Marinarul

Cutreieră oceanele marinarii, pe talaz călare,
Iar eu stau acasă,-n odaia mea, şi nu-s
Pe planeta asta mări sau ţinuturi pe care
Să nu le bat, la nord, la sud, la răsărit sau la apus.

Deschid larg fereastra, sfidând leneşul confort,
Întind velele perdelelor până vibrează strună
Şi cu ancora sus, la post, scot corabia din port –
Fie vreme frumoasă, fie vremelnică furtună.

De-a lungul drumului sunt ancoraţi copaci
Care se-nclină-n faţa navei mele iuţi,
La izvoarele din vale-ncarc marfa, flori în saci
Şi cântece marinăreşti în pântecoase buţi;

Poveştile le iau de la vântul care melodios adie,
De la şesurile-ntinse şi de la mările de laur,
Voi găsi şi Lâna din Colchida, strălucitoare şi-aurie,
Iar surorile Hesperide-mi vor dărui merele de aur.

Scrutez cu ochii marea şi-acoperişul ei celest,
Navigând neobosit mii şi mii de mile,
Până când mareele serii pe cer, spre vest,
Îşi înmoaie-n insule de nori oranj aripile;

Atunci închid pe punte bocaporţii,
Aprind lumina în cabină şi c-un suspin
Într-o clipită mă-mbarc în submarin
Şi mă afund în marea neagră-a Nopţii.

poezie de Michael Earls, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Corabia viselor

Corabia viselor mele mă poartă
pe mări liniştite şi fără sfârşit,
urmând o cărare trasată de soartă
de când mie-n viaţă mi-am fost răsărit.

Plutesc în derivă, curentul mă duce
spre zări înspre care nicând n-am privit,
iar mintea se zbate-ntr-un fel de răscruce
şi-ar vrea să mă-ntoarcă spre visul iubit.

Chiar vântul mă-mbie spre apele calde,
spre zări tropicale de-un verde plăcut,
spre insule care iubesc să se scalde
în valuri ce trec peste ele-un sărut.

Un gând îmi străbate prin minte şi visuri,
ieşind în lumină din vechi amintiri,
şopteşte în pânze, adie înscrisuri
şi-alege cărarea mai vechii iubiri.

Corabia viselor mele mă poartă
spre soare-apune-ntr-un mers liniştit,
sunt singur pe drumul ce nu e pe hartă,
lumina m-atrage spre ţărmul iubit.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu din Zece
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fluture

Un fluture timpuriu
În primavara vibrând de seve...
Priveşti de sus.
Cât vezi cu ochii
Sub tine se-ntind mări de flori
Păduri şi sesuri
Inundate în lumina simplă, picturală.

Cu umerii încarcaţi de bronz
Te poartă vântul, te coboară,
Te scufundă în marea de polen.
Dincolo de tăcere
E vântul, cuvintele tale nerostite încă,
Aşteptând o altă naştere, o altă primavară...
Aripile iţi vibrează de dor
Şi treci, căutându-mă în fiecare floare,
În fiecare răsărit,
Într-o altă viaţă.

poezie de Rada Rancu
Adăugat de Adelydda
Comentează! | Votează! | Copiază!

A doua veghetoare: Ţara asta întreagă e foarte tristă... Cea în care am trăit înainte era mai puţin deprimantă. Seara şedeam la fereastră şi torceam. Fereastra dădea înspre mare şi câteodată întrezăream o insulă depărtată... Adesea mă opream din tors; doar priveam în larg şi parcă uitam să mai trăiesc. Nu ştiu dacă eram fericită. Nu voi deveni acum ceva ce probabil nici n-am fost vreodată...
Prima veghetoare: În altă parte nu am văzut marea niciodată. Acolo, de la fereastră, e singurul loc de unde se vede marea, şi se vede atât de puţin din ea!... În alte ţinuturi e frumoasă marea?
A doua veghetoare: Doar marea din alte ţinuturi e frumoasă. Cea pe care o vedem ne umple de nostalgie după aceea pe care nu o vom vedea nicicând...

replici din piesa de teatru Marinarul, scenariu de Fernando Pessoa (1913), traducere de Dan Costinaş
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Un talaz verde

Trimis s-alerge înaintea-i de marea sărată,
Cu apele tuturor golfurilor alergându-i în urmă,
Jumătate ridicat de de vânt, răspândind spumă,
Jumătate visând încă faleza de departe, uscată,

Un imens talaz verde de lumină fosforescent strălucitoare,
Cu creştetul acoperit de ninsoare, mătură totul în cale:
Deasupra, vântul de est împrăştie-n înaltul celest
Penişoare smulse din norii gri grăbind spre vest.

poezie de William Sharp, 1855 –1905, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Crăciun pe mare

Velele, brice de gheaţă, tăiau în carne-acolo,-între Capul Sud şi Capul Nord,
Puntea era patinoar de la prova la pupa, de la babord şi până la tribord;
Vântul bătea dinspre nord-est, împingând turme de berbeci albi pe mare;
Adăpost? Doar lângă recifurile-ascuţite şi stâncile albite de vânturi şi de sare.

Mateloţii, la resac, auzeau valurile în dimineaţa zilei friguroase;
În lumina vineţie-a zorilor ne zăream feţele vineţii, ceţoase;
O zbugheam toţi pe punte la ţipătul sălbatic al înfriguratului nostrom –
Tot ridicând, tot coborând, prin rafalele de vânt vela artimon.

Toată ziua-am luptat cu talazurile între Capul Nord şi Capul Sud
Şi-am tras de velele-îngheţate luptând cu vântul duşmănos şi ud.
În ziua rece ca o iubire lipsă-, n dureri amarnice şi groază, în gura de fiord
Am înfruntat stihia navigând în volte spre nord şi sud, spre sud şi nord.

Ne-am ţinut departe de Capul Sud, unde scrâşneau balaurii în ape,
Dar cu fiecare voltă Capul Nord se-aţinea tot mai aproape.
Dincolo de pulberea salină se vedeau stâncile, casele şi-ogorul gras,
Şi paznicul de far în curtea lui, cu ochelari pe nas.

De-a lungul coastei, zăpada de pe-acoperişuri era albă, spumă-a mării;
Ardeau focuri vii în fiecare sobă din toate locuinţele-aşezării;
Sclipeau ferestrele-n gerul aspru, iar fumul din hornuri se înalţa în slavă;
Aş fi putut jura că mirosul de mâncare caldă-ajungea până la noi pe navă.

Clopotele bisericii din sat răsunau pline ochi de voioşie;
Toate erau aşa cum oamenii-şi doreau şi cum trebuiau să fie-n
Dimineaţă de Crăciun, doar pentru noi, cei din furtună, de temut;
Chiar lângă clădirea pazei de coastă se-afla casa-n care m-am născut.

Oh, well, am văzut odaia primitoare, feţele de-acolo, atâta de plăcute,
Ochelarii mamei cu rame de-argint, părul tatei sur, paharele de vin ştiute;
Şi, well, am văzut focul din cămin şi scânteile, nişte spiriduşi
Dansând deasupra blidarelor cu farfurii de China, îmbujoraţi şi jucăuşi!

Şi, well, ştiam şi ce vorbesc părinţii, vorbeau de mine, de absenţa mea,
De umbra care sunt plutind prin curte, de fiul care-acasă nu se întorcea;
Şi, o, fiul păcătos care păream a fi, în nici un fel în ceasul oportun,
Era acum aici, trăgând de frânghiile-îngheţate bocnă,-n ziua de Crăciun!

Au aprins lumina farului şi negurile înghiţite-au fost parcă de ocean;
" Toţi marinarii sus, pe arboret," l-am auzit strigând pe căpitan.
" In numele Domnului, nava nu va rezista", secundul Jackson a ţipat,
..." E singura şansă, domnule Jackson, – sau marea ne va aşterne pat!"

A tremurat velatura din încheieturi, dar velele erau noi şi bune,
Iar corabia a întors cu bine-n vânt, ajutată poate şi de-o rugăciune.
Ziua de iarnă se prelingea-n amurg, iar noi cu steaua polară pe catarg
Ne-am îndepărtat de ţărm, de stâncile rânjind, luând curs spre larg.

Au răsuflat toţi uşuraţi, iar eu am început să cânt sub cerul vesperal,
Văzând cum prova-înaltă înaintează mândră, tăind val după val;
Apoi, tot ce-am mai putut gândi în noaptea aceea, căţea rea,
A fost că eu plecam pe mare şi că familia-mi acasă îmbătrânea.

poezie de Robert Louis Stevenson, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Voiajul

Care este catargul meu? Un creion.
Velele mele? Zece aştri pe cerul albastru ca un iris.
Care este marea mea? Călimara cu cerneală.
Unde mă duc? Înapoi în paradis.

Ce mănânc? Flori de ştir,
În vreme ce-alizeele-n păduri îngână cântece străvechi.
Mănânc florile cu lingură din fildeş,
În vreme ce-alizeele-n păduri îngână cântece străvechi;

Cântece pe care le cântau odinioară îngerii
Pe vremea când nu exista toamnă, ci numai primăvară...
Cântecele de-altădată ale raiului şi-ale primăverii.

poezie de Vachel Lindsay, 1879 -1931, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Flotila de baleniere

În urale, balenierele-au părăsit portul
Când vântul dinspre ţărm bătea spre mare –
Şi lumea se-ngrămădea pe cheu şi saluta
Flotila care se avânta într-o aventură uimitoare.

Pentru că erau acolo PORUMBIŢA şi GÂND BUN
(O, vântul dinspre ţărm bătea spre mare!)
Şi POLLY DIN SLEIGHTS cu velele ei noi;
Eu doar spre MARY JANE priveam în acea zi de sărbătoare!
O, căpitanul Thwaites de pe MARY JANE,
Când vântul dinspre ţărm bătea spre mare,
A ieşit de-atâtea ori cu nava lui în larg,
Era omul care onora orice provocare.

Erau acolo Jack din Grosmont şi Tom din Staith,
(O, vântul dinspre ţărm cum mai bătea spre mare!)
Jim din Hayburn, Wyke cel Arătos – şi mai era
Robin Hood Will, flăcăul meu făr-asemănare.

Willy-al meu m-a sărutat în faţa tuturor
Când vântul dinspre ţărm bătea spre mare;
Willy-al meu a urcat ultimul la bord
Şi şi-a fluturat bereta spre mine la plecare.

Şi astfel au plecat din port, lăsând uscatu-n urmă,
Când vântul dinspre ţărm bătea spre mare;
Deja vedeam parcă gheaţa sub etrava navei lor
Şi sloiurile-n derivă prin frigul nopţilor polare.

Treceau luni de zile şi soseau alte şi-alte luni de zile,
Şi vântul dinspre ţărm bătea spre mare;
Şi de multe ori mama-n nopţile furtunoase
Plângea cu mine – curgeau lacrimi, multe şi amare.

Dar când, în septembrie,-a urcat pe cer luna plină,
Iar vântul dinspre mare bătea către uscat,
Flotila balenierelor noastre – fericită sărbătoare –
S-a întors acasă din mările nordului îngheţat.

Oamenii s-au strâns pe cheu şi le-au întâmpinat,
Iar vântul dinspre mare bătea către uscat;
De la orologiul primăriei şi până la farul de pe dig
O mulţime de popor aplauda neîncetat.

Le-am văzut din vârful scărilor vechii catedrale
Când vântul dinspre mare bătea către uscat
Şi valurile dansau vesel sub bompresurile lor,
Şi-n bordul de sub vânt fulguia talazul înspumat.

Le-am văzut de lângă scările vechii catedrale
Când vântul dinspre mare bătea către uscat;
Şi nava din fruntea flotilei noastre de baleniere
Tocmai dubla farul*, cu pavoazul cel mare ridicat.

O, erau acolo PORUMBIŢA şi GÂND BUN!
(Vântul dinspre mare bătea încă spre uscat ),
Se vedeau, roşii, velele lui POLLY DIN SLEIGHTS –
Şi întregul echipaj era pe punte adunat.

Încet-încet toate-au depăşit farul de intrare,
Iar vântul dinspre mare bătea către uscat –
Şi, la dane acostate, şi-au găsit odihna-n port,
Lungul lor voiaj odată terminat.

Dar unde, vai, unde-i oare MARY JANE,
Vântul bătea dinspre mare spre uscat!
Mulţi, îşi strângeau acum iubita-n braţe...
Pe mine iubitul de când nu m-a-mbrăţişat?

Of, spuneţi-mi unde-i MARY JANE,
Acum, iată, vântul bate dinspre mare spre uscat!
"Mary Jane cu întregul echipaj
În largul oceanului s-a scufundat!"

Duceţi-mă acasă la scumpa mea mamă,
Deşi vântul bate dinspre mare spre uscat;
Niciun talaz nu-mi va lovi iubitul,
Făr-a se izbi întâi de sufletu-mi înfrigurat!

Duceţi-mă acasă, căci de astăzi nu-mi mai pasă
Dacă vântul bate dinspre mare spre uscat;
Willy-al meu zace în abisurile morţii,
Dar inima lui bate în pieptul meu ca altădat'.

* A dubla farul – nava, în marşul ei, ajungând la travers de far (farul aflându-se într-o direcţie perpendiculară pe axa longitudinală a navei).

poezie de Arthur J. Munby, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lumina orbului

Mă tem că mă voi trezi
Într-o dimineaţă în întuneric,
Că lumina se va ascunde
Ca într-un joc de copii
Şi nu o voi mai putea găsi niciodată....
Atunci mă veţi putea găsi vinovată?!
Ce legi mă vor lăsa pentru o veşnicie,
Ca martor al tăcerii şi al întunericului?!
Poate că am pierdut cheia destinului
Şi acum sunt pedepsită... aşa-i?!
Ori poate că am găsit calea spre rai...
Sau am pierdut pasărea fericirii,
Iar aceasta s-a transformat în
Înger cu pene de foc
Şi sărut de rubin...
Mă închid în mine, plâng şi suspin.
Sunt vulcan şi furtună
Sub pleoapa de plumb,
Scormoesc în tăcere,
Nu mai văd,
Strig Demiurgul şi ţip... până când?!

poezie de Rodica Nicoleta Ion
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ancora din abis

Corabia viselor mele
Pluteşte pe ape rebele
În marea cu valuri de nor
Şi braţele-ntinse a dor.

Când marea mai cere un vis,
Trimite-n al nopţii abis
O ancoră grea ca un gând
Ce-n ape aşteaptă, oftând.

E gândul din ape rebele,
Corabie-a viselor mele!
E gândul cu braţele-ntinse
În lumea cu mări necuprinse

Şi cere, mai cere un vis
Pe-un lanţ ce coboară-n abis.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Marea cea tânără

Marea nu are tihnă niciodată.
Ea bate-n ţărmuri
Fără contenire, ca o inimă tânără
La vânătoare.

Marea vorbeşte,
Dar numai inimile năvalnice
Îi înţeleg spusele:
Este faţa
Unei mame aprige vorbind.

Marea este tânără.
Fiecare furtună îndepărtează negurile
Şi-i limpezeşte vârsta de cearcăne.
O aud râzând, nepăsătoare.

Iubesc marea,
Acei oamenii care o cutreieră
Şi care ştiu că or să moară
Învăluiţi în sarea ei.

Lăsaţi-i să vină pe cei tineri
spune marea.

Lăsaţi-i să-mi sărute faţa
Şi să mă asculte.
Sunt ultima lume
Şi eu vă spun
De unde vin furtunile şi stelele.

poezie de Carl Sandburg, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Gândindu-mă la Xing, vara la Pavilionul Sudic

Lumina Muntelui se poticneşte-n apus,
La răsărit de lac, alene, se ridică luna.
Îmi dezleg părul şi mă desfăt în răcoarea serii;
Deschid fereastra şi, împăcat, mă întind pe rogojină.
Vântul aduce miresme de lotuşi,
De pe frunzele de bambus, muzical, picură stropi de rouă...
Simt nevoia să-mi iau lăuta şi să cânt,
Dar, vai, cine de aici m-ar înţelege?
Aşa că mă gândesc la tine, bătrâne prieten –
O, zbucium al viselor mele în miez de noapte!

poezie de Meng Haoran, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântece marinăreşti

Cântăm aceste cântece, stropiţi de spuma sărată,
Virând ancora sau, copii nevoii,
Jos pe covertă-n vânt şi în zloată,
În burniţă sau în rafalele ploii.

Cântăm aceste cântece ziua sub soare
Sau sub stelele nopţii,
Iar ele ne-ajută să ne facem treaba când, binevoitoare,
Luna urcă încetişor pe culmea bolţii.

Cântăm aceste cântece,-n care speranţele noastre-s vii,
În vreme ce ridicăm pe catarg vela mare,
Nostromul se-nfoaie-n pene când tragem vârtos de frânghii,
Iar refrenul răsună din ce în ce mai tare.

poezie de Harry Kemp din Cântece şi balade marinăreşti, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cea mai frumoasă floare

"Ce să-ţi aduc, iubito, de pe mare?"
O întrebă în şoapte într-o zi.
"Din insule pierdute-n depărtare
Cea mai frumoasă floare care-o fi."

Abia se mai zăreşte-acum catargul.
Pe ţărm cu ochii-nchişi şi mâna-n sân
O fată albă, alb măsoară largul,
Şi-n ochii ei clipeşte-un somn păgân.

Un an întreg prin insule cu soare
Corabia opri şi strânse-n ea
Morman de flori, căci fiecare floare
Cea mai frumoasă-n felul ei era.

Dar florile, prea multe într-o seară,
Cu peşti de aur prinşi la subţiori,
Corabia de foc o scufundară,
Şi toţi muriră-ncolăciţi de flori.

Pe ţărm stau doua fete-n aşteptare:
"Ce ţi-ai dorit ca dar în acest an?"
"Nu-mi mai aduc aminte. Mi se pare –
Cea mai frumoasă scoică din ocean"...

poezie celebră de Radu Stanca
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Iubeşte înmiit şi vei trăi fericit de la răsărit până la asfinţit, de la apus până e iar soarele sus, de la vest la est, de la sud la nord, de la savană la fiord!

aforism de Michelle Rosenberg
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

Hesperidele

Dincolo de hotarele lumii noastre,
Rotund spălată de mări galeşe, clipocind placide,
Unde aripile Vântului se odihnesc pe ape-albastre,
Strămoşii noştri visau nimfele Hesperide.

Veac după veac, nave cu bărbaţi îndrăzneţi la bord
Porneau în căutarea-acelor Insule Binecuvântate;
Deşi furtuni turbate le derivau spre sud sau nord,
Năzuiau mereu spre vest, cu etravele-n val înşurubate.

Cer după cer lăsau în urma lor, fără semn c-ar obosi,
Acei bărbaţi bărboşi, puternici, mareelor tovarăşi,
Până când, tot căutând ceea ce nu puteau găsi,
Făceau rondoul şi se-ntorceau acasă iarăşi.

Rătăcitor şi fără de folos prin timp şi vreme,
Mereu lângă catarg, în goană pe-ale oceanelor coline,
M-am petrecut prin această lume, făr-a mă teme,
Pentru-a mă descoperi,-n sfârşit, pe mine.

poezie de Harry Kemp din Cântece şi balade marinăreşti, publicată de Brentano's, New York, 1920, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Marea

În liniştea nopţii,
În timp ce dincolo de draperii omul doarme,
Pădurea proclamă:
"Eu sunt puterea
Extrasă de soare
Din inima pământului."

Marea rămâne liniştită, spunându-şi:
"Eu sunt puterea."

Stânca spune:
"Veacurile m-au ridicat ca pe un monument
Durabil până-n Ziua Judecăţii de Apoi."

Marea rămâne tăcută spunându-şi:
"Eu sunt monumentul."

Vântul urlă:
"Eu sunt puternic,
Eu despart cerurile de pământ."

Marea rămâne liniştită, spunându-şi:
"Vântul e al meu."

Fluviul spune:
"Eu sunt apa cea curată
Care stinge setea pământului."

Marea rămâne tăcută spunându-şi:
"Râul e al meu."

Piscul spune:
"Stau sus cum stă o stea
În mijlocul cerului."

Marea rămâne liniştită, spunându-şi:
"Piscul e al meu."

Creierul spune:
"Eu sunt conducătorul,
Lumea e în interiorul celor care conduc."

Marea rămâne-adormită, spunând în somnul ei:
"Toate-s ale mele."

poezie clasică de Khalil Gibran, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Colind

Ochii sunt grei.
La pânda stelelor, bat îngeri din aripi în ei,
în horă, ielele scapără-n talpă scântei,
sclipiri din adânc spre înalt,
cu asalt, în umbra deasă, între brazi.
Ochii, oglinzi, sunt colindul de azi.
Grei de poveşti, de privirile-n care cresc păsări, cerbi, miei,
de lumina ce cade tăcută pe ei,
de ungherele în care surâsul coboară neprihănit,
poartă colindul ce sunt, cu pita gândului la dospit.
Din răsărit până în miez de înnoptare,
de la distanţa dorului de soare, de la distanţa norului,
din tremurul zborului, din încântare, din valul de mare,
din podul cu vedere spre scaunul ceresc,
din apropierile de firesc, din piviniţa în care mă-ncui,
lumina ochilor, clipă de clipă, în cântecul inimii sui.
Din ce sunt, din pământ, din vânt, de orinde merg hai hui,
izvor spre marea fără de sfârşit, hoi, hui... doinesc...
Aho! Aho! Pe suflet, călare, mă sui!

poezie de Iulia Dragomir
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

* * *

eşti frumoasă ca un câmp nearat
din care ciulinii îşi deschid floarea
să ardă sălbatic sub soare
eşti frumoasă ca o pânză de apă
ce se arată celor care sapă cu trudă
din zori până la marea cea moartă
pentru o gură de adevăr
eşti mai frumoasă chiar decât stânca
alintată de copite subţiri
ale caprelor negre ce trec fantomatic
dinspre noapte spre zi
eşti cea mai frumoasă lume a mea
în care trăiesc pânză şi pictor deopotrivă
atât de trist şi singur mi te zidesc în suflet
pe tine cea mai pură din marea de minuni a lumii
poezie

poezie de Viorica Iliescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cea mai frumoasa floare

« Ce să-ţi aduc, iubito, de pe mare? »
O întrebă în şoapte într-o zi.
« Din insule pierdute-n depărtare
Cea mai frumoasă floare care-o fi »

Abia se mai zăreşte-acum catargul.
Pe ţărm cu ochii-nchişi şi mâna-n sân
O fată albă, alb măsoară largul,
Şi-n ochii ei clipeşte-un somn păgân.

Un an întreg prin insule cu soare
Corabia opri şi strânse-n ea
Morman de flori, căci fiecare floare
Cea mai frumoasă-n felul ei era.

Dar florile, prea multe într-o seară,
Cu peşti de aur prinşi la subţiori,
Corabia de foc o scufundară,
Şi toţi muriră-ncolăciţi de flori.

Pe ţărm stau doua fete-n aşteptare:
« Ce ţi-ai dorit ca dar în acest an? »
« Nu-mi mai aduc aminte. Mi se pare –
Cea mai frumoasă scoică din ocean »...

poezie celebră de Radu Stanca
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sunt de-o seamă

cu coşmarul meu care se termină
de fiecare dată când deschid ochii
dar reîncepe atunci când adorm
aud un nebun care izbeşte aparatul
de cafea şi nu mă ridic să-l văd
însă aud vocea aceea pe care pot
s-o recunosc în orice vis sau amintire
oriunde şi oricând şi nu m-aş fi
aşteptat s-o aud chiar lângă urechile
mele larg deschise spre glasul dulce
şi aspru în acelaşi timp când are
o problemă de gestionare a furiei
închid ochii şi aştept coşmarul meu
care dăinuie de mai bine de jumătate
de secol de poveşti de adormit fricile

poezie de Vasile Culidiuc
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!