Am prins lumină

muşcam şi mergeam adusă de spate cărarea străbătută
de mulţi alţi paşi desculţi unii neîntorşi din însoţirea spinilor
se lungea dincolo de sentimentul curăţeniei
norii veneau groşi disperaţi că nu puteau să aştearnă soare
lumea era tulbure durerea aproape că dănţuia în dezmăţ
alţii zbierau şi îi făceau semne indecente

muşcam aerul greu şi târam umilinţa
parcă trăgeam un copac mare cu rădăcini şi pământul tot
mi-era greu să-i calc pe urme care încălţări mi se făceau
abia că puteam să înaintez
îl atingeam cu privirea mă temeam însă el simţea această neînsemnată iubire
şi prindea puteri să ducă omenirea pe-o singură cruce

muşcam din aerul mânjit cu sudoarea sforţării sale trupeşti
avea gust de pâine ca nicio pâine
am chinuit lângă durerea lui şi n-am ştiut cum e să doară
m-am închinat la picioarele lui sărutate de câte femei oare
şi-am prins o picătură din sângele sacrificat
avea gustul vinului niciodată băut

băteau clopotele dintr-un fulger de furtună am prins lumină
şi drumul înapoi spre nepăcătuire mi s-a deschis

poezie de Ottilia Ardeleanu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Epitaful unui câine

Pe stăpân mi-l mulţumeam
Când muşcam pe hoţi de mână,
Dar pe-amanţi eu nu-i muşcam
Mulţumind şi pe stăpână.

epitaf epigramatic de Martin Opitz din Epigrama germană de cinci secole (1999), traducere de Florea Ştefănescu
Adăugat de Gheorghe Culicovschi
Comentează! | Votează! | Copiază!

Spre seară

tăceam şi cât de mare ne era cerul
trăgeai cu ochiul
mă făceam că număr strugurii din vie
cântau greierii jiul curgea
peste pietriş gândurile făceau vârtej

lumea îşi strângea drumul spre casă
călcând pământul cu grijă
seara oboseala se băga sub carne frângea oase

câţiva copii încă hoinăreau
nu şi-ar fi dat jocul pe nicio bucătură de mămăligă
cu greu s-ar fi stins incurile

ce amintiri de chihlimbar

mi-ai luat mâinile să fi fost un timp în care
le-ai cercetat le-ai sărutat
nu ştiam cum să le ţin în căuşurile tale
mici vetre de pâine

deodată mi-ai spus ce delicate sunt
se zbătea în pieptul meu şi mai mare tăcerea
să fi zâmbit nu mai ştiu
era lună plină

mâinile mele îţi scriu din viitor
nu am uitat
ai predestinat la ce sunt ele bune

poezie de Ottilia Ardeleanu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Armonie conjugală

În tinereţe dintr-un măr muşcam
Şi amândoi din el ne săturam
Şi-am împărţit la mere într-atât
Că sunt sătul şi astăzi... până-n gât.

epigramă de Florin Rotaru
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Jurnal de călătorie - de vorbă cu mine

fiecare zi mă renaşte aşa cum se aşează vrăbiile pe gard pun lacăt la poarta gândurilor amintiri însoresc zâmbete ca o rugăciune mai tânără cu un mâine care se face prezent
//sau cine mai ştie ce o mai fi
până atunci te sărut mamă şi-ţi spun sărut mâna suntem atât de departe dar tu ştii că eşti mereu aproape în sufletul meu
ne este bine aici
dar nu ca atunci când ne întoarcem
acasă culorile sunt atât de vii şi aerul atât de proaspăt
pământul se lasă călcat şi şterge urmele noastre
ca norii suntem //
umblu desculţă
picioarele mele au perne de aer
calc apăsat //
trenurile nu mai respectă orarul nici picioarele nu mai duc pe drumul ştiut
toate se întâmplă de parcă lumea se vrea de la început (Eva nu avea nicio rivală şi Adam se plictisea numărându-şi coastele)

de la un timp nu mă mai satur de somn şi visele-mi se aşează sub pernă numărând fulgii să văd dacă pot face măcar o aripă de înger să atingă lumea aceasta
şi o pajişte în care să zburde mieii care nu vor deveni niciodată oi

nu pot învinge timpul dar mă pot bucura de el

poezie de Mihaela Popa (Fulg de nea)
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Corp delict

Aşternut ne-a fost doar fânul,
Pân'-a prins nevasta... tâlcul,
Că-ţi muşcam, iubito, sânul,
Şi-ţi uitai la mine... sfârcul!

epigramă de Dumitru Sârghie
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Marţi spre Luni

Era aproape Marţi şi pereţii se crăpau de ziuă
Noaptea de Luni se târâse pe brânci să-şi ducă chinul la bun sfârşit şi îmi bătea în geam să o primesc în casă şi să-i dau altă cămaşă că a ei se rupsese în coate
Mirosea a albastru de metil
Am primit-o în casă, i-am schimbat cămaşa de noapte
Am căscat adânc amandoi de parcă muşcam din lună,
Ne-am uitat unul la celalat şi am decis din priviri să mai dormim măcar până la 10:00

poezie de Florin Sandu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mănânc şi râd

E miez de iarnă, e un ger cumplit
Şi m-am trezit cu greu de dimineaţă
Am băut ceai cu pâine şi dulceaţă
Şi-apoi la drum cu tata am pornit.

Micuţul iaz a dispărut complet
Sub platoşa de gheaţă lucitoare
Şi nu mai simte nicio frământare,
Iar soarele se-nalţă încet-încet.

Facem doi paşi şi ascultăm tăcuţi,
Dar pojghiţa cea albă nu trosneşte,
Ci parcă zâmbitoare ne şopteşte
Să nu mai fim atât de precauţi.

Tăiem o copcă mică lângă mal
Acolo unde gheaţa e mai groasă,
Iar apa clipoceşte întunecoasă
Sub cerul cu sclipire de opal.

O vreme pescuim netulburaţi
Însă apoi, de-atâta nemişcare,
Mi-au îngheţat picioarele cam tare
Şi-mi vede tata ochii înlăcrimaţi.

Atunci mă strânge-n braţe drăgăstos
Şi-mi spune îngrijorat peste măsură,
- Hai că am prins ceva de-o saramură,
Să mergem, c-acest ger e nemilos.

Se lasă noaptea cu obrazul hâd
Şi face mama peşte de mâncare,
Iar eu cuprins atunci de nerăbdare
M-aşez la masă şi mănânc şi râd.

poezie de Octavian Cocoş (29 octombrie 2020)
Adăugat de Octavian Cocoş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Diana Enka ieşi, pentru că simţea că nu mai poate sta o clipă în acel birou. Se sufoca, nu mai avea aer. Nu putea suporta privirea acelui om, directorul Institutului, nu pentru că ar fi fost fioroasă, ci, dimpotrivă, mult prea blândă! Blândă, dar ageră, pătrunzătoare... Se încruntă! În maşină, în drum spre Institut, îşi admirase în tăcere fiul; parcă de abia acum realiza cât de mult semăna Luci cu directorul, chiar şi la chip; un băiat frumos... Oare mai remarcase cineva această asemănare? Diana spera că nu! Fiul ei va pleca, directorul va rămâne aici, în Institut, deci, într-un fel, ar fi ca şi cum tot şi-ar avea fiul pe aproape... De ce însă ea nu simţea deloc astfel?!

citat din romanul Proxima, Partea I: "O misiune specială" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cerul plânge după tine

Stropesc cu lacrimi de iubire,
iar cerul plânge după tine,
durerea mea mi se revarsă,
iar inima greu m-apasă.
Ploaia strigă spre infern
eu te-am pierdut într-un blestem.
Sufletul meu s-a destrămat,
de-atâta plâns m-am săturat.
Nu pot să uit privirea ta,
ea aduce acum durerea mea.
Vreau zâmbetul ce mă-încălzeşte
şi inima ta ce mă iubeşte.
Fără iubire vreau să mor
privind spre cer la negrul nor,
cerul revarsă lacrimi reci,
şi ar vrea să nu mai pleci.
Nu văd soare sau lumină,
nici o zi de soare plină.
Şi te am mereu în minte
cu acel foc mereu fierbinte.

poezie de Eugenia Calancea (18 iunie 2018)
Adăugat de Eugenia Calancea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Destin şi soartă

Ziua în care mi s-a scris destinul era înnorată,
Universul avea o vibraţie de armonie sincopată,
Ursa Mică tăinuia cu Marte un trigon,
iar eu mă născusem să fiu doar Epigon.
Un bumerang cosmic mi s-a înfipt adânc în spate,
ca să port durerea pe drumul scris de Carte,
misterele Universului sălăşuiau în străfunduri neştiute,
care se îndepărtau uşor nevăzute.

Tatuate în suflet, iubiri şi regrete meschine
mă purtau pe cărări şi poteci de neghine,
şoaptele sufletului fugar mă amăgeau,
iar vampirii lumii mele, de vlagă, mă sugeau.
Energiile furtunilor erau apocaliptice,
iar eu înaintam în căutări eliptice,
Orion şi-a prins în centură o stea,
dar destinul o îndepărta să nu fie a mea.

Înfometat de mine, cel de mâine,
am înfipt mâinile în mărăcini ca într-un colţ de pâine
şi-am gustat din fructele deşarte ale vieţii,
aşezând prezentul nevolnic în Oaza Frumuseţii.
M-am ridicat să prind o rază de lumină
şi am căzut în Jungla Hienelor din Grădină,
care mi-au devorat trupul ce era deja stafidit...
Şi nu mă durea, pentru că eu mi-am dorit!

Din pământul plin de sânge mi-am modelat alt chip,
apoi m-am oglindit în Fluviul Vieţii un timp.
M-am aruncat într-un val să mă spăl de păcate
şi am înotat zile-n şir, doar pe spate,
mi-am desprins bumerangul în pietrişul din mal
şi-am domesticit din sălbăticie un Cal,
să-mi fie prieten în toate...
Şi Credinţa în Tine mi-a arătat
că şi-un Epigon poate!

poezie de Mirela Grigore
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lumea se purifică

Te-ai hrănit cu dragostea mea pe săturate
apoi ai făcut o pauză lungă
şi n-am ştiut ce să cred,
sunt trist ca o pasăre fără aripi.

Am semne în care nu mai cred orbeşte
şi nu mai ofer păcatul,
mă vindec greu, dar nimic nu-i întâmplător
lumea în care mă zbat se purifică.

Nu tot ce-i dureros e şi fatal,
durerea lasă totuşi urme adânci,
siluetele luminii nu se întorc niciodată,
dar fac să crească iarba şi pe terenul ars.

Lovirea pe neaşteptate e una sigură,
dar nu duce întotdeauna la victoria finală
e mai degrabă o etapă care te fortifică,
să lupţi cu toate mijloacele posibile.

poezie de Nicolae Vălăreanu Sârbu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Glossă fluturelui rănit

E-ntâia oară când am prins să zbor -
Un fluture pe-o aripă de nor,
În zborul meu flămând după lumină,
Cu aripi de argint şi muselină.
Şi m-am născut un fluture de soare
Sub pulberea de stele şi ninsoare.
Văd în zadar cum s-a deschis petala...
În pâlpâiri de foc se-ntoarce seara.

E-ntâia oară când am prins să zbor
Şi-am înţeles, nimic nu e uşor!
Ni-i viaţa noastră fluture în vânt,
Dar nu-n zadar ne naştem pe pământ.
Un rol universal şi sfânt îl are
Pe-acest tărâm, prin sine, fiecare.
Trăim spre-a ne-mplini făgăduinţa,
Iubirea şi speranţa şi credinţa.

Un fluture pe-o aripă de nor
Am fost adesea şi-am dorit să zbor.
În lumi pudrate cu luciri de stele
Miresme m-au furat şi-au dus cu ele
Mierea din lanuri, pacea din ogoare
Şi limpezimea stelei căzătoare
Ce-n legământ cu moartea, ca o noapte,
A coborât în unduiri de şoapte.

În zborul meu flămând după lumină,
Purtând ca voi, mereu, aceeaşi vină,
De a avea ce nu îmi aparţine -
Munţi de granit, vulcani, păduri virgine,
Oh, mi-am pierdut esenţa şi aripa mi-e frântă,
Mi-e sufletul în cârje, căci ţip în zarea mută
Şi soarbe-nsingurarea mâhnirea mea... Ridică
Un munte de durere în lumea cea de sticlă.

Cu aripi de argint şi muselină,
Cobor şi plâng... Sunt trepte de rugină
Ce scârţâie sub plânsul de sub gene.
De-aţi stăpâni întregul cer, cu stele,
Tot n-aţi avea dorinţele-mplinite
Şi tot veţi plânge... Însă luaţi aminte!
Ucide-n lumea asta ce străluce
Şi-ngenunchiaţi, osânda vă veţi duce.

Şi m-am născut un fluture de soare,
Uitând de strălucirea care doare.
Credeam în zborul meu... A fost să fie
Decât firav surâs de păpădie...
Nu m-am oprit pe frunze, nici pe creste,
M-am avântat spre culmile celeste,
Apoi însângerat, către ţărână,
Am poposit pe-a pruncului tău mână,

Sub pulberea de stele şi ninsoare
Am învăţat că, iată, se şi moare...
De-aceea rog să măsuraţi cu gândul
Şi visul şi mărirea şi pământul.
Iar ochiul tău de le-ar putea cuprinde,
Zborul să-ţi fie lent, să iei aminte
La zborul meu, la biciuirea sorţii,
Căci ruginite-s lacătele porţii.

Văd în zadar cum s-a deschis petala.
Pe aripi frânte, azi, se pleacă seara.
Ce rost, (vă-ntreb), de-acuma frântul zbor,
Când într-o clipă trebuie să mor?!
Ce rost puteri şi avuţii? Vezi bine
Chiar dacă lupţi, nimic nu-ţi aparţine.
Eşti în decor, o rană sângerândă,
Deci ia aminte! Nu pleca la luptă!

În pâlpâiri de foc se-ntoarce seara...
Străin pribeag, a ta să fie rana?!
Ce-ai adunat?! Ce rost în lume, dacă
Din pumnul tău nimeni nu se adapă?!
Câţi oameni i-ai hrănit cu-nţelepciune?
Vin prunci recolta vieţii să-ţi adune?!
Poate-ai trăit un fluture-n zadar...
Din drumul tău greşit te-ntoarce dar!

În pâlpâiri de foc se-ntoarce seara...
Văd în zadar cum s-a deschis petala
Sub pulberea de stele şi ninsoare.
Şi m-am născut un fluture de soare
Cu aripi de argint şi muselină.
În zborul meu flămând după lumină,
Un fluture-s, pe-o aripă de nor...
E-ntâia oară când am prins să zbor.

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Cartea glosselor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Şi din acest ritual al vârstei furam câte un sărut şi savuram buzele-i cărnoase şi le muşcam atât de lacom. "Uşor, Răzvan! Poate vrei să le săruţi şi data viitoare", îmi spunea...

Anca Todor în Eternităţi - Cerul şi Pământul
Adăugat de Anca Todor
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu ţinti jos, ţinteşte sus. Lasă realismul deoparte, dacă oamenii de succes în lume ar fi fost realişti, azi tu nu ai fi vorbit la telefonul mobil ce ţi se pare o banalitate, pentru că un om visător nu s-ar fi gândit să transmită informaţia printr-un fir de telegraf. Dacă lumea ar avea numai realişti, nu ai avea internet, nu ai avea frigider, nu ai avea transport, nu ai avea NIMIC. Nu realiştii lasă urme pe acest pământ, ci nebunii visători. Eşti pesimist şi realist? Sapă-ţi o groapă şi sari în ea. ORICUM o să mori aşa că de ce să nu o faci acum? E mai comod. Cu cât eşti mai nebun şi visător cu atât vei realiza mai multe în viaţă. Pământul e rotund? Nebunul care a zis asta a fost ars pe rug. Obiect mai greu decât aerul să zboare? Au râs toţi de fraţii Wright. "La început te ignoră, apoi râd de tine, apoi se luptă cu tine şi apoi TU câştigi" a zis Ghandi care a eliberat de unul singur, fără armată întreagă Indie de sub colonizarea Imperiului Britanic care era una dintre cele mai puternice puteri militare ale momentului.

citat din Pera Novacovici
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Să îmi scrii un poem

În praful vechi urmele proaspete,
Nu au nevoie de grai,
Spun ele singure, ce tu nu-mi spuneai.
Ce altă dovadă de minciună mai vrei,
Când una spui tu şi alta văd ochii mei?

Eu n-am zis nimic şi dacă te-aş fi întrebat,
Ai fi râs şi-ai fi zis că-s copilă,
Şi fără să clipeşti sau să fi oftat,
Mi-ai fi rostit, o altă dureroasă minciună.

Mă durea, durerea ce mi-ai trimis,
Un joc dureros de cuvinte, greu de înţeles.
Mă durea, durerea şi atunci când ai spus:
O zbatere de aripi, nu vreau să te doară,
De nimic, nici măcar doar aşa, într-o doară!

Mă durea, durerea la gândul tău schimbător,
Lipsit de iubire, sufletul tău plimbător,
Pe aripi de neprielnic vânt şi de dor,
Aprig mă durea, durerea de tine,
Inimaginabil de tristă amăgire.

Mă doare, durerea din sufletul meu,
Dar stai liniştit, tu n-ai nicio vină,
E încercarea destinului greu,
Şi-a mea fire de prea multă simţire plină.
Mă doare că nu mai suntem, de-o vreme,
Pe aceeaşi frecvenţă şi lungime de undă,
Aş vrea, glasul tău din nou, să mă cheme,
Să îţi cuprind în palme privirea blândă.

Mă doare, durerea năprasnic la gândul,
Că nimeni n-o să te iubească, ca mine vreodată,
Nimeni pe tine şi nici eu pe altul,
Ce iubire ciudată, fără timp, fără dată.
Ce a fost, va mai fi, va să fie?
Iubire curată, iubire furată, magie?

Rămasă, ca Dante în al său Infern,
Vrăjit de Beatrice, pe vecie,
Condamnată iubirii în contumacie,
Am să te rog, să te rogi vraja să-întorni,
Să plece de la mine-n pustie.

Să ies din infern, singură nu pot,
Nu am atâta forţă, ca Dante,
Dar, pot să te rog, să îmi scrii un poem,
Ca toate, să se împace cu toate.

poezie de Daniela Achim Harabagiu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

* * *

Viaţa asta (a mea) pare un fulger în infinitul ce va urma,
O cruce plină de spini la căpătâi, cruce a ta, Eu pironit pe ea,
Timpul nici nu mai curge, doar sânge dintr-un trup golit de tine,
Pământul, doar pământul mai mă ţine legat de ziua de mâine!

Chipul tău, icoană pictată în sufletul meu fără de culoare,
Mă închin la ea, durerea mea în dimineaţa ce refuză a mă părăsi,
O lacrimă îmi arde printre pleoape, îmi bate în clipe cât în nenumărate vieţi,
Refuzi să pleci, refuz să plec, ne-am pierdut orizontul şi locul de întâlnire!

Cu greu mă îndrept spre ziua de mâine, cu greu ridic privirea fără tine,
Îmi pare a păcat, mă zbat între clipele ce vor urma,
Încă mai doare urma ta, încă mai curge lacrima arzând totul în calea sa,
Încă mă simt cerşind, un cerşetor condamnat la temniţă grea!

E atâta greu în umbra ta, nici soarele nu obturează strălucirea ta,
Nici verdele de primăvară nu anulează verdele din ochii tăi,
E atâta Soare, atât de primăvară, în mine e doar toamnă,
Toamna ce precede încă o iarnă, încă o zăpadă ce mă îneacă!

Mă înec în lacrimi, în regrete, în umilinţa dorinţei de a-mi fi,
Mi-e sufletul umil, de umilinţă plin, mi-e ruga fără de auz,
Mi-e glasul tot mai slab, se pierde în depărtări de timp,
Mi-e timpul tot mai nul, o zbatere într-un ceas de disperare!

Mi-e teamă, teama de a nu mai fi nici Om, mi-e greu, mi-e sufletul pământ,
Paşii îmi rătăcesc în urma ta, mă simt pierdut fără iubirea ta,
Mi-e teamă chiar şi de cuvânt, cuvântul tău un trăznet în amurg,
Îmi eşti un fulger de o clipă, îmi eşti o picătură între vieţi!

Mă dezarmezi, mă dezgoleşti chiar şi de ultima clipă,
Mă arunci în infinit fără de vină, mă condamni la nemurire,
Mi-e teamă cum nu mi-a fost vreodată, deja mă simt fără de mine,
Deja am trecut în altă lume, deja mă rup de timp dar nu şi de tine!

poezie de Mihai Marica
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Bolnav de moarte

Cât de greu îmi e să-mi car, anii adunaţi în spate
Până-n ultimul hotar, până unde scap de toate
Simt piciorele uscate, sângele îl simt uscat
Curge sec, napoi, nainte, greu la vale, la urcat

Ceasul trage limbile, orele alergătoare
Cum se scurg secundele, cum sunt ele sfidătoare
Îmi sunt scurte zilele, nopţile-s lungite tare
Nu-mi sunt albe zările, prea puţin mai îmi e soare

Sacul meu e tot mai greu, câte toamne car în spate
Câte ierni şi câte veri, câte primăveri uitate
Urc cu ele către cer, pe o scară nevăzută
Mă dor zilele de ieri, mă dor tâmplele şi-mi urlă

De când sunt pe-această lume, zi de zi şi ceas de ceas
M-am îmbolnăvit de moarte, mă îndrept spre ea la pas
Unde duce drumul ăsta, eu nu ştiu, doar bănuiesc
Bănuiala e în mine şi nu vreau s-o răvăşesc

M-am îmbolnăvit de moarte, nu m-am vindecat de ea
Chiar din prima zi de viaţă, boala asta îmi e grea

poezie de Radu Mihăilescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

N-am învăţat...

Am învăţat s-adun nectar din floare,
Să-mi scald privirea-n ploile de mai,
S-alung tristeţi în cruda nepăsare,
S-ascult zâmbind al păsărilor grai.

N-am vrut ca ura s-o cunosc vreodată,
De am greşit, în taină m-am rugat,
Am suferit de am fost vinovată
Şi-am pătimit pentru al meu păcat.

Am cutezat, cu Dragostea de mână,
Plăcut prin viaţă să călătoresc,
Să nu regret, tăcută şi bătrână,
Că n-am ştiut să simt sau să iubesc.

M-am dăruit pentru orice făptură
Pe care a creat-o Dumnezeu,
M-am închinat la Soare, la natură
Şi nu m-am depărtat de drumul meu.

Nu mi-am zidit făţarnice castele,
Nu am crezut în false bogăţii.
Am cutezat, cu visurile mele,
Să zbor spre luminoase galaxii.

Am înţeles că sunt o muritoare,
Dar n-am ştiut mâhnirile să-nfrâng...
Degeaba m-am visat o luptătoare
Dacă n-am învăţat... să nu mai plâng.

poezie de Marilena Răghinaru din Căutări pe tărâmul unui vis
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mai aproape de cer

de ceva timp, în fiecare dimineaţă mă trezesc cu senzaţia asta
e o chestiune pe care nu am cum s-o descriu, este ca şi cum ai privi un copac înfrunzit
şi pe care îl admiri cum o frunză pică ca o ultimă răsuflare
asta nu poţi să uiţi aşa cum şi eu nu uit primul sărut
pentru că, să-ţi spun ceva, nimic nu este mai suav decât amintirea primei atingeri
poţi să cuprinzi cu mâinile stelele, poţi să ai tot pământul în palme
nimic însă nu se compară cu asta

cine nu a fugit măcar o dată de acasă, cine nu s-a încălzit măcar o dată cu licărul suav al dimineţii
nu ştie cum este să ţii în pumni o picătură de lacrimă

am deschis o uşă şi nu m-am uitat înapoi
nu am trântit-o, nu am făcut zgomot, am luat hotărârea asta înainte să te privesc cum dormeai dezvelită
da. asta este imaginea, acel corp dumnezeiesc printre cearceafuri
şi eu, eu care fug. eu, cel care nu se mai uită la ceea ce a fost, dar care simte o pierdere

a pierde un obiect îţi este poate indiferent
dar să pierzi o clipă nu se compară cu nimic, pentru că nimic nu este mai important
decât acea primă scânteie
câte dimineţi poţi să cuprinzi într-un vis, în câte oglinzi poţi să vezi un surâs
şi asta nu este nimic pe lângă durerea pe care o simţi. dar
cine să înţeleagă ce este

după o noapte mă trezesc căzut pe asfalt singur în toată splendoarea cuvântului
singur pe asfalt, singur cu pustiul în carne

aşa mă simt
legat
ca şi cum aş fi
şi n-aş fi
în fiecare dimineaţă mă trezesc cu senzaţia asta
deschid uşa de la balcon şi am impresia că doamna e din ce în ce mai departe
aerul mi se pare uscat, marea nu mai urlă, cerul, deşi înnorat pare mai limpede
şi atât de aproape

poezie de Anghel Geicu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

* * *

nu eram de atunci,
tot ce venea,
nu văzusem,
nu aveam
tactici de sprijinit gândul,
se făcea greu, foarte greu
şi cădea.

era duminică la fântână,
mă uitam la femeile
care îşi spălau lacrimile cu leşie.
în aer se împânzea
un miros de bandaje murdare,
ca şi când ochii lor ar fi zăcut
prin spitale de război răni întregi.

lângă ele erau copii şi câini,
aveau aceleaşi priviri ridicate a frică
şi întrebare,
le era foame,
dar aşteptau cu maţele mute
să se scurgă durerea aia
a sângelui din femei
odată cu leşia şi sarea.

din case se auzea
câte un glas gros de băutură putredă
chemând încă o sticlă
sau încă o datorie la pat.
după gardurile conjugale,
era aproape târziu.

ici-colo se aprindeau lămpi abătute,
semn că se întorceau la tristeţe
ca tâmple supuse.
după ele veneau,
căscând de foame şi nevinovăţie
copiii şi câinii.

era spre noapte duminica,
nu mai era chiar sărbătoare,
palmele se auzeau înjurând
de dumnezeii mă-tii de femeie obrajii,
lasă că până mâine îţi trece.

apoi era linişte.

pe câte un prag,
mai rămânea un nesomn de copil,
mânca
un colţ de pâine umplut cu brânză.
se uita
la măreţia domnului
care a făcut stelele.

şi cred că la sfârşit plângea.

poezie de Corina Daşoveanu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!