Oreste

Oreste-a evadat din puşcărie
şi deghizat se-ascunde printre noi,
Eriniile, pline de furie,
îl caut-n ţinută de război.

Au răscolit palate şi spitale,
chiar şi-n bordeluri noaptea au intrat,
prin şcoli au dat decrete factuale
privind destinul celui căutat.

Oraşul e cuprins de isterie
şi porţile cetăţii s-au închis,
iar Ares, cu privire-i pământie,
stă supărat şi încă indecis,

căci sora sa, războinica Athena,
a delegat deja un tribunal
să ia pe ordinea de zi problema
pretinsului Oreste criminal.

Sosit în templul marelui Apollo,
cel bănuit Oreste că ar fi
s-a dovedit, de fapt, că nu-i acolo,
ci că-n oraş se plimbă-n plină zi.

S-au resemnat deodată înţelepţii
prea respectatului Areopag...!
De-atunci copiii mor în faţa porţii
şi cad răpuşi soldaţii lângă steag.

Cetate-ntreagă-a devenit pustie,
doar gărzile trimise pe crenel,
cu-aceeaşi nefirească frenezie,
de şase ori se schimbă sub drapel.

poezie de Corneliu Neagu din Fata Morgana, Ed. ePublishers, Bucureşti, 2016
Adăugat de Corneliu Neagu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Toamnă violetă

Refrene din cântări de altădată
revin din nou în parcul regăsit,
decorul toamnei pare adormit
lângă o margine de timp uitată.

Fanfara se aude mai aproape,
m-aşez pe bancă şi ascult tăcut
un vals care ajunge din trecut
pe lacrima ivită între pleoape.

Privesc în zare dalba-ţi siluetă
plutind inert pe umbra unui vis,
venit cu valsul care-a fost rescris
pe-o pagină de toamnă violetă.

Se lasă liniştea în parc deodată,
soldaţii gărzii urcă pe crenel,
rămasă-afară noaptea sub drapel
o amintire plânge-ngenunchiată.

poezie de Corneliu Neagu din Drum spre eternitate (2019)
Adăugat de Corneliu Neagu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Zece negri mititei

Zece negri mititei au ieşit la masă
Unul s-a înecat şi nouă s-au întors acasă.
Nouă negri mititei noaptea s-au culcat
Unul a dormit prea mult, opt s-au deşteptat.
Opt negri mititei la Devon plecară
Unul a rămas acolo, şapte nu-l urmară.
Şapte negri mititei ciopleau beţe groase
Unul s-a tăiat în două şi-au rămas doar şase.
Şase negri mititei la stup s-au jucat
Pe-unul l-a înţepat albina, cinci însă-au scăpat.
Cinci negri mititei sunt duşi la tribunal
Patru-s puşi în libertate, unu' a fost penal.
Patru negri mititei pe mare-au plecat
Unu' a fost mâncat de-un peşte, trei doar s-au speriat.
Trei negri mititei la zoo-au plătit
Ursu' a îmbrăţişat pe unul, iar doi au fugit.
Doi negri mititei se-ncălzeau la soare
Unul s-a ferit, dar altul s-a prăjit prea tare.
Un negru mititel, burlac, ca nebunul
S-a însurat şi-n felu-acesta n-a rămas niciunul.

poezie de Frank Green, traducere de Octavian Cocoş
Adăugat de Octavian Cocoş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cheia cetăţii

Am cheia cetăţii dorite!
De vrajă, deja, sunt cuprins,
căci dorul rămâne aprins
în clipe ce-mi par adormite.

Mi-e dragă cetatea semeaţă,
Cu ziduri prea greu de trecut
Ce-i stau împrejur ca un scut
La orice-ncercare-ndrăzneaţă.

Aştept doar un semn de la Lună,
Un sunet, un licăr de stea,
Sau, poate, chiar noaptea să-mi spună:

-Încearc-o, e cheia cea bună!
Iar uşa aşteaptă şi ea
Tristeţea cetăţii s-apună.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pe muchii de dileme

Avem prea multe nefireşti probleme
de rezolvat în fiecare zi,
s-au adunat pe muchii de dileme
şi ne-ntrebăm: "A fi sau a nu fi"?
Iar magica-ntrebare ne pătrunde
în sufletul rămas neprotejat
pe un tărâm străin care ascunde
un vast război, cu scop nedeclarat.
Ne rătăcim în căutări sterile,
bătând la porţi lăsate cu-mprumut,
în dosul lor stă Kafka, nevăzut,
să scrie-n taină ultimele file
dintr-un roman rămas neînceput.
În timp ce aşteptăm deznodământul
pe un crenel ce trebuia zidit,
Bacovia se-ntoarce osândit
ca, pe ascuns, să-si caute mormântul
în miticul Castel neconstruit.
Aştept în van minunea nesperată,
pe zidul dărâmat de sub crenel,
şi parcă văd în faţă, deodată,
cum Kafka se ridică din Castel.

poezie de Corneliu Neagu din Drum spre eternitate, Ed. ePublshers, Bucureşti, 2919 (2019)
Adăugat de ugalen
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu degeaba în munţi se aştepta sosirea unui ajutor. Mii de emigranţi jormani au intrat pe la graniţa de vest fără nici un obstacol. Printre ei a sosit şi Boba, în fruntea grupului său numit Grupul celor 42, căci era alcătuit din acest număr fatal, după unii, de persoane. S-au instalat într-un oraş de munte, care a devenit repede centrul unei noi ordini. Oraşul se reconstruia, se găseau alimente, medicamente, medici fără frontiere şi soseau în masă, din toate regiunile ţării, partizani înarmaţi ca să se pună la dispoziţia lui Boba.

Ioan Petru Culianu în Păcatul împotriva Spiritului
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Depresia

La colţ de stradă mor prieténii,
amantele se culcă cu mai mulţi,
copiii simt c-au devenit adulţi,
tot alergând pe străzile pustii.
Şi toamna rece vine peste noi,
iar frunzele, pe ritmuri de poem,
plutesc incert pe trenuri care gem
ducând soldaţii noştri la război.

Oraşul tot e un coşmar stupid,
iar oamenii stresaţi nu înţeleg
ce-i parte separată ce-i întreg
în graniţele care ne închid.
Şi-n orice întrebare e un chin,
îl resimţim în inimă şi-n gând,
se sting în noi speranţele plângând
pe marginile unui crunt destin.

Himerice imagini trec prin vis
şi ne trezim în spaime şi-n delir,
iar patul ni se pare cimitir,
plutind imponderabil în abis.
Iar cei apropiaţi, în mod fatal,
ne intră cu picioarele-n destin
şi când paharul de durere-i plin
ne internează noaptea în spital.

Dar, ca răspuns la gestul lor brutal,
pe doctori, care-s mai nebuni ca noi,
îi dezbrăcam şi îi închidem goi
într-un salon cu gratii de metal.

poezie de Corneliu Neagu din Cunoaşterea de sine
Adăugat de ugalen
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ce n-am iubit...

Aduce vântul frunze dantelate

lăsând în urmă arborii mai goi,

eu mi-amintesc iubirile ratate

rămase afară noaptea, după ploi.

Şi mă cuprind regretele, deodată,

că n-am ştiut atunci să le împac,

revin acum cu toamna-ntârziată,

plutind pieziş ca frunza din copac.

Le-aş aduna pe toate lângă mine

la gura sobei să le încălzesc,

dar când le văd îmi par nişte străine,

cu ochii plânşi şi zâmbet nefiresc.

Ajung tot mai aproape de fereastră

dansând pe ritmul unui triolet,

se ofilesc garoafele în glastră,

privind prin geam apusul violet.

Se scurg prin mine clipele ratate,

ce n-am iubit rămâne doar un vis,

iubirile de-atunci, neacceptate,

în propria mea viaţă m-au închis.

poezie de Corneliu Neagu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Luca (agitat): Nu-mi vine să cred! Un turc adevărat a intrat pe fereastră? Şi gărzile n-au prins de veste?
Ioan (în şoaptă, privind spre Purice): Gărzile păzeau intrarea! Aşa e obiceiul lor! Iar păgânul a intrat pe geam! Era iscoadă...

replicile de început din piesa de teatru Ştefan cel Viu, scenariu de Valeriu Butulescu
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

O lege nefirească

Doamne, oh, ce lege nefirească!
Omu,-n viaţă nu-i decât un râu...
Poposeşte prea puţin acasă.
Griji, speranţe, vise,-l ţin în frâu...

I-a sortit pesemne DEMIURGUL,
Să îşi spele rănile adânci...
Curge veşnic, sfredelind pământul.
Rareori se caţără pe stânci.

Albia ascunsă, de sub pleoape,
Mai tresaltă ca un clopot viu,
Ancestrală literă s-adape
-n trecerea-i fugară prin pustiu.

Printre lacrimi caută răcoare
Şi în lacrimi se avântă iar,
N-are nici o clipă alinare
Şi iubirea-i este în zadar.

Ne înalţă valuri spre pieire
Şi-n tăceri, cascade devenim,
Alergăm înspre nemărginire
Şi prin moarte, iar ne risipim.

Că trăim în ură sau război,
Dar dorim doar dragoste şi pace
E un pact, pe care-l facem noi,
Chiar de armistiţiul nu ne place.

Ne sugrumă lanţuri de tăcere
Şi finalu-i trist şi e banal,
Ca o nefirească mângâiere,
regăsită-ntr-un decor carnal.

Ne ascundem - valuri de lumină,
Portativul vieţii s-a sfârşit.
În clepsidra plină de rugină,
Numai întuneric am găsit.

poezie de Rodica Nicoleta Ion
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

În urma mea porţile cerului s-au închis

fiara din fiară crescută
braţele tale
ca nişte ierburi de lână
se înfăşoară
de-a lungul trupului meu
şi cum umbli în mine
carne tremurândă
prin cotloanele sufletului
prin umăr prin oase
frunze alb albastre

în întunericul deja tocmit
doar ochii tăi
hăruiţi cu lumină
de nimfă
mai strălucesc
dragostea ta
o furtună
şi trupurile noastre flămânde
ca nişte fiare vrăşmaşe
sfâşiindu-se
eu îţi sorb lacrimile târzii
tu îmi bei sângele
cu o voluptate nebună

de data asta în locul buzelor
mi-au crescut aripi de fluturi
în locul ochilor am frunze de prun
şi piept de vultur
şi suflet de cuc
şi mersul meu e înălţare
şi braţul puternic

în urma mea porţile cerului s-au închis
definitiv

Share on FacebookShare on TwitterShare on Linkedin

poezie de Petre Ioan Creţu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Toamna vieţii

Atâtea amintiri am strâns în viaţă –
ce grele-mi par când anii se tot duc!
S-au aşezat pe gânduri ca o ceaţă
să îmi cobească-n cântecul de cuc!...
Iar de privesc aevea peste vreme,
spre căile pe care le-am parcurs,
mă răsucesc pe muchii de dileme,
rămase cu-ntrebări fără răspuns.

Mi-am căutat destinul printre stele,
din neguri reci m-am ridicat în zbor,
am aruncat ratările prea grele
pe zdrenţele căzute dintr-un nor.
Din drumul meu am izgonit himere,
care-aşteptau credinţa să-mi-o ia,
am frânt din ochi ispite efemere,
ieşite la răscruci în calea mea.

Am adunat din tină nestemate,
le-am şlefuit şi nume sfânt le-am dat,
mi le-au furat mişeii, pe-apucate,
zicând că ei în taină le-au creat.
Ajuns acum în toamna vieţii mele,
privind în urmă parcă mă-nspăimânt,
destinul meu, luat cândva din stele,
se zbate-n van pe-o aripă de vânt.

Dar tot urcând spre sferele astrale,
lăsând pământu-n urmă răscolit,
mai ud cu stropi de viaţă câte-o floare
când văd că se-ofileşte-n asfinţit.

poezie de Corneliu Neagu din Cunoaşterea de sine
Adăugat de ugalen
Comentează! | Votează! | Copiază!

Noapte de iunie

Cânta deasupra pasărea măiastră,
pădurea tremura cuprinsă de fiori,
iar vântul, răscolind frunzişu-n creastă,
se rătăcea prin teii încărcaţi de flori.

Creştea în zare luna tremurândă,
iar noi priveam uimiţi, sub cerul de oţel,
cum umbrele, pornite să se-ascundă,
pluteau în spatele cetăţii, sub crenel.

Măceşii peste zid dădeau în floare,
se agăţau în gard cu spinii de uluci,
privind miraţi, văzând cum mă seduci,
la pieptul tău strângându-mă mai tare.

Abia atunci, uitându-mă mai bine,
păgâne năluciri vedeam în ochii tăi,
mă-ndepărtam, să mă desprind de tine,
dar mă trăgeai să vin în braţe, înapoi.

Şi m-a cuprins o vrajă, dintr-odată,
pluteam în lumi de vis, departe-n infinit,
nici nu mai ştiu ce-a fost, dar m-am trezit,
căci se rupea deasupra bolta înstelată.

poezie de Corneliu Neagu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Harry Wilmans

Abia ce împlinisem douăzeci şi unu de ani,
Când Henry Phipps, inspectorul şcolar,
A ţinut un discurs la Bindle's Opera House.
"Onoarea drapelului trebuie onorată", spunea el,
Indiferent dacă este asaltată de unul din triburile de barbari Tagalos
Sau de cea mai mare putere a Europei."
Iar noi înălţam urale peste urale – şi drapelul flutura
În vreme ce el vorbea.
Şi am plecat la război în pofida tatălui meu,
Şi am urmat drapelul până l-am văzut ridicat
În tabăra noastră din câmpul de orez de lângă Manila,
Şi iarăşi am înălţat urale peste urale.
Dar acolo erau muşte şi chestii otrăvitoare,
Şi acolo era apă care care ucidea,
Şi căldură nemiloasă,
Şi hrană fetidă, dezgustătoare;
Şi mai era mirosul haznalelor din spatele corturilor
Unde soldaţii mergeau să se uşureze;
Şi mai erau prostituatele care se târau în urma noastră, pline de sifilis;
Teroarea, ura, degradarea erau printre noi,
Şi zile de repulsie, şi nopţi pline de teamă
În aşteptarea orei de atac atac prin mlaştinile bolborositoare;
Am urmat drapelul,
Până când, cu ţipăt, am simţit glonţul trecând prin intestine.
Acum deasupra mea în Spoon River
Se află un steag. Un steag!
Un steag.

epitaf de Edgar Lee Masters din antologia de versuri Antologia de la Spoon River, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!

Regretatului poet Oreste pentru laudele exagerate aduse lui Nigrim, din recunoştinţă că-l invitase la via sa de la Buzău. "Habent sua fata..."

Tu de Nigrim să nu te-atingi, Oreste!
E scris în cer destinul fiecărui.
Eu atacându-l, l-am creat ce este;
Cu lauda-ţi anemică, tu-l nărui!

epigramă de Cincinat Pavelescu
Adăugat de Gheorghe Culicovschi
Comentează! | Votează! | Copiază!

Legea Athena privind curtoazia rutieră

Dacă permiţi cuiva să te depăşească, fie maşina din faţa ta va fi ultima la o trecere de cale ferată şi tu vei aştepta un tren lent şi interminabil, fie aveţi amândoi aceeaşi destinaţie şi maşina din faţa ta îţi suflă ultimul loc de parcare.

murphologie
Adăugat de Lucian Velea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fâl-Fâl

O fluturiţă din zăvoi
A întâlnit un fluturoi
Pe care îl ştia demult,
Din vremea marelui tumult
Când, prospături şi el şi ea,
Cu aripi ca de catifea,
O zi întreagă s-au iubit,
Apoi s-au pus pe fâlfâit:
Fâl-fâl şi el,
fâl-fâl şi ea...
S-au dus.
Niciunul nu credea
Că se vor mai vedea cândva,
Dar cineva,
Acolo sus,
Îl tot privea
Şi nu ştia
De ce e el tot supărat,
Şi o pândeşte pe-nserat.
Mă rog, acum s-au întâlnit,
Iar el, pe-un ton puţin răstit
A abordat-o cam aşa:
- Să-mi spui, cinstit,
Acum, pe loc:
Ce văd eu, sus, pe rămurea,
Şi nu îmi seamănă deloc,
E sau nu e... omida mea?

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Oreste

La poarta uitări se-adună regrete
venind dintr-o antică plajă
pe cântec vrăjit de erinii ascete
ce vor să mă prindă în mreajă.

Aud, deîndată, o primă soprană,
cu triluri prelungi mă despică,
iar vocea ei suplă de fată orfană,
pe margini de nori mă ridică.

O alta mai gravă, de primă altistă,
se-avântă pe note rebele,
cu glasu-i divin, de văduvă tristă,
mă urcă la cer, printre stele.

Virgine erinii în larg mi-se arată,
în noaptea toridă de vară –
ajunse pe ţărm, se opresc deodată,
c-un cântec vrăjit mă omoară.

poezie de Corneliu Neagu din volumul de versuri Poeme peste timp
Adăugat de Corneliu Neagu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Margine de sat

uitarea

eşti strop de viaţă
şi prea multā moarte
eşti lacrima de pe obrazul ţării
eşti zâmbetul copilăriei noastre
steaua care se stinge printre astre

la pieptul tău au cugetat poeţi
la masa ta prea mulţi s-au ospătat
din palma ta s-au ridicat cetăţi
pământul ţi-e cu sânge amestecat

din vinul tău băut-au toţi bărbaţii
de furca ta boierii s-au temut
în patul tău s-au zămislit soldaţii
acestui neam
umil
sărac
tăcut

te-au părăsit nepoţii
şi copiii
vorbeşti mai des cu morţii
nu cu viii
şi Dumnezeu te vizitează rar
de Crăciun parastase şi de Paşte
cu o prescură şi colive-n dar
atunci lumina-n candelă-ţi renaşte

eşti strop de viaţă
şi prea multā moarte

poezie de Vlad Gil
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cu cât vei căuta mai multă dreptate, cu atât vei fi mai supărat pentru că nu există dreptate. Există doar ce este acolo afară (în lumea reală). Asta e tot. Ideea e că trebuie să reproiectăm acest mediu care produce un comportament aberant. Asta este problema. Nu să bagi o persoană în puşcărie. De aceea judecători, avocaţi, "libertatea de a alege" - astfel de concepte sunt primejdioase pentru că îţi dau informaţie greşită despre o persoană că ar fi "rea" sau că acea persoană e un "criminal în serie". Criminalii în serie sunt făcuţi aşa, exact la fel cum şi soldaţii devin criminali în serie când li se dă mitraliera în mână. Ei devin maşini de ucis, dar nimeni nu îi priveşte ca pe nişte criminali sau ca pe nişte asasini pentru că asta este ceva "natural" (ca soldaţii să ucidă). Aşa că noi învinuim oamenii. Spunem lucruri ca: "Păi tipul ăla e un Nazist. El a torturat evrei." Nu, el a fost educat să tortureze evrei."

citat din Jacque Fresco
Adăugat de Catalin Popescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Marea Apă Gri

S-au întâlnit doi oameni, s-au întâlnit doi oameni
Care poate nu se vor mai întâlni niciodată –
Două firişoare de nisip, două fire de iarbă,
Două iţe trecute prin aceeaşi spată –
Lângă Marea Apă Gri.

Două mâini s-au strâns, două inimi s-au atins;
Iar noi, adunaţi aici în această seară
Nu vom uita, poate nu vom uita,
Unde ne-am întâlnit toţi trei ultima oară –
Dincolo de Marea Apă Gri.

Două pahare pline, două pipe cu tutun –
"Înălţăm pentru norocul nostru, frate, cupa!"
Şi, după ce ciocnim, noi bem
Urându-ne voiaj bun şi vânt din pupa
Pentru a traversa Marea Apă Gri.

Trei oameni au plecat, unul a rămas pe mare,
Păcatele lui şi-ale noastre-s acum cu el,
Dumnezeu să-i odihnească sufletul!
Cinci oceane şi-l revendică-n salinul lor castel.
O, Doamne! A Ta-i Marea Apă Gri!

Dar eu sunt încă viu, şi tu eşti încă viu,
Şi destinul ne-a aruncat aici pe amândoi
Tovarăşi adevăraţi, dar odinioară... am fost trei,
Iar unul nu mai este azi cu noi
Lângă Marea Apă Gri.

Un spaţiu pentru respirat, un pat pentru odihnă,
Lumini blânde, potir plin de dus la buze;
Apoi, iarăşi şi iarăşi,
Fără griji şi fără călăuze
Pornim pe Marea Apă Gri.

S-au întâlnit doar doi acolo unde se-ntâlneau trei
Cu înjurături şi râsete răsunătoare;
Şi trece, trece Ziua noastră,
Urmată apoi de Noaptea mare –
Dar, oh, oh, Marea Apă Gri.

poezie de Edwin James Brady, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!