Scrisoare din exil

Pe faţa ta văd întristare şi teamă –
ce gânduri amare te macină, mamă?
Ţi-am scris de curând o scrisoare mai lungă,
ar fi trebuit mai demult să ajungă...
Vei afla ce voiai să ştii despre mine –
sunt sănătos, muncesc şi o duc foarte bine...!

Vei înţelege, desigur, printre cuvinte,
că nu mai sunt la fel cum eram înainte.
Te rog însă nu-mi căuta vreo pricină,
gândesc, uneori, într-o limbă străină,
în minte îmi vin doar cuvinte ciudate
ce-mi zic adevărul pe jumătate.
Nici obiectele nu sunt ca acasă –
oglinda-i mai strâmbă şi masa mai joasă,
patul se plimbă, când dorm, prin odaie,
iar geamul ferestrei adesea se-ndoaie.
Pereţii curbaţi se-adună-n oglindă,
ar vrea în ghiocul lor să mă prindă,
iar uşa crăpată ducând înspre hol
cu sunete sumbre se zbate în gol.

Dar somnul? - nu-i somnul meu de acasă,
soseşte prea greu - cu doruri m-apasă! –
se bate la marginea nopţii, de-a rândul,
cu cugetul plâns, cu visul, cu gândul...
Târziu, către ziuă, când totuşi mă frânge,
prin minte-mi aleargă doar vise nătânge
cu umbre vrăjite ce-n suflet se lasă,
venind peste somn cu mirajul de-acasă.
Dar chipul tău, mamă, dispare deodată –
la margini de doruri rămâne o pată...!

poezie de Corneliu Neagu din volumul de versuri Poeme peste timp (2020)
Adăugat de Corneliu Neagu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Scrisoare din exil

Pe faţa ta văd întristare şi teamă –
ce gânduri străine te macină, mamă?
Ţi-am scris de curând o scrisoare mai lungă,
socotesc c-ar fi trebuit să ajungă...
Vei afla ce voiai să ştii despre mine –
că sunt sănătos şi o duc foarte bine...!

Vei înţelege, desigur, printre cuvinte,
că nu mai sunt la fel cum eram înainte.
Te rog însă nu-mi căuta vreo pricină,
gândesc prea mult într-o limbă străină,
în minte îmi vin doar cuvinte ciudate
ce-mi zic adevărul pe jumătate.
Nici obiectele nu sunt ca acasă –
oglinda-i mai strâmbă şi masa mai joasă,
patul se plimbă, când dorm, prin odaie,
iar geamul ferestrei adesea se-ndoaie.
Pereţii curbaţi se-adună-n oglindă,
ar vrea în ghiocul lor să mă prindă,
iar uşa crăpată ducând înspre hol
cu sunete sumbre se zbate în gol.

Dar somnul? - nu-i somnul meu de acasă,
soseşte prea greu..., cu doruri m-apasă! –
se bate la marginea nopţii, de-a rândul,
cu cugetul plâns, cu visul, cu gândul...
Târziu, către ziuă, când totuşi mă frânge,
prin minte-mi aleargă doar vise nătânge
cu umbre vrăjite ce-n suflet se lasă,
venind peste somn cu mirajul de-acasă.
Dar chipul tău, mamă, dispare deodată –
la margini de doruri rămâne o pată...!

poezie de Corneliu Neagu din Cunoaşterea de sine
Adăugat de Corneliu Neagu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Noaptea aceea...

Noaptea aceea - noapte toridă de vară,
nici-o adiere, nici un zgomot afară...
Pereţii curbaţi, adunaţi în oglindă,
voiau în ghiocul lor să mă prindă,
iar umbrele nopţii, plutind prin odaie,
rupeau din oglindă bucăţi să mă taie.
Din larg auzeam o sirenă cum plânge,
iar cartea deschisă, cu buchii nătânge,
rămasă citită cândva jumătate,
ploua peste mine cu oaze turbate,
când razele lunii, prin uşa crăpată,
la margini de vis mă duceau dintr-odată.

Curgeau palmierii, cu umbrele-n apă,
prin vechi amintiri ce păreau că îmi scapă,
lăsând doar mistere jucând, nevăzute,
prin doruri ascunse sub brâu de redute,
dar tu apăreai din neant, dintr-odată,
pe-o umbră de karmă, plutind ca o pată.
Venea din văzduh o dorinţă nebună –
s-alerg după tine pe raze de lună,
dar zorii, venind prea curând la fereastră,
plecai, mai departe, cadână măiastră,
iar dorul, rămas lângă uşa crăpată,
şoptea că n-o să mai vii niciodată.

poezie de Corneliu Neagu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nocturnă la citadelă

Revăd citadela pe vârful de stâncă,
lumini sidefate în noapte aruncă
şi vorbe aud, din nespuse cuvinte,
prin cărti neştiute citite-nainte –
îmi toarnă otravă pe raze de lună,
pereţii curbaţi în mijloc se-adună,
iar noaptea deasupra se lasă opacă
pe gândul rănit care-ncepe să zacă.

Te rog, nu pleca acum prea departe,
întoarsă-nlăuntru, deschide o carte,
cuvinte de miere să curgă-n odaie,
să cadă-n cadenţă, ca stropii de ploaie,
surâsul pe buze să-ţi văd în oglindă,
s-alunge tristeţea ce vrea să mă prindă
şi spune-mi, cu şoapte de dor încărcate,
hai, vino aici, lângă mine, bărbate!

Şi-n braţele tale mă strânge mai tare
să simt înlăuntru şuvoi de izvoare
curgând încărcate cu grele ispite
aduse din margini de visuri vrăjite.
O noapte întreagă de-om fi împreună
condei îmi voi face din raze de lună,
să scriu către ziuă o ultimă odă
pe trupu-ţi vrăjit, prea frumoasă nagodă.

poezie de Corneliu Neagu din revista Confluenţe literare (2019)
Adăugat de ugalen
Comentează! | Votează! | Copiază!

La tine, mamă...

La tine, mamă, mă gândesc mereu
De câte ori durerile m-apasă.
În clipe de tristeţe şi de greu
Trimit un gând la tine, către casă.

Te văd în amintiri cum ne zâmbeai,
Chiar şi atunci în clipe de durere.
Cu-o lacrimă, furiş, ne mângâiai,
Cu sufletul... şi sfânta lui tăcere.

Aş vrea să pot în vise să te ţin.
Ca tine mamă... să-mi răpun necazul.
Să cred doar în speranţele ce vin
Şi-n lacrima ce-mi mângâie odrazul.

La tine mamă... doruri de se frâng,
Tu ştii să le acoperi cu tăcerea.
La tine mamă gândurile plâng,
Dar numai tu le-mpărtăşeşti durerea.

poezie de Marin Bunget
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Reverie matinală

Vin zânele nopţii, din visuri astrale,
să-şi lase bagajele-n camere goale,
târziu, către ziuă, când zori-n derivă
adaugă cărţi necitite-ntr-o stivă,
iar somnul, venit pe cărări neumblate,
ar vrea să mă vadă plecând din cetate.

Îmi toarnă otravă din nori de cenuşă
când ziua grăbită îmi bate la uşă,
iar zânele nopţii, déjà dezbrăcate,
aleargă spre scară, cu hainele-n spate
să prindă din urmă o rază de lună,
rămasă o clipă pe vâful de dună,
să plece-mpreună când ziua apare
din zorii veniţi să se scalde în mare.

Mâhnit, eu le rog să rămână în casă,
din stiva de cărţi să aducă pe masă
doar una mai veche, citită-nainte,
din care luasem mai multe cuvinte,
să am de rezervă de-oi scrie poeme
cu fostele mele iubite boeme,
vestite amante de alţii trădate,
găsind, printre vorbe, motive ciudate.

Dar zânele bune, din visul de noapte,
plecate spre uşă, îmi lasă doar şoapte,
pe muchii de verbe de pus în poeme
cu versuri banale, dar rime supreme.
Doar zâna cea mică, rămasă la urmă,
privea peste umăr cum visul se curmă,
dar ziua cea nouă, intrând pe fereastră,
crezând că e floare, a pus-o-ntr-o glastră.

poezie de Corneliu Neagu din revista Armonii Culturale ISSN 2247-1545, ediţia din 06.03.2021
Adăugat de ugalen
Comentează! | Votează! | Copiază!

Reverie Matinală

Vin zânele nopţii, din visuri astrale,
să-şi lase bagajele-n camere goale,
târziu, către ziuă, când zori-n derivă
adaugă cărţi necitite-ntr-o stivă,
iar somnul, venit pe cărări neumblate,
ar vrea să mă vadă plecând din cetate.

Îmi toarnă otravă din nori de cenuşă
când ziua grăbită îmi bate la uşă,
iar zânele nopţii, déjà dezbrăcate,
aleargă spre scară, cu hainele-n spate
să prindă din urmă o rază de lună,
rămasă o clipă pe vârful de dună,
să plece-mpreună când ziua apare
din zorii veniţi să se scalde în mare.

Mâhnit, eu le rog să rămână în casă,
din stiva de cărţi să aducă pe masă
doar una mai veche, citită-nainte,
din care luasem mai multe cuvinte,
să am de rezervă de-oi scrie poeme
cu fostele mele iubite boeme,
vestite amante de alţii trădate,
găsind, printre vorbe, motive ciudate.

Dar zânele bune, din visul de noapte,
plecate spre uşă, îmi lasă doar şoapte,
pe muchii de verbe de pus în poeme
cu versuri banale, dar rime supreme.
Doar zâna cea mică, rămasă la urmă,
privea peste umăr cum visul se curmă,
dar ziua cea nouă, intrând pe fereastră,
crezând că e floare, a pus-o-ntr-o glastră.

poezie de Corneliu Neagu din Ecouri Existenţiale
Adăugat de Corneliu Neagu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dor de mama

(poezie închinată mamei mele
Maria Tiron)

La tine mamă mă gândesc mereu,
De câte ori durerile m-apasă,
În clipe de tristeţe şi de greu
Trimit un gând la tine, către casă.

Te văd în amintiri cum îmi zâmbeai,
Chiar şi atunci în clipa de durere.
C-o lacrimă, furiş, mă mângâiai,
Cu sufletul şi sfânta lui tăcere.

Aş vrea să pot în vise să te ţin
Duioasă mamă, să-mi răzbun necazul,
Să cred doar în speranţele ce vin
Şi-n lacrima ce-mi mângâie obrazul.

La tine mamă, doruri de se frâng
Tu ştii să le acoperi cu tăcerea,
La tine mamă, gândurile plâng,
Dar numai tu le-mpărtăşeşti durerea.

La tine mamă astăzi mă închin,
Icoană sfântă-a sufletului ramă
Şi gândul rătăcit de tine-mi este plin
Şi cât de dor, îmi e de tine mamă!

poezie de Constantin Tiron
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Seră de toamnă

Când seara de toamnă îmi bate la uşă
cu vântul sihastru venit dinspre nord,
văd flacăra zveltă urcând din cenuşă,
trecând prin tăciunii în plin dezacord.
Prin fanta rămasă din nou redeschisă,
aruncă balauri de umbre-n tavan,
aduşi dintr-o veche poveste rescrisă,
uitată cândva într-un mitic vulcan.

Aş vrea să adorm, însă gânduri haine
mi-alungă uitarea dorită-ndelung,
iar umbra jucată-n perete îmi spune
s-alung nedorite-amintiri care plâng.
Dar somnul rămâne o falsă dorinţă,
la marginea nopţii oprită discret,
pe umbre amare, din nori de căinţă,
venite pe doruri în chip de regret.

Şi parcă, deodată, aud dinspre sobă
un cântec plecat înspre uşa din hol
din jarul ce cântă romanţe de probă
cu note din care-a scăpat un bemol.
Dar liniştea nopţii se-aşterne îndată,
aud numai vântul cum bate în horn,
adorm şi visez că te-ntorci împăcată,
prin hăuri de timp, călărind un licorn.

poezie din Drum spre eternitate, Ed. ePublshers, Bucureşti, 2019
Adăugat de Corneliu Neagu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Aş vrea s-adorm de-a pururi, cu visul împăcat

Mi-e dor să zbor cu tine chiar şi cu o aripă,
Mi-e dor s-ascult ce-mi spui, fie şi doar o clipă.
Când îmi şopteşti cuvinte, mai dulci şi de iubire,
Fie şi-n vis iubito, rămân o amintire.

Sunt prizonierul sorţii şi astfel o să mor,
Orice ar spune Franklin, cuvintele mă dor.
Am fost şi voi rămâne un muritor de rând,
Poate peste decenii sau poate... mai curând.

Rămână-ţi amintirea şi gândul meu răzleţ.
Cu mersul mai alene, dar mult prea îndrăzneţ,
Cât paşii mă vor duce şi mintea-mi va fi trează,
N-am să renunţ la versuri, ele mă onorează.

Cu ele-mi zboară gândul, pe-ale valurilor unde,
Doar ele mă ajută când dorul nu-mi răspunde
Să uit de-atâtea rele ce-n jur s-au adunat,
Apoi... s-adorm de-a pururi, cu visul împăcat.

poezie de Corneliu Zegrean-Nireşeanu din Freamăt de dor - antologie (2008)
Adăugat de Corneliu Zegrean-Nireşeanu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ulise

Ce faci atâtea nopţi fără mine
prea neuitata clipei ce vine? –
te leagănă gândul meu singuratic,
izvor nevăzut în stratul freatic!...
Alerg după chipului tău care piere,
pe holuri de vis, cu false unghere,
şi răsuflarea-mi străină se curmă
pe ultima uşă trântită în urmă...
Pereţii ovali se-ntorc în oglindă,
în colţuri nătânge vor să mă prindă,
şi gânduri haine, plutind prin odaie,
cu cioburi de visuri vor mă taie.

De unde te ştiu şi câţi ani trecură
în urbea în care norocul se fură?
Ce daruri de preţ mai sunt prin vitrine,
în şopul ornat cu lucruri străine?
Câti doctori mai ies în ştiinţe exacte
şi cum se mai vinde sticla de lapte?
Ce mobile noi se mai urcă pe scară?
Nici nu mai stiu, e iarnă e vară...?!

O clipă se leagănă gândul alene,
pe punte Ulise, vrăjit de sirene,
adoarme cu mâna în barba-i ţepoasă
şi visul îl poartă departe, spre casă.
Vis rătăcit prin hăuri flămânde...!
Dar unde-i e casa şi ţara, pe unde?

poezie de Corneliu Neagu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Iertare

Am greşit c-am vrut doar să visez
Şi doar in gândul meu, să încerc să te păstrez?
Am greşit că te-am lăsat să mi te inoculezi
În minte, în suflet... şi in vise?
În vise totul e atât de uşor; speranţele au glas,
Râsul tău e atât de cristalin iar gesturile tale cauterizează sufletul meu.

Am greşit că m-am lăsat purtată de iluzii si speranţe, gânduri efemere şi rânduri furibunde...
Secundele-s reci când tu nu vrei să zambesti

Mă pierd în vise, în speranţe, mă pierd in realitate.
Şi adorm istovită de atâta aşteptare.
În fiecare somn aud ecoul paşilor şi vocii tale...
Aş vrea să aud şi glasul gândurilor şi dorinţelor tale... şi ascult... şi caut
Şi somnul e ostenit de atâta căutare;
Bântui printre şoapte, gânduri... rânduri,
Căutând o adiere, o remarcă, un suspin sau doar un gest...
Şi reuşesc să te găsesc uneori, chiar doar pentru o secundă
Cu un zâmbet trist şi rece ascuns uşor pe buze

Am greşit oare ca nu e îmi doream sa pleci?
Sau perseverez că nu încerc să te ajut sa rămâi?

Aş vrea sa mă pot ierta... sunt lasă şi uneori mi-e teamă de cuvinte;
Ele pot deveni veritabile arme - sabia cu două tăişuri, sau torţe a căror arsuri rămân adânc întipărite-n minte.
Cauterizam rana făcută de ele cu un suspin sau un surâs plăpând mijit in colţul ochiului...
Dar urma durerii rămâne şi încercăm să o estompăm cu un zâmbet nătâng sau o şoaptă nespusă.
Mi-e teama de ele cum mi-e teama de vise; Sunt uneori atât de reale încât trezirea e cutremurător de dezamăgitoare.

Aş vrea să mă pot ierta, aşa cum te-am iertat pe tine că ai intrat insidios în viata mea...
Aş vrea să mă poţi ierta că sunt doar o ramură in bătaia sorţii
As vrea să mă poţi ierta că sunt doar un gând ce uneori nu-ţi dă pace...
Aş vrea să mă ierţi... să mă pot ierta

poezie de Elly Fahreinhad
Adăugat de Elly Fahreinhad
Comentează! | Votează! | Copiază!

De ce?

De ce, când e soare, eu văd totu-n ceaţă?
De ce, când e ceaţă, eu ard totu-n soare?
De ce fericirea n-alintă, ci doare?
De ce moartea-şi are rostul ei în viaţă?

De ce lumea bună e doar o... scursură?
De ce orizontul pe toţi ne-amăgeşte?
De ce floarea vieţii în noi se-ofileşte?
De ce fericirea nu lasă, ci fură?

De ce sufăr, oare, când altul iubeşte?
De ce iubesc oare propria-mi durere?
De ce m-asurzeşte clipa-mi de tăcere,
Când un val la ţărmuri prin ochi se topeşte?

De ce cred în visuri, când visul mă minte?
De ce nu-mi las somnul să-şi facă lucrarea?
De ce-mi este-aproape mereu depărtarea?
De ce nu-mi las dorul să treacă-n cuvinte?

De ce caut timpul în larg de oceane?
De ce stâmpăr munţii c-o lacrimă-amară?
De ce, doar prin lacrimi, un rău se repară?
De ce-mi bate pulsul din nou în timpane?

De ce eu am parte doar de uşi blocate?
De ce plec în lume pe cărări imunde?
De ce merg de-o viaţă şi n-ajung niciunde?
De ce toate-n soartă-s mereu ocupate?

De ce-mi umplu viaţa cu trăiri confuze?
De ce oare altul n-are loc de mine?
De ce îmi e rău, în loc să-mi fie bine?
De ce greu mă doare un sărut pe buze?

De ce-mi fug de mine când n-am ce-mi mai face?
De ce nu las timpul să treacă cuminte?
De ce tac, când totu-i potop de cuvinte
Şi nu îmi las dorul să sufere-n pace?

De ce n-am, la toate, răspunsuri valide?
De ce caut zarea prin zări fără zare?
De ce fac din noapte o rază de soare?
De ce iau din soare doar miezul fierbinte?

De ce scriu, în mine, doar pagini uitate?
De ce-mi ard în palme doar focuri de gheaţă?
De ce-mi prind destinul c-un capăt de aţă?
De ce mă lumină doar miezul de noapte?

De-aş şti de ce-s astea întrebări vitale
Şi de ce lumina în ochi se aprinde,
De ce îndoiala pe om îl cuprinde,
Aş fugi de mine, mi-aş pieri din cale.

De-aş şti de ce gândul cade iar pe gânduri,
De-aş şti de ce clipa se trece-n uitare,
De ce-n zorii zilei o speranţă moare,
Aş ieşi din mine, m-aş preface-n vânturi.

M-aş duce-n nisipuri ca un vânt de dune,
Aş iubi-ndoiala ca pe-o zână rece,
Aş trăi iubirea ca pe-un dor ce trece
Şi doar cu uitarea, uitând, aş rămâne.

Dar cum toate astea n-au vreo raţiune
Şi nu poţi prin viaţă s-alegi altă viaţă,
Arzi, prin suferinţă, globul tău de gheaţă...
Omul una face, gândul alta-i spune.

poezie de Gheorghe Văduva
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Livia Mătuşa

La ea totu-i simplitate,
Inima-i pură de mamă
Veşnic în piept îi va bate,
Iubind pruncul ce îl are...
Are har la scris şi spor,

Multe poeme-nşirând
Ani de-a rândul, cu răbdare,
Trudind, ca totul să fie bine...
Uneori uită de sine
Si doar la copil i-e gândul;
Are suflet blând, de mamă.

acrostih de autor necunoscut/anonim
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dragostea de mamă

Prin ceaţa nopţii, zorii zilei încet se răsfrâng
Trezind oraşul Nazaret din somnul dulce...
În braţele mamei El doarme adânc, liniştit
La pieptul Mariei Isus, Copilaşul Preasfânt
... Treizeci de ani... mai sunt încă până la cruce...

Un vis frumos îşi deşira prin străveziu lumina
Rostogolind uşor argintul printre stele
El mâna mamei simte cum fruntea ea îi alină
Cu o gingăşie sfântă a dragostei divine
În melodii de dor... şi-n cânt de păsărele...

Lacrimi calde pe obraji din ochii ei se preling
Şi se renasc iar doruri... în sufletul străpuns...
... Iar slovele acelea... ca o sabie îi ating...
Inima de mamă... şi tot mai dureros se-înfig...
... El doar zâmbeşte... şi nu-i dă niciun răspuns.

Ea îi mângâie faţa şi-i apără somnul blajin
De gânduri purtată prin anii de amintiri
Ce taine El oare-i ascunde în surâsul divin
În zâmbetul blând şi curat ca mireasma de crin
De vise purtat prin farmecul plin de iubiri.

Păzeşte-l, Maria, Dumnezeu ţi l-a dat ca să-l creşti
Căci în Fiinţa Lui... cerul la noi se coboară...
Din slavă a venit... lăsând oştiri îngereşti
Să meargă prin spinii aprinşi şi dureri sufleteşti
Să strângă lumea la piept... şi pe cruce să moară.

Dormi, copilaş plăpând, scăldat în dor şi gingăşii
Veghează-i, mamă, visele... şi somnul dulce...
Căci amprenta mâinii tale rămâne în veşnicii
Şi va străluci mereu în zâmbet de copii...
... Treizeci de ani... mai sunt încă până la cruce...

poezie de Mihail Cebotarev
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

Statuie cu faţa la Est

dragă mamă,
tu ştii că te privesc
de fiecare dată când soarele răsare?
pui streaşină palma la ochi peste hotare
aştepţi un semn şi soarele apune iară şi dispare

la mine-n această cămară
vorbesc pe-o altă limbă cu pereţii
aceştia-mi sunt profeţii care-mi vestesc că astă-seară
va curge sânge-n călimară
şi eu pe mine mă voi spovedi:

serait-ce la fin du monde aujourd'hui?

dragă mamă, nu ţi-am spus
de când s-a aprobat decesul ca probă olimpică
m-am angajat la o fabrică de carne de tun
şi tot încerc să îi dau un upercut sorţii
m-am apucat serios de băutură şi tutun
îmbolnăvit de farmecele poeziei
delirului şi stratului de fum
şi arde dorul cu flacără de candelă
şi corpul mi-este scrum
nici durerea nu mă mai iubeşte
a obosit de-atâta drum prin spitale, mă urăşte

trăiesc într-o lume în care totul se repetă
se pare că nimănui nu-i pasă de a mea stare
şi mă întreb temut că-n infinit mă voi topi:

puis-je mourir aujourd'hui?

dragă mamă,
de când am aflat că nu sunt singur la părinţi
că mai am un frate pe care nu l-am văzut niciodată
am înţeles că în sfârşit pot fi şi eu alintat
de dragul meu tată
drept băiatul cel mic
aşa am reînceput să desenez avioane cu degetele
pe ferestrele aburite
aici este ger
aş fi preferat să fie un înger
care să mă sărute pe frunte
numai el poate fi mereu şi pretutindeni
în pământ sau în cer
fratele meu cel mai mare

dragă mamă,
la tine se rezumă universul cuvintelor
şi cea mai frumoasă dedicaţie pe care ţi-o pot face
nu este această poezie
pe care nici nu o pot numi poezie
ci doar o stare care se repetă
de fericire sau tristeţe când mă gândesc
la singurul cuvânt ce-mi vine-n minte
"mamă"

dragă mamă,
tu ştii că te privesc
de fiecare dată când soarele răsare?
pui streaşină palma la ochi peste hotare
aştepţi un semn şi soarele apune iară şi dispare

poezie de Ionuţ Caragea din Delirium Tremens (2007)
Adăugat de Ionuţ Caragea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Copil străin

Eram străin şi-am pribegit,
Tu, mamă, pruncul ţi-ai iubit,
Când zările erau pustii,
Mamă, doar tu puteai să ştii.

Şi fiinţa ta acoperea
În somn, întreaga fiinţă-a mea,
De-aceea mamă-ţi mulţumesc
Şi te iubesc!

..............................................
Eram străini şi pribegeam prin sat,
Nu aveam mamă, casă şi nici pat,
Tu m-ai crescut cu trudă şi amar,
Îmi amintesc măicuţă, iar şi iar.

Strigam la porţi de oameni ferecate,
În suflet, mamă, ne clădeam palate,
Aveam iubirea, rostul de a fi
- mpreună, mamă,-n fiecare zi.

Umblam pe drumuri lungi şi prăfuite...
Doar Dumnezeu şi noi mai ţinem minte.
De-aveai un colţ de pâine strâns în sân,
Tot mie mi-l dădeai, ca şi acum.

Când pentru viaţa noastră asudai
Muncind cu ziua pentru a trăi,
Tu îţi puneai o temelie-n rai
Şi-n suflet taina dragostei de fii.

Tu îmi vefgeai şi creşterea şi somnul
Şi braţul, pernă mamă ţi-l puneai,
Să doarmă lângă tine puişorul
Cel pentru care zi de zi trudeai.

Ne-acopeream cu cerul şi pământul
Ne era veşnic ţol şi aşternut,
Ne biciuia în nopţi de sticlă vântul...
Doar noi durerea vieţii am ştiut.

Nu m-ai lăsat să sufăr, oh, ştiu bine!
Dormeam în gări, pe bănci de lemn murdare,
De-aceea azi, măicuţă, pentru tine,
Ridic rugi simple întru înălţare.

M-ai dat la şcoală... Mândră erai mamă
Când mă vedeai că mă înalţ... Iar eu
Spuneam în sat, întregii lumi, cu fală,
Că m-ai crescut şi sunt feciorul tău.

Prin tine, mamă, prins-am rădăcină,
Doar ţie mamă scumpă-ţi mulţumesc...
Mă iartă mamă dacă am vreo vină!
O viaţă-ntreagă am să te iubesc!

Şi dincolo de moarte, în lumină,
Eu rugi fierbinţi spre cer voi înălţa,
Domnul, măicuţă, să te aibă-n pază
Căci am ajuns ce sunt, prin grija ta.

poezie de Rodica Nicoleta Ion
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Te-aştept să vii, măicuţă

Îţi scriu măicuţa mea acum câteva rânduri
Ascunsă printre umbre şi multele suspine,
Eu, puiul tău de om, aştern aceste gânduri
Cuprinsă de amar, visând că eşti cu mine.
Să ştii, că Buna plânge adesea pe-nfundate
În timp ce-mi împleteşte din resturi un fular,
Are privirea stinsă, iar sufletu-i departe
Şi parcă totu-i fum, doar lucruri în zadar.
Te-aştept să vii acasă, măcar de sărbători
Să-mpodobesc cu tine, crenguţele de brad,
Eu ştiu că-ţi este greu şi gemi spre cer şi nori,
Dar mamă, leacul meu sunt ochii tăi de jad.
Lui Moş Crăciun, aseară, scrisoare i-am trimis
Şi sper să înţeleagă din ruga mea fierbinte,
Eu nu vreau jucării nici darul mult promis,
Ci braţul tău duios şi-a tale dulci cuvinte.
Tu să-mi auzi chemarea, în ziua cea senină
Şi-atunci să pleci măicuţă, din neştiuta zare,
Întoarce-te degrabă, din lumea cea străină
La satul dintre munţi îmbrăţişat de soare.
Pe drum am să-ţi presar luceferi argintii,
Un pod de crini voi face, să vii peste zănoagă
Vor lumina-n cărare, doar candele-făclii,
Să nu ajungi cumva cu pasii-ntr-o pârloagă.

poezie de Rodica Constantinescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Singurătate

Între patru ziduri groase,
Din beton turnate-n rame,
Este camera ce-ascunde
Ale sufletului drame.

Pe peretele din faţă,
Orologiul bate-ntruna,
Cu el dorm, el mă trezeşte
Singuratec precum luna.

Răvăşit dar cu speranţe,
Gândul meu zboară în zare,
Încercând să-l ţin în braţe
Cum vine aşa dispare.

Vreau să-l prind să-l iau cu mine,
În luntrea ce mai pluteşte,
Dar nu pot că e vremelnic
Şi din nou mă părăseşte.

Peste timp apare iarăşi
Cu speranţe mult mai sumbre
Că voi reuşi vreodată
Să ies din conul de umbre.

Dar în dreapta, de pe rafturi,
Nişte cărţi mai învechite
Îmi inspiră alte gânduri,
Mai bune, mai limpezite.

Ce mă fac să uit o vreme,
Un trecut îndepărtat
Şi să văd ceea ce vine
Dar, rămân cu un oftat.

Mă întorc şi văd prin geamul
Aşezat spre miazăzi,
Luminiţa şi speranţa
Timpului ce va sosi.

Răul din trecut se iartă,
Dar se uită rareori,
Când îţi răscoleşte-n suflet
Zeci şi sute de fiori.

Doar nucul mă potoleşte,
Ce-a crescut sub geamul meu
Şi adesea mă trezeşte
Când îl bate vântul greu.

Trece o zi şi altă noapte,
Gânduri şi speranţe vin,
Să-mi duc crucea pân-la capăt,
Cum mi-e dat al meu destin,

Dacă adesea ori mă bucur
C-am purtat „tone” de greu,
Ce va fi? Este-o enigmă,
Ştiută doar de Dumnezeu.

poezie de Corneliu Zegrean-Nireşeanu din Freamăt de gânduri Lacrimi de dor (intern) (2008)
Adăugat de Corneliu Zegrean-Nireşeanu
Comentează! | Votează! | Copiază!

* * *

Nu-mi eşti pură întâmplare;
Nici poveste încurcată;
Îmi eşti albastrul dintr-un soare;
Nu te gândi la mine îngândurată!

Nu eram pictat în manuscris;
Prin timp sau prin ce-am scris;
Nu eram ascunsă întrebare;
Eram în tot asemănare!

Şi tot vibram în violet;
Şi-a trebuit să se întâmple;
Să devenim un tot complet;
În toate lucrurile simple!

Nu-i un simplu fapt că vreau iubire;
Şi nici un simplu fapt să zici nu ştii;
Chiar după atâta amăgire;
Cu foc si dor te pot iubi!

Ţi-am spus că m-am oprit la tine;
Nu doar din pură întâmplare;
Eu căutam şi stiu pe cine;
Nu pe altcineva din vieţi anterioare!

Te cred că mult te doare;
Tot ce ţi-am spus într-un târziu;
Dar totuşi nu-i o întâmplare;
Sunt tot ce pot acum să-ţi fiu!!!

poezie de Mihai Marica
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mamă, vine toamna

nici eu nu mai sunt cel care am fost
ştii bine asta
mamă
mimez doar ceea ce am fost
o parte din mine se clatină
precum vântul
din când în când
mă uit în oglindă şi mă contrazic
de dragul a ceea ce am fost
m-aş pregăti să-şi cer ceva dar
cuvintele mi se transformă în umbre
aidoma apei în gheaţă

vine toamna mamă şi
cuvintele nu se mai leagă
ştiu
tu plângi şi desenezi umbre
pentru atunci când
ne vom reîntâlni

mamă,
vine toamna

poezie de Teodor Dume din Fără grupă sanguină (2017)
Adăugat de Teodor Dume
Comentează! | Votează! | Copiază!