Chipuri de frescă
Ne rugăm să vină moartea,
Cum ne-am dori sărutarea
Iubitei cu patos noaptea...
Când simți stihia că te miroasă,
Te rogi de ea să fie miloasă,
Ce utopie... nu si nebunie...
Să-ți rogi dragostea să te aline
Si când vine lângă tine...
Te răsucesti la ea cu spatele,
Nu poți face asa ceva cu moartea...
Nu o chema aiurea... degeaba...
Onorea, cinstea ta, decade...
In moarte si după ea,
Când ea te cheamă rece...
Sărut-o fierbinte si petrece,
Odată vine, nu de mai multe ori,
Atunci vei fi acoperit in flori,
Si tu... si eu... să murim cu zâmbetul unei flori...
Tăiată si pusă in vază, pe moarte...
E mult... mult... mai frumoasă
In doină ruginită de rece coasă...
Nu suntem datori doamnei negre
Ea vine, vine si te trece...
Din lumea.. prea gri si prea rece...
Unde te va duce ca o frescă...
Poate, poate... o fi cald si verde...
Mai gri si mai rece mai poate fi?
Decât in lumea mea... ce trece...
Pe lângă mine... prea gri... prea rece...
Aidoma unor mozaicuri si fresce...
poezie de Petru Daniel Văcăreanu
Adăugat de Cornelia Georgescu

Votează! | Copiază!
Vezi și următoarele:
- poezii despre iubire
- poezii despre zâmbet
- poezii despre vinovăție
- poezii despre verde
- poezii despre sărut
- poezii despre noapte
- poezii despre negru
- poezii despre nebunie
- poezii despre frumusețe
- Ne poți propune o poezie de dragoste?
Nu sunt comentarii până acum. Ne-am bucura să vedem o primă impresie despre textul de mai sus.