Oamenii fără conţinut

MISTAH KURTZ – MORT

UN PENNY PENTRU BĂTRȂN

I

Noi suntem oamenii fără conţinut,
Noi suntem oamenii balonaţi,
Sprijiniţi unii de alţii,
Cu capetele umplute cu paie. Alas!
Vocile noastre uscate, când
Şoptim împreună,
Nu se aud şi nu au sens,
Sunt ca vântul în iarba uscată
Sau ca piciorele şobolanilor peste sticlele sparte
Din beciul nostru gol.

Înfăţişare fără formă, umbră fără culoare,
Forţă paralizată, gest fără mişcare;

Cei care au trecut
Cu ochii aţintiţi în celălalt Ţinut al Morţii
Îşi amintesc de noi – dacă o fac – nu ca despre nişte suflete
Pierdute şi violente, cât ca despre nişte
Oamenii fără conţinut,
Oameni balonaţi.

II

Ochii pe care nu îndrăznesc să-i întâlnesc în vis
Nu apar nici măcar în visele din ţinutul morţii,
Aceşti ochi nu apar:
Acolo – ochii sunt
Lumina soarelui pe o coloană dărâmată,
Acolo – un copac se învârte,
Iar vocile sunt,
În şuieratul vântului,
Mai îndepărtate şi mai solemne
Decât o stea care se stinge.

Daţi-mi voie să nu fiu pe aproape
În visele din ţinutul morţii,
Permiteţi-mi, de asemenea, să port
Pe acel tărâm,
Cu premeditare, camuflaje cum ar fi:
Blană de şobolan, piele de cioară, doage încrucişate
Şi să mă comport cum se comportă vântul,
Să nu fiu pe aproape –

Nu – acelei întâlnirii a finale
Din ţinutul penumbrei.

III

Acesta este un pământ sterp,
Acesta este pământul cactuşilor;
Aici sunt ridicate
Imagini din piatră, aici ei primesc
Sub clinchetul stelei care se stinge
Rugăminţile mâinii unui mort.

Aşa-i
În celălalt ţinut al morţii,
Unde te trezeşti singur
La ora când noi
Tremurăm de-atâta tandreţe;
Buze care-ar trebui să sărute
Ţuguie rugăciuni către pietrele sfărâmate.

IV

Ochii nu sunt aici,
Aici nu sunt ochi,
În această vale a stelelor care se sting,
În această vale pustie,
În această falcă ruptă a ţinuturilor noastre pierdute.

În acest ultim loc de întâlnire
Noi orbecăim împreună,
Evitând convorbirile,
Îngrămădiţi pe plaja de pe cealaltă parte-a acestui râu umflat.

Orbi – dacă
Nu reapar ochii,
Ca o stea eternă
Deschizând în împărăţia crepusculului
Petalele trandafirilor;
Singura speranţă
A oamenilor fără conţinut.

AICI NE ÎNVȂRTIM ÎN JURUL PERELOR DE CACTUS
PERE DE CACTUS PERE DE CACTUS
AICI NE ÎNVȂRTIM ÎN JURUL PERELOR DE CACTUS
LA ORA CINCI DIMINEAŢA.

Între idee
Şi realitate,
Între mişcare
Şi faptă
Cade Umbra
PENTRU CĂ A TA ESTE ÎMPĂRĂŢIA.

Între concept
Şi creaţie,
Între emoţe
Şi răspuns
Cade Umbra.
VIAŢA ESTE FOARTE LUNGĂ

Între dorinţă
Şi spasm,
Între potenţă
Şi existenţă,
Între esenţă
Şi provenienţă
Cade Umbra
PENTRU CĂ A TA ESTE ÎMPĂRĂŢIA.

Pentru că a ta este
Viaţa este
Pentru ca a ta este acea...

ŞI AŞA VINE SFȂRŞITUL LUMII
ŞI AŞA VINE SFȂRŞITUL LUMII
ŞI AŞA VINE SFȂRŞITUL LUMII
NU CU UN BANG CI CU UN SCȂNCET.

poezie de T.S. Eliot, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Acest conţinut nu e disponibil momentan

întind un cearşaf lângă un alt cearşaf / lângă un alt cearşaf / până acopăr tot nisipul
aici e locul unde nu vine niciodată primăvara
aici e locul unde nu poţi scrie un poem

aici e locul unde nu ai nimic de spus

ca o casă fără oameni / 24 de ore de singurătate lângă o sobă veche

tu eşti un coyote care vine să mă adulmece seara
dar carnea mea e prea uscată / vii şi pleci / vii şi pleci

//sunt ca o papuşă care suferă de ms/ doctorii în halatele lor albastre
mă veghează neputincioşi //

toate formele de distrofie sunt periculoase / asta ţi-am spus în ultima scrisoare

suntem ca un grup de control care nu ştie ce trebuie să simtă
când se fac experimentele pe noi

dar aici / în lumina dimineţii ne vedem cel mai bine petele de pe piele

îmbinările dintre oase / aici nu sunt stâlpi de tensiune / funcţionăm fără curent electric

aparatele se alimentează de la soare şi e o creştere continuă a neliniştii odată cu lumina
până când bruma care cade dimineaţa ne linişteşte

şi pornim pe jos către acea casă singuratică

între noi un zid de nisip ce se scurge senin / scurtcircuite în creierele noastre

înnodăm cearşafurile albe până obţinem o linie continuă

un puls care ne trezeşte la viaţă şi continuăm să trăim/ nimic în acest poem nu este despre

despre durere sau păsări/ doar corpuri care se conservă pentru o nouă viaţă.

poezie de Daniela Bîrzu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ce anume este de veacuri Aici? Frumuseţea întrebării: "Cine sunt eu?" este că nu există niciun răspuns. Mintea va încerca să te ajute, dar însăşi cuvintele "eu sunt" apar în ceea ce deja "Eu-Sunt". Liniştea este aceeaşi. Acest "Eu-Sunt" este cel care este la graniţa dintre "cu formă" şi "fără formă", percepţia pură, fără niciun perceptor. Dacă acum, în această clipă, există doar cuvintele şi doar auzul, dacă ele nu caută să se asocieze unui individ - "eu", care încearcă să înţeleagă ceva - ce mai rămâne? Pe Cel ce moare înainte de moarte, moartea nu-l mai poate atinge, pentru că este el însuşi moartea morţii. Îmi place să spun, şi chiar aşa este, că El a îngropat moartea în Inima Vieţii Veşnice. Noi nu realizăm că acest concept de naştere este o farsă la fel de mare ca şi conceptul de moarte, chiar le credem reale. Noi credem că suntem o formă înlănţuită în lumea formelor. Când eu scriam Biblia, tu jucai table cu Dumnezeu. Pe mine mă interesează, ce anume este de veacuri Aici? Sinele nu este un concept, toate conceptele vin şi pleacă din Prezenţă, dar Prezenţa rămâne. Ceea ce suntem noi este atât de evident, încât este inevitabil. Sinele este inevitabil!

Atmaji Maharaj în Când capul "eu-lui" este tăiat, ce mai rămâne?
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Regrete pentru orice moarte

Eliberat de memorie şi de speranţă,
fără frontiere, abstract, aproape viitor,
mortul nu este mort; el este moartea.
Asemeni acelui Dumnezeu al misticilor,
despre Care, orice s-ar spune, trebuie negat,
cel mort, un străin pretutindeni,
este doar ploaia şi absenţa lumii.
Îl deposedăm de toate,
nu-i lăsăm nici măcar o culoare sau o silabă:
aici, curtea pe care ochii lui nu o mai văd,
acolo, trotuarul unde speranţele lui încă-aşteaptă.
Chiar şi ceea ce gândim noi acum
ar putea fi ceea ce a gândit el;

am împărţit ca nişte tâlhari
prada atâtor zile şi-atâtor nopţi.

poezie de Jorge Luis Borge, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu există căi pentru Adevăr deoarece Adevărul este Veşnic Aici, înaintea oricărei căi. Orice cale te va scoate psihologic din această clipă care este însăşi Adevărul şi te va duce în devenire. Doar stai Aici ca Aici fără să te asociezi cu nici un gând care-ţi oferă o cale ca să te aducă aici. Nu te asocia nici măcar cu gândul "aici". Aici este inima ta, Aici este aşramul tău, Aici este biserica, credinţa ta, Aici este casa ta, Aici este Totul din Întreg... Orice ar fi, nu părăsi - cu gândul - această clipă şi te vei regăsi ca Libertatea întregii veşnicii.

citat din Atmaji Maharaj
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Aici

de ce m-am născut, aici, între voi
din lacrima pământului şi ţipătul vântului
de ce n-am pleca de aici, dintre voi
aici, sunt biet buştean uscat
plutind haotic pe un val ireal
offf, ce trist ideal
să bat la poarta sorţii, să joc, un joc cu morţii
Doamne, de ce m-ai trimis în această lume
aici si lumina e pustie
ascult, ascult, cum plânge timpul
sau curg anotimpuri prin geamul spart
aici, nu-i nimeni
ştii, aici, am devenit şi eu un nimeni

poezie de Viorel Birtu Pîrăianu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ultima rază

rătăcit între neglijabile absenţe
de multe ori incoerente
discut cu mine
cu fostele amintiri
să uit acum tot ce a fost
murdar, urât
eu nu mai pot
se scutură pe aleile de tei
sau de ce vrei
dureri, lacrimi şi păcate
în orbite ochii mă dor
prin cearcănele sufletului
curg alte gânduri
despre un trecut
de mult trecut, băut şi petrecut
am colţii azi tociţi de griji
de ani trăiţi prin gunoi
sunt un biet copil neascultător sau un bătrân
atât de orb, atât de chior
de ce îmi ceri mereu
să plec de zor
pe drum copacul tresare
de ce oare
râul ţopăie prin ani
rătăcit între plopi şi platani
caut o cale spre mare
vântul dă târcoale
bolovani pe umeri, pietre pe drum
o salcie plânge astăzi, acum
e lacrimă toată
un hohot amorf răsună a jale
nimeni în cale, doar moarte dă târcole
întunericul a cuprins totul
tăcerea tresare
o lume cade
pe o parte, la vale
timpul ţipă nervos
a uitat să mai plece
viaţa curge şi trece
a rămas o urmă de gând în zaţul de cafea
cafeaua amară
trenul a trecut în zori
dincolo de mine
în staţie nu era nimeni
nici eu
ascunsesem trupul
dincolo de uşă
ca să mă strecor
mai uşor în neantul lumii
nu am ştiut
eram copil atunci
doar rătăceam pe dealuri şi prin lunci
tot căutând ouă de cuci
uneori vorbesc dincolo de cuvinte
despre iubire
cu cine vine
dacă mai vine
aici nimeni nu trece, nu vine
târziu am înţeles
eram în altă dimensiune
offf, sunt un poet rebel
cuvântul îmi este gândul şi vorba mi-este soartă
să bat nebun din poartă în poartă
târziu am înţeles, că e târziu
e prea târziu
răul era în jur
acum este în noi
ce poţi să faci
aici cadavre vii se târâie pe drum
un drum al sorţii către poarta morţii
să construim ce şi pentru ce
şi pentru cine
de ce mă întreb în fiecare zi
desigur fără a şti
ce pot a şti
ştiu doar atât
murim în fiecare zi
şi zi de zi
fără a şti
ştii.. soarele nu a răsărit aici, demult
uneori mă întreb....
a răsărit vreodată aici
cenuşă şi scrum
în jur, în noi
ce să mai sper
privesc în jur
nu, nu blestem, nu înjur
doar vă conjur
lăsaţi-ne în legea noastră
cum au trăit, cum au iubit şi au murit
strămoşii noştri odată, pe acest pământ, odată sfânt

poezie de Viorel Birtu Pîrăianu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mă încăpăţânez să caut fantomele în locurile cele mai vii, cele mai reale, cu certitudinea existenţei lor, undeva între noi, lângă mine, aici sau aiurea, pe această stradă sau poate, chiar în această casă. E vorba de o relaţie între vii, între oameni care se caută cu disperare, care răscolesc înnebuniţi mulţimile calme ca să se găsească, fără să aibă alt indiciu decât certitudinea existenţei celuilalt, neavând unul despre altul decât vaga idee pe care exasperantele apariţii înaintea întâlnirii le-o dau.

citat clasic din Gellu Naum
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Unul dintre motivele pentru care cred cu tărie în oameni este pentru că ştiu că ceea ce se vede în afară este aproape irelevant pentru orice fiinţă. Da, este adevărat că atragem ceea ce suntem. Că banii pe care îi avem, oamenii cu care ne înconjurăm şi rezultatele noastre în viaţa exterioară sunt o reflectare a abilităţilor noastre şi a lumii noastre interioare. Însă eu nu mai judec oamenii după ce sunt şi după ce au, ci după ce AR PUTEA FI. Fiecare om este o ghindă care poate deveni un stejar dacă această ghindă este plantată pe un teren fertil şi este îngrijită suficient de mult ca să poată prinde rădăcini. Eu am ales să cred în potenţial, să pun preţ, mai mult decât pe ceea ce este, pe ceea ce poate fi.

citat din Pera Novacovici
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Taverna

Toata ziua mă gândesc la asta, apoi, noaptea o spun.
De unde vin?
Şi ce trebuie să fac?
N-am idee. Sufletul meu este de altundeva, sunt sigur.
Şi intenţionez să o sfârşesc acolo sus.

Aceasta beţie a început în altă tavernă.
Când o să revin în acel loc,
Voi fi complet treaz. Ȋntre timp,
Sunt ca o pasăre de pe alt continent, locuind această coştereaţă.
Vine ziua când îmi voi lua zborul –
Dar cine e acum în urechea mea şi-mi ascultă vocea?
Cine rosteşte cuvinte cu vocea mea?

Cine mă priveşte în ochi? Ce este sufletul?
Nu mă pot abţine să tot întreb.
Dacă aş gusta o înghiţitură de răspuns,
M-aş putea elibera din această închisoare a băuturii.
Nu mi s-a cerut acordul pentru a veni aici – şi nu pot să plec pe aceaşi uşă.
Oricine m-a adus aici, va trebui să mă ia din nou acasă.

Aceste versuri... Niciodată nu ştiu ce o să spun.
Nu planific asta.
Când sunt dincolo de a le spune, devin foarte tăcut şi rareori rostesc ceva.

Avem un butoi enorm de bere, dar nu sunt halbe.
Pentru noi este în regulă. Ȋn fiecare dimineaţă
Suntem îmbujoraţi, iar seara suntem îmbujoraţi din nou.

Ei spun că noi nu avem nici un viitor.
Au dreptate – Iar asta pentru noi este perfect.

poezie clasică de Rumi, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!

Între ziduri

m-am simţit închis de multe ori, între ziduri
între cuvinte
cuvinte aşternute pe ochii minţii, tot timpul
unele au fost şi încă mai sunt, ascuţite.
ţipă
înţeapă inima şi sufletul
altele sunt în tonuri joase, urlă
urletului fiarelor din junglă
urletul nopţii
oamenii au transformat lumea
în fără

vreau liniştea de dincolo
mă vreau acolo unde nu există
fără
fără ţipete şi urlete de cuvinte
fără junglă
vreau acolo unde sunt
cu tine, de iubire ziduri

poezie de Viorel Muha (februarie 2015)
Adăugat de Viorel Muha
Comentează! | Votează! | Copiază!

Echilibru-n piruetă

Nu mă tem de ceea ce sunt
Între cer şi vechiul pământ,
Între linişte şi zbuciumare,
Între zâmbet şi-adâncă-ntristare.

Nu mă tem de ceea ce este
Între viaţă şi-o simplă poveste,
Între ochii deschişi ori închişi,
Între cei amintiţi ori nezişi.

Nu mă tem de ceea ce-a fost,
Pietate ori gând fără rost,
Folosinţă ori caz inutil,
Afirmare ori demnul exil.

Nu mă tem nici de ceea ce-ar fi
Pentru încă o noapte şi-o zi
Către care, de mână cu mine,
Tot ce am şi ce sunt, iată, vine!

Nu mă tem de firescul sfârşit
Al iubirilor ce au pătimit,
Nu mă tem de-ntrebări şi răspuns,
Chiar de-n mine, subit, m-am ascuns.

Nu mă tem, nu mă tem, nu mă tem,
Chiar de-ar fi rugăciuni ori blestem!
Nu mă tem de războaie ori pace,
Nici de cel care urlă ori tace.

Nu mă tem nici de proşti ori deştepţi,
Nici de cei care-s strâmbi ori prea drepţi,
Nu mă tem nici de foc ori furtună,
Nu mă tem de-adevăr ori minciună.

Nu mă tem de iluzii ori fapte,
Nici de vise ori praguri de noapte;
Între toate mă-ncumet să fiu
Omul drept, omul sincer şi viu.

Nu mă tem nici de timpul ce-mparte
Câte-o oră-ntre viaţă şi moarte,
Dar mă tem că-ntr-o zi voi afla
Cum ar fi să mă tem de ceva.

poezie de Lorena Craia
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pasul Pa

La căpatul zorilor pornesc spre Pasul Pa.
Părăsesc ţinutul Ch'ang-an împreună cu primăvara.
O femeie spală rufe în apa strălucitoare.
Păsările dimineţii cântă în lumină.
Ţinutul râurilor. Aici bărcile sunt transformate în magazine.
Punţile munţilor anină de vârful copacilor,
Căţărându-se către o sută de sate.
În soarele îndepărtat se află Două Fluvii.
Oamenii de aici vorbesc o altă limbă,
Dar cântecul păsărilor este acelaşi.
Înţelegând profunzimile peisajului,
Chiar şi aici, nu sunt niciodată singur.

poezie de Wang Wei, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tu, acolo

Tu eşti acolo, între lumi, singurătatea mea,
Tu eşti acolo, între inimi, pulsând ca o speranţă,
Cântec născut din nevăzut, dar intonând vederea,
Tu eşti acolo, lângă tine, dar eşti în siguranţă?

Îţi vede, oare, cineva, tristeţea de sub pleoapă?
Cuiva îi pasă de lumina ce ţi se stinge-n sânge,
Ce pâlpâie şi cere-ntr-una un glob de spini cu apă
Ca să îşi prindă rădăcină şi mugur care plânge?

Tu eşti acolo, între lumi, eu sunt aici, cu tine.
Tu strigi, eu chem, eu strig, tu chemi... ecou...
Eu sunt acolo, lângă tine, tu eşti aici cu mine...
Două culori încrucişate, o inimă din nou.

poezie de Nicolae Ler
Adăugat de Ler
Comentează! | Votează! | Copiază!

Din necesitate de echilibru

Aruncat de univers pe pământ,
înger şi demon,
niciodată-n stare pură,
între golul în care se pierdeau privirile
şi privirile care se pierdeau în gol,
între sentiment şi raţiune,
între plictiseală şi dorinţă,
între nesaţiul viziunii lăuntrice
şi neajunsurile realităţii,
între,, a face" şi,, a spune",

conştient că orice extremă este insuportabilă
şi profanează ideea de echilibru,
în această echivalenţă de vid,
între golul inimii şi golul lumii,
încercai schimbul între dăruire şi primire
pentru a nu cădea în extreme.

Cu zările pe umăr
şi vântul de căpăstru,
pe creste înspumate de val,
între trecut şi viitor,
viaţa – vajnic acrobat pe firul întins al naturii –
se agaţă de prezent.

Pe cumpăna sorţii,
pe taleru-i subţire,
un grăunte mai mult
şi s-a hotărât mişcarea.

În sunetul imens al tăcerii,
paşi lăsând urme pe nouri –
adânci firide fără fund.

poezie de Costel Avrămescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vorbe fără obârşie

Îmi spuneai că sunt candelabrul tău de lumină care te înfăşoară de dimineaţă
Ce îţi foloseşte să fii atât de zălud şi de metaforic?
mai bine să zacem aici unde e linişte, sub cireş şi sub stele
viaţa însăşi este un candelabru de pomi prin venele cărora circulă sângele purpură
e rubedenia îndepărtată din pieptul femeii alergând foarte departe de omul care o urmăreşte când miroase praful de puşcă
e pasărea ei
candelabrele stelelor sunt prea mari pentru ea nu o apără
pentru potârniche şi pentru zeiţele pasăre o să spun acum ghicitoarea
şi pentru potârnichea
care m-a născut
şi
făcut
împreunare de mâini rodul ei se ridică şi se duce în eterul foarte lung unde mereu se întârzie
(în foarte departe şi mult
e devreme)
(şi timpul şi spaţiul sunt lungi)
ce ghicitoare să fie când tu îmi arunci candelabrele peste braţe şi mă cufunzi în lumină
şi asta pentru că nimic nu e cu adevărat trainic şi durabil în lume
viaţa e vântul care o duce departe, la alt vânător, fără gloanţe şi fără vestă-antiglonţ
îmi
beau
liniştită
cafeaua
şi din toate acestea nu putem şti aproape nimic nu vom înţelege
ca într-un banc sec al lui aprilie
pe zebră mai trec încă zeii bătrâni de foarte departe
şi zeiţele care nu ale mele (nu) sunt
furtuni
sau
lumini
pe aici nu există niciun dumnezeu nicio duminică a odihnei
pentru că oasele nu se odihnesc decât unele într-altele când susură ploaia
şi-atât
din care nu se naşte nimic
atât a rămas
pe aici
şi când moartea cade în fund ca un bătrânoi.

poezie de Iulia Elize
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ultima întrebare

ne despărţim ca să ne întâlnim
pe aici, pe undeva, cândva
lăsasem bagajele într-o gară părăsită
fără trenuri, fără şine
doar un hamal rătăcea prin odăile goale
mereu mă întreb cum am ajuns aici
de ce-am plecat
azi nu mai ştiu şi e târziu
ochii orbi nu mai văd
nici ploaia, nici vremea ce curge
atât de gol, atât de singur
într-o viaţă murdară şi ternă
trenul zace în gară
nu am ajuns
rătăcisem întâlnirea într-o gară uitată
călătoream fără drum, fără sens, fără ţintă
sau poate doar atât mi-aduc aminte
în zare, pajiştea arsă printre negri copaci
uneori vroiam să mai rămân
să cânt, să ţip
trist mă aşez pe streaşina lumii şi plâng
năpraznica noapte coborâse între oameni
cuvintele rătăceau pe buze rănite
doar vântul şi moartea mai ţipă prin crânguri
păsări ucise în zbor
norii au fugit în catacombele vieţii
raza de soare s-a ascuns în pâraie
se stinge treptat gândul rămas
ruine în jur, ruină în mine
în beciuri hieroglife de veacuri furate
zei au căzut, monede stricate
în jur, aplauze bete
în arborii goi, ciori negre, de soi
ţipă şi ţipă
o lume destrămată în vaietul ultimului damnat
în vale, o gară
un tren fără gară
târziu, am înţeles
eram o imagine deformată
a unui timp rătăcit în penumbră
lumina plecase să ajungă cuvântul rămas între pleoape
luneca imperceptibil către nefiinţă
s-a pierdut apoi în miezul firesc al neputinţei
azi sunt mai puţin singur decât ieri
sau poate nu mai sunt decât un cuvânt
pe ăst tragic pământ
agăţată de cer a rămas o întrebare

poezie de Viorel Birtu Pîrăianu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Indiferent cum s-ar travesti mintea, ea rămâne problema. Pe când transcenderea ei sau mai exact sesizarea, ce anume este chiar Acum, chiar Aici este Sinele nostru, este soluţia. Ce crede "eu" despre Sine este exact blocajul în care te ţine. Eu-l despre Sine crede că este pentru anumite "momente". Sinele este pentru dintotdeauna şi pentru totdeauna. Eu-l este doar o manifestare temporară, nu este ceea ce Suntem. Eu-l este efemer, prin natura lui. Şi fireşte, când spun că Sinele este eterna soluţie, o spun între ghilimele pentru simplul fapt că Sinele nu are nevoie de soluţii. Pentru Sine nu există soluţii şi nici probleme. Aş putea spune că Este doar ceea ce Este, însă ar suna puţin zen. Aşa că o să spun: este doar această pace nediluată de gând. Absolut toţi suntem Sinele. Aţi avut momente în existenţă când aţi sesizat acest Sine. Doar că n-aţi realizat, n-aţi recunoscut că este vorba despre El. Mintea, prima oară când observă acest Sine, pentru ea este ca o tăcere absurdă, ca un zgomot de fond sau un sunet de fond, fără sunet. Culmea, pentru minte, Sinele, această pace din spatele minţii, pare a fi un zgomot.

citat din Atmaji Maharaj
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Aici

Aici, eu supt-am lapte în ziua cea dintâi,
Aici, strămoşii mei au lutul căpătâi,
Aici, copilăria mi-e undeva rămasă
În pomii din grădină, în liniştea din casă.

În nucul cel bătrân, în apa din fântână,
În ochii mamei mele, pe faţa ei bătrână,
Aici, îmi e iubirea de oameni şi de sat,
De care niciodată nu m-am înstrăinat.

Aici şi cerul parcă e altfel, mai senin,
Iar luna blânda-i rază o tremură divin,
Se scaldă mii de stele în depărtări de ape,
Dar pentru mine, aici, le simt că-mi sunt aproape.

Aici este câmpia ce naşte mereu pâine,
Speranţa zilei de azi şi-n zilele de mâine,
Aici e vraja vieţii şi mă îmbăt de soare,
Ca nici într-un alt loc în marea mea mişcare.

Aici e neamul meu, de veacuri şi bătrân
Şi unde gândul meu îmi spune să rămân.

poezie de Petre Gigea-Gorun
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Noi punem peste măreţia a Ceea Ce Este un construct psihologic despre ceea ce ar putea fi. Când această ultimă întrebare este abandonată, ce rămâne?! Chiar în acest moment, El este Aici! Ce anume nu apare şi nu dispare, dar este din Veşnicie Aici? Nu există doi, nici unul nu există, ce este înainte de Zero? Nu există nicio cale pentru Acum, pentru că noi suntem deja Acum. Nu există nicio cale pentru Aici, pentru că noi suntem deja Aici. Când această ultimă întrebare este abandonată, ce rămâne?!

Atmaji Maharaj în Ce a fost înainte ca forma ta să fie?
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sonetul XVII

Nu te iubesc ca pe un trandafir japonez, un topaz,
ori o săgeată de garoafe sărită din foc:
te iubesc cum sunt iubite doar fiinţele sumbre,
pe ascuns, undeva între umbră şi suflet.

Te iubesc cum iubeşte planta care nu-nfloreşte şi
păstreaz,-ascunsă-n ea, lumina corolei ne-nflorite
şi, graţie iubirii tale, este ascunsă-n trupu-mi
acea puternică mireasmă emanată de pământ.

Te iubesc fără să ştiu cum, nici când şi nici de unde,
te iubesc sincer, fără confuzii şi fără trufie:
şi te iubesc aşa pentru că nu ştiu să iubesc altfel,

doar în acest chip în care eu nu sunt şi nici tu nu eşti,
aşa de-aproape că mâna ta pe pieptu-mi e mâna mea,
aşa de-aproape că se-nchid ochii tăi când adorm eu.

sonet de Pablo Neruda din O sută de sonete de amor (1959), traducere de Dan Costinaş
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!