi piardă-n vânt
Ultima răsuflare verde şi uite, cade la pământ!

Tu poţi să-mi nemureşti poemul, doar aplecându-te, să-l vezi
Şi peste frunza-i veştejită, o mângâiere să aşezi.
Opreşte-te din goana vieţii, eu mor pe-o margine de hău,
Pe unde-au năpădit scaieţii şi chiar de nu-s în drumul tău,

Lipeşte-ţi fruntea de ţărână şi-ascultă geamătul din vers!
Când tu alergi spre nemurire, eu mă opresc şi cad din mers.
Hai, udă-mă la rădăcină, tânjeşte trupul meu de dor,
Loveşte-mă cu înc-o vină, însă nu mă lăsa să mor!

Iubirea-ţi este grea povară, când nu ai cui s-o dăruieşti
Atinge-mi fruntea şi-o sărută, să simt că-ţi sunt, să simţi că-mi eşti!

sonet de Violetta Petre
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Teamă

Mă sperie nemărginirea morţii...
Gheţuri se-nalţă peste fruntea mea,
Cu albul de cristal mă înfăşoară
Întunecare tristă, crudă, grea.

Nu-mi pasă mie lacrima din urmă,
Mă doare al tăcerii aşternut,
Tăcerea cruntă şi singurătatea
În care tot mai tare mă afund.

Aici nu-s ploi şi vânturi, dar în mine,
De-acum, în veci, va ninge repetat
Şi pleoapa doarme-nchisă în iubire...
Iubirea care nici n-a existat...

Voi exila în lumi necunoscute,
Dar vezi, mă tem de măreţia lor...
N-am să vă las averi, căci sunt săracă,
Dar cu iubirea mea vă înconjor.

poezie de Rodica Nicoleta Ion
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Eu nu sunt mai mult...

Eu nu sunt mai mult decât fulgul de nea.
Un joc de cristale e trecerea mea.
Se scutură clipa din timpul deplin.
Surâde şi cade. Şi altele vin.
Eu nu sunt mai mult ca un fir de parâng
ce coasa îl taie şi furcile-l strâng.
Ţărâna rămâne şi uită de el.
Şi alt fir se-nalţă şi cade la fel.

Eu nu sunt mai mult ca o umbră-n abis.
Dar drumul spre stele oricând mi-e deschis.
Eu nu sunt luceafăr cu chip marmoreu.
Pe fruntea mea însă e scris: Dumnezeu!

poezie celebră de Costache Ioanid
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Stomacul este fruntea bolii, iar cumpătarea fruntea leacurilor.

proverbe româneşti
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

Stomacul este fruntea bolii, iar cumpătarea - fruntea leacurilor.

proverbe româneşti
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

Când oamenii ajung pe vârful unui deal

Când oamenii ajung pe vârful unui deal
Dumnezeu se apleacă spre ei,
Le scurtează limbile şi le prelungeşte braţele.
Cei mai puţin puternici au o viziune a morţii lor,
Înainte de a fi lună plină
Noile batalioane se vor ridica,
Batalioanele albastre.
Nu va fi încă lună plină
Când copiii schimbării vor cădea
În fruntea noilor batalioane,
Batalioanele albastre.

Smintelile şi virtuţile vor fi strivite-n picioare.
O biserică şi un tâlhar vor cădea împreună.
O sabie va veni-n ajutorul celor orbi
Îndrumată de Dumnezeu, fulgerând pentru a face semn,
Legănând un crez ca pe o cădelniţă
În fruntea noilor batalioane,
Batalioanele albastre.
Unelte ale impulsului naturii în marş,
Oameni născuţi din nedreptăţi, oameni născuţi din adevăr,
Oameni ai noilor batalioane,
Batalioanele albastre.

Zăngănitul săbiilor este înţelepciunea Ta,
Cei răniţi fac gesturile pe care le făcea Fiul Tău;
Picioarele cailor înnebuniţi sunt o parte din toate acestea –
Oh, cealaltă parte-i mâna unei mame pe fruntea unui tânăr.
Apoi, iute, şarjând printr-o umbră
Oamenii noilor batalioane,
Batalioanele albastre –
Dumnezeu îi duce sus, Dumnezeu îi duce departe,
Dumnezeu îi duce departe, Dumnezeu îi duce sus –
Aceste noi batalioane,
Batalioanele albastre.

*Unii critici sunt de părere că poemul, unul dintre cele cele mai criptice poeme ale lui Crane,
a fost influenţat de războiul greco-turc din 1897, când el, ca reporter acolo, se afla în liniile greceşti.
Uniforma infanteriei elene avea culoarea albastră.

poezie de Stephen Crane, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Taine văd în ochii tăi, iubito

Înţelepciunea îşi are locul în centrul trandafirului.
Acolo caută, învăţăcelule, înţelepciunea.
Dar unde-i înţelepciunea dacă nu în virginul
ochi al iubitei care vis este?

Ea pleacă şi-mi zic: e substanţă.
Arborele poartă sângele ei,
când pe buzele-mi cade picătura distrugătoare
a înţelepciunii şi a părerii de rău.

poezie de Corneliu Popel din Elogiul înţelepciunii (1979)
Adăugat de Costel Zăgan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Stomacul e fruntea bolii, iar cumpătarea e fruntea leacurilor.

proverbe turceşti
Adăugat de Corneliu Tocan, Ph.D., M.Sc.
Comentează! | Votează! | Copiază!

În societate-i ca-n frazele scrise. Puţine litere sunt mari, când nu stau în fruntea primului cuvânt.

aforism de Cornel Stelian Popa (16 aprilie 2019)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cel care pune cununi de lauri pe fruntea prostului îşi leagă numele de al lui ca marca de scrisoare.

George Budoi (2011)
Adăugat de George Budoi
Comentează! | Votează! | Copiază!

Minunea

E minunea fiinţării, când flăcările inimii se fac scrum,
Constat, că arderea mea nu produce vreo schimbare,
Între viaţă şi moarte, moarte şi viaţă, între aici şi acum,
Sunt singurul om ce simultan iubeşte şi iubire nu are.
Minunea apune, veghează -al minţii trecut doar azi,
Declară, conduce, respiră -n eruperi monotone
De tainice-aprinderi, făclii, doruri albind pe-obraz,
Pe care, Doamne, nu le bănuiam, că sunt proni(i)...
Minunea mă contrariază, le acceptă pe toate, domoală,
Durerii năvală dând oriunde -aş fi tins a mă regăsi,
Cu certe zaruri de viaţă, luminând starea monahală,
Respir veşnicia din trecut, prin care omul nu poate păşi.

poezie de Lilia Manole
Adăugat de liliamanole
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cum universu-n stele...

Cum universu-n stele iubeşte noaptea clară,
Cu toate-a mele gânduri astfel eu te-am iubit,
Când am plecat eu fruntea cu-a gândului povară
Pe sânu-ţi să se-nchidă de lume ostenit.

Simţii atunci puternic cum lumea toată-n mine
Se mişcă, cum se-ndoaie a mării ape-ntregi
Şi-n fruntea mea oglindă a lumilor senine,
Aveam gândiri de preot şi-aveam puteri de regi.

Dar ca pe-un măr cu vierme mi-ai omorât simţirea
În goana lumei oarbe, pe strada în noroi.
De-atunci mă-ntreb cum oare de m-a-nşelat privirea,
Cum s-a putut ca-n lumea asta să ne iubim… noi?

Astăzi inima-mi este o rădăcin-uscată,
Gândirea mea o toamnă ca gândul unui mort,
Sunt ca un imperator cu fruntea devastată:
Demult nu ştiu nimic de imperiul ce-l port.

poezie celebră de Mihai Eminescu
Adăugat de Adelydda
Comentează! | Votează! | Copiază!

Îmi pare rău...

Ridică-te acum femeie,
Îndreaptă-ţi fruntea spre zenit
Dar lasă-i drumului o cheie
Spre sufletul ce e rănit.

Vei vindeca o cicatrice,
Un semn al timpului trecut,
Eu îţi doresc să fii ferice,
Cuvântul... nu ţi-e cunoscut.

Ridică-te şi zbori spre stele,
Chiar dacă aripile dor,
S-aduni şi lacrimile mele
Să ai cu tine un... ajutor.

Ridică-ţi fruntea fără frică,
Tot ce ţi-e dat, ce-ţi este scris,
Viaţa-i dură, te ridică
Sau te-adânceşte spre abis.

Ridică-ţi fruntea şi-nţelege,
Destinul are drumul său,
Viaţa are doar o lege,
N-o poţi schimba. Îmi pare rău"...

poezie de Corneliu Zegrean-Nireşeanu (septembrie 2009)
Adăugat de Corneliu Zegrean-Nireşeanu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Semnele timpului

am strâns înţelepciune- infinită avere
cuvintele mi-au fost mângâiere, alean
şi o credinţă mare care mi-a dat putere
să pătrund în lumină an după an.

consoane şi vocale se scurg din condei
mirabile compuneri pe coală plutesc
drumuri albastre lărgite de idei
mă poartă la cerul divin părintesc.

mi-am însemnat destinul cu poeme
că un curcubeu boltă în zenit
tezaur de culori că un aspect de vreme
care îmbogăţeşte timpul la infinit.

aştept universul la el să mă cheme
ploi de lumină mereu m-au primenit

sonet de Floare Petrov
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Doamna Oltea: Nu aşa, măria ta! Scrie numele tău de domn întru veşnicie!
Ştefan (zâmbind amar): Bine, mamă! Mai scriu un rând! (Scrie.) Sunt un pumn de pământ. (Rar.) Am luptat, am iubit, am visat! Io Ştefan cel Mare şi Sfânt! (Cade cortina.)

replicile de final din piesa de teatru Ştefan cel Viu, scenariu de Valeriu Butulescu
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!