Într-un trecut foarte îndepărtat, stelele umblau pe pă-mânt alături de oameni. Ele erau adevărata legătură a oamenilor cu Dumnezeu. De altfel, stelele erau de-o seamă cu timpurile fragede de la facerea lumii; îmbră-cau nopţile în mătăsuri albastre până în inima Lunii şi coborau în ţinuturile sticloase ale apelor care scăldau pământul. Drept mărturie că acest lucru e adevărat, au rămas şi azi în talazul mărilor ca nişte păsări uriaşe de smarald.

Camelia Opriţa în Povestea stelelor - Ed. Sfântul Ierarh Nicolae - 2022, Începutul
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Într-un trecut foarte îndepărtat, stelele umblau pe pământ alături de oameni. Ele erau adevărata legătură a oamenilor cu Dumnezeu. De altfel, stelele erau de-o seamă cu timpurile fragede de la facerea lumii; îmbrăcau nopţile în mătăsuri albastre până în inima Lunii şi coborau în ţinuturile sticloase ale apelor care scăldau pământul. Drept mărturie că acest lucru e adevărat, au rămas şi azi în talazul mărilor ca nişte păsări uriaşe de smarald...

Camelia Opriţa în Povestea stelelor, Începutul (2022)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Stela: Dar creier aveau aceste bizare creaturi?
Dick: Nu, nu aveau nici creier, deşi erau fiinţe raţionale, însă sistemul lor de gândire era cu totul altfel, foarte diferit, nu se asemăna deloc cu al nostru, nu aveau deci nici sistem nervos. Nici măcar oase nu aveau, deci erau lipsiţi de sistemul osos, de cel muscular, ca şi de inimă, vene, sânge şi tot ceea ce noi cunoaştem drept fiind sistemul circulator. De altfel, aveau nişte organe interne foarte ciudate şi simple, care erau şi ele total diferite de ale noastre. În plus, fiind transparenţi, erau vizibile.

replici din romanul Proxima, Partea a-II-a: "Planeta Proxima" de Cornelia Georgescu (2009)
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

În vechime, astrologii, cari pretindeau că pot să ghicească soarta oamenilor studiind stelele, ca şi cum aceşti sori îndepărtaţi ar avea vreo legătură cu umilele noastre persoane, dăduseră numele de "stele regale" la patru stele de pe cer, cari se află în patru puncte opuse ale cerului. Stelele regale erau: Fomalhaut din Peştele Austral, Regulus din Leul, Antares din Scorpionul şi Aldebaran din Taurul.

Victor Anestin în Cum să înveţi stelele
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Odată, în trecut, nebunii erau consideraţi a fi infractori şi erau băgaţi la închisoare, unde erau bătuţi! Nu au trecut decât câteva sute de ani de când acest fel de oameni nu mai sunt consideraţi infractori, ci suferinzi de o anumită maladie mentală. Bătându-i nu aveai cum să alungi nebunia din ei.

citat celebru din Osho
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

- Şi stelele? Nu-ţi aminteşti ce străluceau stelele, chiar deasupra colibei? Cine ştie, poate încă sunt acolo. Stelele au o viaţă lungă.
- Nu am nici o idee. Este puţin spatiu pentru stele aici. E doar ceaţă şi fum peste lume.

finalul de la Aventurile păpuşii de turtă dulce de Camelia Opriţa (2020)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ce este Soarele?

Încă din anul 10.000 înainte de Christos, istoria abundă de scrieri şi picturi ce reflectă respectul şi adoraţia oamenilor pentru acest astru şi nu e greu să înţelegem de ce, de vreme ce Soarele răsare în fiecare dimineaţă, aducând lumina, căldura, speranţa şi siguranţa, salvând omul de frig, de pericol şi prădătorii de la adăpostul nopţii. Civilizaţiile au înţeles că în absenţa Soarelui grânele nu ar creşte, viaţa pe planetă nu ar supravieţui. Aceste realităţi fac ca Soarele să fie cel mai adorat lucru din toate timpurile de către om.

Însăşi dictatorii au subliniat adoraţia Soarelui, atribuindu-şi Soarele în persoană – ei fiind soarele şi dumnezeul naţiunii din care făceau şi ei parte ca simpli muritori.

Civilizaţiile timpurii nu doar au urmărit soarele şi stelele, dar le-au şi personificat prin mituri elaborate privind mişcările şi legăturile dintre ele. Soarele, dătător de viaţă, era considerat reprezentantul Creatorului nevăzut sau Dumnezeu.

DUMNEZEU-SOARE, LUMINA LUMII, MÂNTUITORUL OMENIRII.

Camelia Opriţa în WordPress.com, La porţile universului
Adăugat de Elena Dobrin
Comentează! | Votează! | Copiază!

Înainte chiar ca astronomia să fi ajuns la apogeul ei, din timpurile cele mai vechi, când planetele erau deosebite de stele numai prin mişcările lor, dar nu erau cunoscute ca globuri asemenea cu pământul, când stelele nu erau pentru omenire sorii de astăzi, s-a căutat să se explice cum s-a format universul, cum este el construit, chiar şi cari va fi sfârşitul lui. Teoriile în chestiune nu se întemeiau pe nici un fapt ştiinţific. Târziu, prin secolul XVII, au început să se formuleze teorii mai serioase, mai târziu ceva, Wright în Anglia, Kant în Germania şi Laplace în Franţa au dat la lumină teorii mai aproape de adevăr.

Victor Anestin în revista "Orion" (1907)
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dintotdeauna stelele au inspirat pământenilor un sentiment de veneraţie. Probabil pentru motivaţia lui Dumnezeu de a crea Luna şi stelele ca stăpânitori ai nopţii. Luceferii sunt consideraţi a fi porţile nopţilor: Luceafărul de seară fiind înlocuit de Luceafărul de dimineaţă în zorii zilei.

citat din Camelia Opriţa
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Câtă vreme ai bani, nu ai nevoie de lume: lumea are nevoie de tine. Dar în lumea asta sunt şi oameni care nu se măsoară cu bani. Ei reprezintă adevărata lume de care ai nevoie atunci când ţi se clatină pământul de sub picioare.

camelia opriţa

Camelia Opriţa în Cuvântul din lumina condeiului Literatură pentru minte, inimă şi suflet
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Şi ce dacă erau altfel, diferite?! Existau, deci probabil aveau un rol bine stabilit şi determinat în ecosistem, adică erau importante; şi în număr foarte mare. Blonda le admira; încercă să-şi expună motivele pentru care ea le considera deosebite. Că nu erau frumoase; aspectul lor nu conta! Ea însă nu le considera deloc urâte, sau oribile, cum cred majoritatea oamenilor despre ele. Erau nişte creaturi, în general, neînţelese de marea majoritate a oamenilor, însă nişte adevărate supravieţuitoare. Aceste creaturi existau încă dinaintea apariţiei dinozaurilor, au continuat să existe şi-n timpul dominaţiei dinozaurilor şi după dispariţia acestora; ca dovadă, încă există şi-n prezent. După spusele blondei, vor continua să se încăpăţâneze să existe şi în viitor... Dacă argumentele domnişoarei biolog începură să clatine serios părerea pe care Lucian o avusese despre gândaci, în cazul lui Rikky, n-avură nici un efect.

citat din romanul Proxima, Partea I: "O misiune specială" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

De de mii de ani oamenii au fost oprimaţi - aşa cum unii dintre noi încă mai sunt - prin noţiunea că universul este o marionetă ale cărei sfori sunt trase de un zeu sau de mai mulţi zei, nevăzuţi şi enigmatici. Apoi, în urmă cu 2500 ani, a existat o trezire glorioasă în Ionia - pe Samos şi pe celelalte colonii greceşti din apropiere, care s-a extins printre insulele şi braţele aglomeratei mări Egee de Est. Dintr-o dată existau oameni care credeau că totul a fost făcut din atomi; că fiinţele umane şi celelalte animale au apărut din forme mai simple; că bolile nu erau provocate de demoni sau zei; că Pământul era doar o planetă care se învârte în jurul Soarelui. Şi că stelele erau foarte departe.

citat celebru din Carl Sagan
Adăugat de Catalin Popescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Întunericul se aşternea în jur. Totul era cufundat în linişte, totul. Dar sus, în înălţimi, fremăta cântecul etern, suflul vântului, foşnetul surd îndepărtat care nu încetează niciodată. Am ascultat atât de îndelung acest freamăt nesfârşit, morbid, încât a început să mă tulbure. Desigur că erau simfoniile lumilor ce se rostogoleau prin necuprins deasupra mea, stelele care intonau un imn...

Knut Hamsun în Foamea
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

A fost o vreme
Când stelele nu erau
Decât nişte nori.

haiku de Mihail Mataringa (24 februarie 2012)
Adăugat de Mihail Mataringa
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mimau trist bucuria

Noaptea nu era neagră, era cenuşie,
stelele erau verzi, căzute printre noi,
drumul se ducea pe râu până la izvor
apoi intra-n tunel, trecea dincolo.
Tu ai plecat făcându-mi cu mâna,
era o chemare ori semnul despărţirii.
Sângele era subţire, de pasăre,
se aprindea ca un filament
sau ca o dâră de melc
până la inima înrobită.
Clipele sonore curgeau în timpane
băteau cu ciocane într-un clopot al timpului,
ochii tăi sticloşi erau de felină.
Totul era complicat, imprevizibil, ascuns,
dimineţile te îmbrăcau la loc în mirosuri.
Măştile purtate din obişnuinţă,
acopereau faţa clownului obosit,
mimau trist bucuria.

poezie de Nicolae Vălăreanu Sârbu (13 ianuarie 2014)
Adăugat de Nicolae Vălăreanu Sârbu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Odată demult, pe când pământul era încă foarte tânăr şi pe el umblau numai copiii Marelui Spirit, doi vânători mergeau prin pădure. De două zile urmăreau o căprioară, aşa că erau foarte departe de satul în care trăiau. Se făcuse noapte deja, dar pe cerul dinspre apus apăru o lumină puternică.

începutul de la Legenda păsării Colibri născută din foc de Florence Holbrook
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

Punctul de întâlnire

Timpul era plecat, se-afla-n altă parte;
Erau acolo două scaune şi două pahare-alăturate,
Şi doi oameni c-un singur puls, intens foarte,
(Cineva a oprit scările rulante):
Timpul era plecat, se-afla-n altă parte,

Şi ei nu erau nici jos, nici sus;
Muzica nu s-a oprit, continua,
Curgea prin iarbă ca un râu, maroniu clar inclus,
Cu toate că se-aflau într-o cafenea
Şi ei nu erau nici jos, nici sus.

În aer clopoţelul a rămas tăcut
Păstrându-şi echilibrul inversat –
Între un clanc şi-alt clanc al florii,
Caliciu-n bronz mut, de-un galben mat:
În aer clopoţelul a rămas tăcut.

Cămilele au traversat miile de mile de nisip
Care se-întindeau între farfurii şi ceşti;
Deşertul le-aparţinea, deşi plănuiseră-n fel şi chip
Cum să-şi taie porţii din curmale şi din stelele cereşti:
Cămilele au traversat miile de mile de nisip.

Timpul era plecat, se-afla-n altă parte.
Ora-i uitase, lipsa ospătarului se resimţea adâncă,
Iar din radio picura sărac un vals,
Cum picură apa dintr-o stâncă:
Timpul era plecat, se-afla-n altă parte.

Degetele ei au scuturat acea spuză-ofensatoare
Care-nflorea din nou în pomii tropicali;
Când au avut asemenea pădure mare
Nici nu le mai păsa de criză, de indicii financiari,
Degetele ei au scuturat acea spuză-ofensatoare.

Tot ce-i Bun sau ceea ce înseamnă Dumnezeu
Fie slăvit pentru că timpul se poate opri-n ăst fel,
Că ceea ce-a înţeles inima instantaneu
Poate-aduce pacea trupului astfel –
Tot ce-i Bun sau ceea ce înseamnă Dumnezeu.

Timpul era plecat şi ea locuia aici, acest minut –
Şi viaţa nu mai era deloc aceeaşi,
În aer clopoţelul a rămas tăcut
Şi toată încăperea strălucea, şi,
Timpul era plecat şi ea locuia aici, acest minut.

poezie de Louis MacNiece,1907-1963, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!

A scrie despre singurătate impune sinceritate şi flăcări aşa cum se cere aceeaşi frecvenţă la celălalt pol opus, extazul nebun şi frumos al vieţii – iubirea.
Este singurul loc plauzibil sub soare şi deopotrivă sub stelele nopţilor albastre.

Camelia Opriţa în Mă rog soarelui să-mi deschidă porţile lumii (5 mai 2019)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

A fost odată un om şi o femeie. Ei erau atât de săraci, încât n-aveau după ce bea apă. Nici tu casă, nici tu masă, nimic, nimic, dară nimic n-aveau după sufletul lor. Muncea bietul om de dimineaţa până seara târziu, alături cu muierea, de-i treceau năduşelele, şi ca să dea şi ei în spor, ba. Se ţinea, vezi, norocul după dânşii ca pulberea după câini, cum se zice. Umblau cu tărăbuţele de colo până colo, şi ca să se statornicească şi ei la un loc, nu găseau. Căci cine era să-i priimească pe ei, doi calici, cu leaota de copii după dânşii?! Adică uitasem să vă spui. Aveau aceşti oameni o spuză de copii. Din aceşti copii, cei mai mari erau numai fete, iară băieţii erau mărunţei şi stau lângă dânşii ca ulceluşele. Să nu vă fi dus Dumnezeu vrodată să fiţi faţă când venea omul de la muncă, că v-aţi fi luat câmpii. Ieşeau toţi afară înaintea lui, jigăriţi şi hărtăniţi, ca nişte netoţi, subţiratici şi piţigăiaţi, mă rog, leşinaţi de foame, şi tăbărau pe bietul om cu gura: tată, mi-e foame, tată, mor de foame. Tatăl lor se zăpăcea şi nu ştia către care să se întoarcă mai întâi şi le da toată agoniseala lui dintr-o zi. Dară de unde să le ajungă ce brumă le aducea el? Abia puneau p-o măsea.

citat clasic din povestea Fata săracului cea isteaţă de Petre Ispirescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Rădăcini şi soare

Eram în vremea lui April
o ciocârlie ridicată peste viaţă şi moarte
o floare, un tril,
un imn
venit de departe,
un copil,
o frunză
ca un zmeu de pânză.

Ţineam cu o mână
păpuşa de lână
pe drum neumblat,
plângeam, mamă,
cât te-am căutat.
Mă muşca pământul
plin de mărăcini,
mă-ntâlneam cu vântul
venit din vecini.
Eram în vremea lui April,
voiam să fiu mare,
când copil...
Ce timpuri călătoare,
mamă, rădăcini
şi soare.

Săream într-un ochi de apă,
în ghete să-mi încapă
ploaia, cerul, norul, vântul
printre care şi pământul.
Erau timpuri călătoare
şi-aveam frunze-degetare,
mamă, rădăcini
şi soare.

camelia opriţa / 19 / octombrie / 2019

poezie de Camelia Opriţa
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pentru unii, marea era cu siguranţă un exil provizoriu din plictiseala şi mediocritatea vieţii obişnuite. Veneau pe plajă şi trăiau câtva timp în afara destinului lor. Sau vroiau să prindă puteri, ca să reziste până la vara viitoare. Marea era pentru ei ca o cură de întinerire forţată. Cu trupul gol la soare, încercau să uite că erau mai bătrâni decât în verile precedente. Alţii veneau dintr-o nevoie de barbarie. Nu erau nişte barbari adevăraţi pentru că nu aveau curaj să renunţe decât temporar şi parţial la confortul civilizaţiei, la tramvaie, la vacarmul oraşelor. Aduceau, dealtfel, şi pe plajă vacarmul. Erau bolnavi de el. Nu se puteau lipsi, cei mai mulţi, nici de maşini. Umblau în schimb în picioarele goale cu iluzia că au regăsit natura elementară. Iluzie de o clipă. Erau nişte barbari rataţi, ce să vă spun...

Octavian Paler în Viaţa pe un peron
Adăugat de Ion Bogdan
Comentează! | Votează! | Copiază!