Nevasta de la Ushers Well

Trăia acolo o nevastă,-n Ushers Well,
O femeie bogată, cu multă stare;
Avea trei feciori puternici şi înalţi,
Pe care i-a trimis pe mare.

Abia plecaseră din Ushers Well
De-o săptamână, numai una,
Când bătrânica a primit veste că fii ei
Sunt pierduţi, pentru totdeauna.

Aş vrea să nu-nceteze vântul niciodată
Şi nici lumina pe ape să se petreacă
Până când băieţii mei acasă, în sânge
Şi carne pământească,-or să se-ntoarcă.

Era în seara zilei de Sfântul Martin,
Când nopţile sunt lungi şi întunecoase,
Când cei trei fii s-au întors la Ushers Well;
Aveau pălării din coajă de copac, scorţoase, *

Care nu păreau a fi din codrii noştri verzi,
Nici din livezile de nuc sau de cais,
Ci din partea dinspre miazănoapte-a mesteacănului
Care creşte în Paradis.

Suflaţi, suflaţi în foc, vesele fecioare,
Aduceţi apă proaspătă de la fântână,
În noaptea asta-n casă va fi ospăţ mare,
Cei trei fii s-au întors la mama lor bătrână.

Apoi, roşu ca sângele, a cântat cocoşul
Şi zorii se strecurau în zare, alb fum,
Iar fiul cel mare i-a spus mezinului,
"A venit vremea să plecăm la drum,

Iată, cocoşul cântă, ziua-i aproape, iar viermii
Aşteptă să ne-ntoarcem, cum am promis,
Trebuie să plecăm îndată de la Ushers Well
Spre porţile cele mari de sus, din Paradis."

Aş vrea să nu-nceteze vântul niciodată
Şi nici lumina pe ape să se petreacă
Până când băieţii mei acasă, în sânge
Şi carne pământească,-or să se-ntoarcă.

* Balada a apărut prima oară în antologia lui Walter Scott, cuprinzând balade de frontieră, Minstrelsy of Scottish Border, în anul 1802.

* Este vorba despre o veche credinţă conform căreia cei morţi trebuie jeliţi doar un an şi-o zi; dacă-s jeliţi mai mult timp se vor întoarce pe pământ, dar ca stafii, nu ca fiinţe pământeşti având carne şi sânge. Pălăriile din coaja unui de mesteacăn care creşte în paradis au rolul de a proteja pe cei morţi când revin în lumea celor vii.

poezie de Autor anonim – sec al XVII-lea, Scoţia, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pruncul din sâmburi de cais

de-o vreme
mă tot străbate drumul de fier
din ochi şi până în tălpi
pe piept numai şine de cale ferată
zici că sunt corzi imense de ţambal

hei,
sunt poetul naiv
cu ochii însămânţaţi
cu zare căpruie
în carne îmi creşte
multă umbră
ca un ghemotoc de întuneric
şi tare trist mai sunt
că te-am pierdut
tu eşti zmeul
care s-a tot înălţat
şi nu am mai avut sfoară de ajuns
să te ţin aproape de mine

oare de ce cred
că eşti pasărea pictată
în fereastra bisericii din sat
şi nici de ce
coastele îţi sunt zăbrelele
care-ţi ţine zborul ferecat
nu-i aşa că Dumnezeu
e artist la trapez,
la circul şchiop
din Fayoum?

hei,
câtă pădure am despicat
cu pieptul
ca drujba în rapel
mi s-a spus
că m-am născut bătrân,
desfrunzit,
pe drum de pământ în căruţă
există un loc la marginea satului
unde caii s-au oprit din senin
şi m-am născut
acolo bunicul a săpat o fântână
de sete topită în adânc
unde îngerii strălucesc luminaţi
pe treptele ei am plâns
şi am sângerat
lemn sfânt pietrificat în pruni
eu, feciorul abia acum născut

trupul meu din sânge
şi din durere a fost făcut
din care femeile muşcă
hălci mari de lumină
şi multă nefericire
nici măcar nu ştiţi
că mă vor crucifica
cucii în asfinţit
oh,
veşnicul mire al morţii,
pruncul pitit
într-un sâmbure de cais

poezie de Petre Ioan Creţu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Acum nu mai vreau să fiu nici în New York, nici în Londra, nici în Moscova! Nu mai vreau să-mi petrec şapte ore pe zi pe drum într-un oraş mare, oriunde aş avea nevoie să mă duc. Pe când, din Bucureşti, munţii sunt la două ore, marea la trei ore. În plus, cum călătoresc mult la concerte, întotdeauna îmi ia foarte puţin să ajung la aeroport, în 15 minute sunt acolo. Din punctul ăsta de vedere aveţi unul dintre cele mai bune aeroporturi pe care le-am văzut vreodată. Am stat şi m-am gândit: în ce ţară mai găseşti toate aceste lucruri laolaltă? Hmm, Moscova nici măcar nu are mare. Iar când locuiam în Anglia, îmi lua trei ore să ajung la aeroportul Heathrow. Aşa că Bucureştiul mă eliberează. Şi dacă aş putea, aş vrea să locuiesc într-un sătuc din România.

Eduard Kunz în Jurnalul Naţional (10 februarie 2013)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Femeie

Cât de trist este să fii femeie!
Nimic pe lumea asta nu-i mai ieftin.
Băieţii, asemeni unor Zei căzuţi din Paradis,
Stau sprijiniţi de uşă.
Inimile lor înfruntă cele Patru Oceane,
Vântul şi praful a o sută de mile.

Nimeni nu-i bucuros când i se naşte-o fată:
Prin ea familia nu obţine mai multe provizii.
Când creşte mare, stă ascunsă-n camera ei,
Temătoare să privească-n ochii unui bărbat.
Când părăseşte casa părintească nimeni nu plânge –
În grabă, ca norii după ce a stat ploaia.

Îşi înclină capul şi-şi ascunde faţa,
Dinţii apasă pe buzele ei roşii:
Se înclină şi îngenunchează de nenumărate ori.
Trebuie să fie smerită până şi-n prezenţa slujnicilor.

Dragostea lui e la fel de îndepărtată ca stelele de pe cer,
Şi totuşi floarea soarelui întoarce capul după soare.
Inimile lor sunt mai separate decât apa şi focul –
O mie de răutăţi s-au adunat deasupra ei.

Chipul ei însoţeşte prefacerile anilor:
Stăpânul va găsi mereu alte plăceri.
Odinioară erau substanţă şi umbră,
Dar acum sunt la fel de îndepărtaţi ca Hu de Ch'in,*
Deşi Hu şi Ch'in s-ar putea întâlni mai repede
Decât fiinţele aflate la o depărtare
Mai mare decât cea dintre Ts'an şi Ch'ēn.**

* Două ţinuturi din China.
** Două stele.

poezie de Fu Hsüan, 217–278, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Acel care nu se simte tăiat la brâu, când priveşte Ardealul, acela nu-i roman, acela-i sămânţă străină pripăşită în România, pe vremea când o băteau vânturile din toate părţile!
Ne trebuie Ardealul, dar ne trebuie cu jertfă! Nu se lipeşte carne de carne, fără să curgă sânge! Nu se ia Ardealul cu neutralitatea! Neutralitatea şi-a avut rostul, dar şi-a trăit traiul.
Şi-a avut rostul, pentru ca neutralitatea noastră n-a fost nici calcul, n-a fost nici teamă!

Nicolae Titulescu în Inima României – discurs din 1915
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ca un fir albastru fumul de ţigară

în timp ce făceai dragoste cu mine
îţi împleteam din părul tău blond
aripi de înger

amândoi ne doream să ne smulgem din noi
din lutul trupurilor noastre bătrâne
deşi de multe ori zborul ne era scurt
din când în când reuşeam să ne înălţăm
şi acolo sus ne dezbrăcam de carne şi sânge
ne desprindeam de grija zilei de mâine
de boli de nevoi
nici nu mai respiram
păşeam cumva în moarte ţinându-ne de mână
două năluci străvezii abia pâlpâind
şi totul ţinea mai mult de o veşnicie
până când ne aprindeam ţigările
iar fumul de ţigară ca un fir albastru năuc
se furişa pe lângă noi
şi se ridica tot mai înalt tot mai subţire
iar din noi în timp rămâneau
doar două mucuri de ţigară

de multe ori mă visez că sunt
un mărfar uitat pierdut într-o gară pustie
unde nici măcar vântul nu vrea să mai adie
şi unde timpul nu mai curge
e prins strivit de acele macazului
de pe calea ferată ce duce spre Calea Lactee

poezie de Petru Ioan Creţu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mahomed le-a promis drept-credincioşilor musulmani (bărbaţi) că, drept răsplată pentru credinţa lor, vor ajunge în Paradis, unde vor avea parte fiecare de câte 72 de hurii, adică de câte 72 de fecioare (virgine) deosebit de frumoase, veşnic tinere, care, după cum spun exegeţii în Coran, "au vagine apetisante şi redevin virgine" după ce drept-credinciosul face sex cu ele; mai mult, "penisul celui ales este veşnic erect", nu se înmoaie niciodată, nici nu suferă vreodată de impotenţă, deci îşi poate regula toate huriile odată, una după alta, cât timp vrea el, după pofta inimii. Primul lucru ciudat: răsplata pentru credinţa în Allah este de natură sexuală, nu spirituală, şi nu una oarecare, fericiţilor aleşi nu li se oferă nişte femei, nici femei frumoase, ci "fecioare deosebit de frumoase şi de voluptoase". Al doilea lucru ciudat, care dovedeşte şi atitudine misogină: femeilor drept-credincioase nu li se oferă în Paradis nici feciori (virgini) deosebit de frumoşi şi de voluptoşi, cu "penisuri veşnic erecte", nici bărbaţi frumoşi, nici măcar nişte moşi. Al treilea lucru ciudat: credincioşii lui Allah care în timpul vieţii au preferat să facă sex cu bărbaţi, în Paradis nu vor avea parte de bărbaţi, ci fiecare va fi obligat să facă sex cu cele 72 de fecioare care-i revin; păi, pentru aceştia, asta e pedeapsă, nu răsplată, iar pentru ei Paradisul promis e, de fapt, Infernul!...

George Budoi în Femeia de la A la Z în Aforisme, Epigrame, Poezii, Pamflete şi Satire (8 martie 2020)
Adăugat de George Budoi
Comentează! | Votează! | Copiază!

Calea viselor

E-o umbră ce se leagănă de parcă
ar vrea, hipnotizat, să plec departe,
iar sufletul să nu se mai întoarcă
din lumi ce nu-s nici vii, nu sunt nici moarte.

Ascult imboldul inimii ce saltă
domol, în ritmul unei vechi pendule,
în intervale-n care nu tresaltă
când sângele încearcă noi formule.

Pornesc din întuneric spre lumina
ce-mi strigă o chemare dinspre Lună
prin raze ce descoperă cortina
ce două lumi încearcă să opună:

O lume-n care totul se măsoară
în timpul care trece iluzoriu,
şi alta,-n care-am fost de prima oară,
eternă, infinită, purgatoriu.

Aleg un drum ce pare o cărare
spre poarta ce-mi apare larg deschisă
spre lumea veche, calea salvatoare
pe care doar iubirea e admisă.

Şi merg... şi merg... un suflet ce se pierde
în raza de lumină care vine
cu zorii ce-ndrăznesc să îmi dezmierde
un vis neterminat, întors în mine.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu din Oare
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fiul cel mai mic

Odată o pildă Domnul nostru-a spus
C-un om bogat ce avea doi fii
Dar fiul cel mai mic s-a dus
Să bată-n lumea mare doar câmpii

Iar fiul cel mai mare la casa părintească
Rămas-a să lucreze pe-al tatălui ogor
Cu muncă şi cu sârg viaţa să-şi trăiască
Acasă dar clădindu-şi prin muncă-un viitor

Şi fiul cel mai mic averea şi-a pierdut
Cu fetele stricate şi oamenii cei răi
Sărac curând ajunse şi-un om necunoscut
Căci a călcat porunca — de la părinţii săi

Şi-a fost lovit amar de atâta sărăcie
Căci el ajunse la porci îngrijitor
Chiar el ce-odată avese — atâta bogăţie
În zdrenţe ajunsese ca orice cerşitor

Însă prin neagra noapte un glas el auzi
Întoarce-te acasă căci tatăl tău te aşteaptă
Şi el la sânul lui din nou te va primi
Căci el e atât bun — şi tatăl tău te iartă

Şi iată dar băiatul spre casă a plecat
Iar tatălui îi spuse ceva — că fiu-i se va-ntoarce
Şi tatăl lui nerăbdător mereu l-a aşteptat
Acasă dar voind ca să-l primească-n pace

Când iată dar pe drum venea din depărtare
Un chip necunoscut — creştea şi tot creştea
Când tatăl îl aştepta cu atâta nerăbdare
Căci pe băiatul lui acasă din inimă-l voia

Şi iată chipu acela mai mare şi mai mare
Cine-o fi oare — or" n-o fi chiar băiatul meu
E el — şi se avântă deodată-n alergare
Şi-n braţe îl cuprinse chiar pe băiatul său

O fiul meu o fiul meu — ce mare bucurie
Iar să te revăd acasă c-ai venit
O să te îmbrac ca fiu şi-o să-ţi dărui o mantie
O fiul meu — o fiul meu iubit

Eu nu sunt vrednic ca numele să-ţi port
Şoptise fiul cel mai mic cu atâta întristare
Dar tu eşti fiul meu şi eu îţi dărui tot
Căci dragostea mă arde cu atâta frământare

Aduceţi haina cea mai bună pentru al meu băiat
Şi puneţi-i inelu-n deget căci astăzi îl primesc
Se-ntoarce fiul meu acasă şi atât m-a bucurat
Căci dorul azi mă face mai mult să îl iubesc

A fost pierdut — dar s-a găsit şi iată-l lângă mine
S-a-ntors băiatul meu acasă şi eu în sărbătoare
Iarăşi îl primesc căci nu e orişicine
E mare bucuria — o vai e atât de mare

Dar fiu ce rămase acasă — rămăsese-n curte
Nu vrea să intre-n casă căci tatăl l-a primit
Pe fiul cel mai tânăr ce nu voi s-asculte
Şi-averea lui întregă el şi-a prăpădit

Doi oameni iată — în faţă ni se arată
Fiul cel mai mare în casă ce-a rămas
Dar inima lui crudă pe fratele nu-l iartă
Şi nu-l mai vrea în casă nici măcar un popas

Şi fiul cel mai mic ce-acum el s-a întors
Din nou la tatăl său şi care l-a crescut
Dar nu mai vrea nimic căci iată e pe dos
Ştie că averea — praf el a făcut

Eu văd în fiul cel mai mare — îl văd pe Israel
Iar fiul rătăcit — neamurile care
Îşi văd distrusă viaţa şi-l vor pe-al vieţii Miel
Căci vor ca să se scape de moarte şi pierzare

Fiul cel mai mic la tatăl s-a întors
Şi astfel fu găsit din plin de tatăl său
Dar fiul cel mai mare era neserios
Deşi era acasă — era în sine rău

El nu vedea iubirea şi n-o înţelegea
Trăind dar în belşug şi fără suferinţă
Tot că-i aparţine lui — însuşi el vedea
Şi nu-i păsa nicicum de-a fratelui fiinţă

El nu privea prin Duhul ci numai doar prin fire
Vroind să aibă totul vroia numai avere
Cum fratele mai mic odată în neştire
Aşa gândi odată firea doar cum cere

Tatăl Cel din ceruri vrea să ne desprindă
De tot ce avem aicea averi şi chiar comori
În El să ne încredem viaţa-ni să depindă
De-a Sale slăvi din ceruri — şi nu de-ai firii zori

Şi nu dar de pământ de bunuri şi averi
Ci doar de Fiul Lui Isus — pe veci să fim legaţi
Căci El este Lumina ce ne-a adus de nicăieri
Şi ne-a luat cu Sine să-i fim pururea fraţi
31-10-2019 mănăştur

poezie de autor necunoscut/anonim
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

A fost cândva o casă

(un cântec vechi... şi totuşi actual, pentru vremurile pe care le trăim )
A fost cândva o casă
undeva în Bucureşti.
O casă mică, strâmtă,
fără soare la fereşti.
Da-n toată sărăcia ei
când mă uitam la ea,
în mintea mea de copilaş,
ce mare îmi părea!
Căsuţa aceea veche,
cu mărul rotat,
sub care sta tăticul
cu mămica la sfat.
Şi cu bucătăria
în care ani la rând,
aşteptam ca mămica
să m-adoarmă cântând.
la la la, la la la la la, la.
Dar într-o dimineaţă
cerul albastru a vuit
şi păsări mari şi negre
peste noi s-au năpustit.
Urlau zvârlind bucăţi de foc
făcând pământul scrum
şi fumul când s-a ridicat
n-am mai văzut în drum,
nici casa noastră veche,
nici mărul rotat,
zadarnic pe tăticul
şi pe mama am chemat.
Vedea cum fuge lumea
spre locul fumegând
şi-n mijlocul mulţimii
stam pe stradă plângând.
la la la, la la la la la la.
Sunt ani de când s-au dus
tăticul şi mămica mea.
Iar azi copilul meu
se joacă-n leagănul de nea.
Şi-n ochişorii lui de cer
atunci când obosesc,
îl iau în braţe şi-l dezmierd
şi încep să-i povestesc
da casa noastră veche,
de micul palat,
unde tata şi cu mama
pentru mine au visat.
Iar păsările negre
de-or vrea din nou război,
vor fi atâtea mame
să le strige, ÎNAPOI!
Autor necunoscut

poezie de Dumitru Delcă (14 aprilie 2022)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mare este Domnul Psalm 48

Mare este Domnul, laude Îi cânt
Mare este Domnul în cetatea mare
Care stă pe munte, Muntele cel sfânt
Bucuria lumii, loc de închinare.
Înspre miazănoapte e lumina ei,
Împăratul nostru şi-a ales-o casă,
Turnul de scăpare este pentru cei
Ce se-ncred în Dânsul lumea când o lasă.

Iată ca-mpăraţii toţi s-au adunat
Au privit-o-n silă cum priveşti o slugă
Însă o durere când i-a apucat
S-au privit cu spaima şi s-au pus pe fugă.

I-ai bătut cu vântul cel din răsărit,
Cu durerea celei care sta să nască
Tocmai cum din vremuri fost-am auzit
S-a-ntâmplat ca Domnul să Se proslăvească.

Doamn-n veşnicie toate le-ai supus
Numele şi slava fă-le să răsune
Dincolo de mare şi de cer mai sus
Dumnezeul nostru imn şi rugăciune.

Sfântul munte strigă plin de bucurii
Vesele sunt toate a lui Iuda fiice
Când cu judecată dreaptă temelii
Pui Cetăţii Tale ca să se ridice.

Să se-ntindă faima-i dincolo de nori,
Cercetaţi palate, turnuri în lumină
Să-L vedeţi pe Domnul îmbrăcaţi în flori
Să-L vestiţi pe Domnul celor ce-or să vină...

poezie de Adriana Cristea (30 mai 2003)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cioara mai neagră ca niciodată

Când Dumnezeu, dezgustat de om,
S-a întors în Paradis,
Iar omul, dezgustat de Dumnezeu,
S-a întors spre Eva,
Lucrurile păreau că o luaseră razna.

Dar Cioara... Cioara,
Cioara i-a adunat împreună,
Legând Paradisul şi pământul unul de celălalt –

Astfel că omul a plâns, dar cu vocea lui Dumnezeu,
Iar Dumnezeu a sângerat, dar cu sângele omului.

Apoi, cerul şi pământul au plesnit la încheieturi;
Fisurile s-au transformat în cangrene şi s-au împuţit –
O oroare departe de de mântuire.

Agonia nu s-a atenuat.

Omul nu mai putea fi om, nici Dumnezeu, Dumnezeu.

Agonia
A tot crescut.

Cioara
A rânjit
Şi ţipat: " Acesta este creaţia mea,"

Fluturând drapelul cel negru al propriului ego.

poezie de Ted Hughes, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!

Amu cică era odată într-o ţară un crai, care avea trei feciori. Şi craiul acela mai avea un frate mai mare, care era împărat într-o altă ţară, mai depărtată. Şi împăratul, fratele craiului, se numea Verde-împărat; şi împăratul Verde nu avea feciori, ci numai fete. Mulţi ani trecură la mijloc de când aceşti fraţi nu mai avură prilej a se întâlni amândoi. Iară verii, adică feciorii craiului şi fetele împăratului, nu se văzuse niciodată de când erau ei. Şi aşa veni împrejurarea de nici împăratul Verde nu cunoştea nepoţii săi, nici craiul nepoatele sale: pentru că ţara în care împărăţea fratele cel mai mare era tocmai la o margine a pământului, şi crăia istuilalt la o altă margine.

Ion Creangă în Povestea lui Harap-Alb
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Patru cântece din Dunhuang

Melodie: "Dorinţa eternă"

1.
Era un trecător pe partea dinspre apus a râului,
bogat şi reputat cum puţini sunt pe lumea asta.
Toate zilele petrecea în oraşe de purpură
... dansând şi cântând.
Cupa era umplută iarăşi şi iarăşi, până când cădea beat;
trăia uşor, golind mereu cupele de aur,
încercând mereu savorile zilei, urmărind plăceri–
Unii oameni sunt prea bogaţi şi nu se mai întorc niciodată acasă.

2.
Era un trecător pe partea dinspre apus a râului,
numai el ştia ce singurătate vastă trăia;
obrazul îi era acoperit de murdărie şi de praf,
ceilalţi îl înşelau în fiecare zi.
În fiecare dimineaţă stătea în partea de apus a pieţei;
din cauza vântului lacrimile îi curgeu şiroaie pe obraji.
Ȋi era dor de casa lui aflată departe, departe de tot–
Unii oameni sunt prea săraci şi nu se mai întorc niciodată acasă.

3.
Era un trecător pe partea dinspre apus a râului,
bolnav, aproape de moarte.
Totuşi, se încăpăţâna să reziste, aşteptând veşti,
deşi cu trecerea timpului devenise evident că trebuie să plece.
Sătenii l-au târât la marginea drumului dinspre apus,
i-au prins de trup o etichetă pe care îi era scris numele;
tatăl şi mama lui nu mai ştiau nimic despre el–
Unii oameni mor şi nu se mai întorc niciodată acasă.

Melodie: "Gaiţa pe ramură"

4.
Nu mai pot răbda gaiţa şi toate poveştile ei extravagante!
Îmi aduce veşti bune, dar niciodată nu vine şi cu dovezi.
Zilele astea, când va zbura prin preajmă, o voi prinde
şi-o voi închide într-o colivie aurită, punând capăt clevetirilor!
Am venit la ea cu cele mai bune intenţii, dându-i veşti de bun augur–
cine s-ar fi gândit că mă va închide într-o colivie de aur?
Singura mea speranţă e că soţul ei mercenar se va întoarce curând acasă,
iar ea va deschide colivia şi mă va lăsa liberă să zbor către norii cei albaştri.

poezie de autor necunoscut/anonim, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sunt douăzeci şi cinci de ani de când nu mai slujesc la altar şi nici nu voi mai sluji, nu fiindcă mi s-ar fi interzis, cum eminenţa dumneavoastră se poate informa, ci din propria hotărâre, din cauza unei suferinţe care, de când m-am născut, îmi îngreunează respiraţia. De îndată ce am fost făcut preot, am oficiat timp de un an sau ceva mai mult; apoi am încetat din pricină că această suferinţă m-a silit în trei rânduri să părăsesc altarul fără să fi terminat slujba. Aceasta este cauza pentru care nu slujesc la altar. Am fost în trei sezoane de carnaval la Roma, pentru operă, după cum ştie excelenţa voastră, şi nu am slujit niciodată; am cântat în teatru cu vioara şi se ştie că însăşi Sfinţia Sa a voit să mă asculte şi cât de mult mi-a mulţumit. Am fost chemat la Viena şi nici acolo n-am slujit vreodată. La Mantova am fost de trei ori în serviciul prinţului de Darmstadt şi de asemenea n-am oficiat.

Antonio Vivaldi în scrisoare adresată marchizului Guido Bentivoglio
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

De când... până când...

De când e lumea şi pământul,
Tot de-atunci bate şi vântul.
Norii tot de-atunci se-adună,
Fulgeră, plouă şi tună.

Tot de-atunci apele curg,
De-atunci cântă cucu-n crâng,
De-atunci sunt zile şi nopţi,
Tot de-atunci sunt vii şi morţi.

Din acele prea vechi timpuri
Există ani şi anotimpuri.
De când soarele e soare,
Tot de-atunci luna răsare.

De-atunci pomii ne umbresc
Şi cu flori se-mpodobesc.
De-atunci pământul hrăneşte
Tot ce pe el vieţuieşte.

De-o veşnicie strălucesc
Stelele-n raiul ceresc.
Tot de atunci păsări zboară
Către marea Stea Polară.

Toate-acestea îşi au mersul
De când există Universul.
Şi după cum cartea ne-nvaţă,
Tot de-atunci există viaţă.

De când planeta are viaţă
Omul stă mereu în faţă.
Chiar dacă există moarte,
El are posteritate.

Va dăinui până când
Va dispărea acest pământ.
Atunci, nu vor fi zile şi nopţi,
Nu vor mai fi vii, nici morţi.

Atunci viaţa se sfârşeşte,
Când pământu-ncremeneşte.
Când, în Universu-acesta mare
Va străluci un alt soare.

poezie de Dumitru Delcă (22 octombrie 2011)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lipitoarea

Am urmărit o lipitoare
De când s-a născut.
Părea plăpândă, nevinovată
Dar o data crescută
A început să-şi arate
Zâmbetul pe gura ventuză
Şi să se aşeze asemenea unei căpuşe
Se lipeşte, se unduieşte şi suge sânge
Dar nu se satură niciodată.
Se unduieşte prin apă, prin aer
Cuceritoare mare până se lipeşte
De o pulpă dulce care îşi aduce
Hrana destul pentru o lipitoare
Dar ea este mereu flămândă.
Îi vinde pe toţi pentru o gură de sânge,
Se umflă şi nu cade
Aşa cum face orice lipitoare
Atunci când este sătulă: cade
Şi atacă doar când flămânzeşte.
Lipitoarea cu zâmbet de cuceritoare
Nu cade şi suge la sânge până se îndoaie.
E lacomă, laşă şi trădătoare
Aşa cum nu trebuie să fie o femeie!

poezie de Constantina Gina Dumitrescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Iar e luni

dragul meu
şi iar mă vei întreba
cum mă întrebi de obicei
despre toate câte le trăim pe jumătate
pentru că de-o vreme
eu
chiar şi pe Dumnezeu
am început să-l simt pe jumătate
ca şi când în lumea ta
de carne şi de sânge
pot exista doar jumătăţi
între care nu vom pune niciodată egal
tu
mereu pe drumuri
ocolind părţi din viaţă
eu
mai tot timpul cu mâinile
agăţate de iluzii
pentru un vers
şi tot numărăm
numărăm
câteva jumătăţi
ce ne rămân
din când în când
pentru noi

poezie de Any Drăgoianu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Bocetul lui Ulise

Corăbiile pustii s-au întors în lagune
Ca nişte fluturi devoraţi de iubire,
Aveau pe timonă privirile tale,
Duceau pe catarge incendii-amintire.

Limbile focului au ajuns sus,
Am ars ca într-o boală vindecată
Peste tăcere doar zăpada curate
Mai spune ce are de spus.

A venit vântul dinspre Ithaca,
Noaptea polară, iată a venit.
Lacrima ta pâlpâie în mine
Ca o coloană fără de sfârşit.

Bântuie iarna ruinele toate,
O casă pustie îmi pare că sunt
Când din castelul căzut la pământ
Grinzile miros a eternitate.

poezie de Petre Ivancu din Fotografii imaginare
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Soţia soldatului beat

mergea pe trei cărări dorind
să descopere drumul
pe care vine soţul soldat beat
s-au căsătorit înainte de-a pleca
în misiunea aia periculos
de secretă că nici nu s-a mai întors
treaz şi teafăr şi plin de onoruri
după ce-a descoperit gustul ţuicii
de pere acum bea orice
distanţa dintre ei o doare
aşteaptă ieşirea primilor eroi
turtiţi priveau în zare şi se întrebau
cât mai au până acasă
vor afla dacă vor ajunge
soţul ei soldat zace într-un bar
ascuns strategic sub o masă
aşteaptă venirea infanteriei
blindatele vin la urmă cu nota de plată
se va întoarce curând acasă
acum aşteaptă cuminte
să găsească cele trei drumuri
care duc spre casa lui

poezie de Vasile Culidiuc
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Când pătrunzi

Când pătrunzi
în adâncul tău,
orbită de sânge,
ca şi cum în ceaţă
ai strangula din greşeală un zeu,
nu descoperi nimic, nici carne nici suflet,
ci o nelinişte cu plumbul ei,
şi, prea aproape de inimă,
lipită de cuget,
tu supravieţuieşti, fie şi un sfert de clipită,
doar ca să te închipui un diftong
în miezul unui poem.

poezie clasică de Alain Bosquet
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!