Când virusul ucide

Mă întâlnesc cu mine de multe ori prin casă
Reflexia din geam îmi pune o întrebare:
- Te văd îngândurată, eşti toată o grimasă
Ce s-a-ntâmplat cu tine, hai, spune-mi ce te doare?

Am căutat sub tâmplă să-i dau pe loc răspunsul:
-Aş mângâia-n natură explozia de floare
Căci dincolo de sticlă a înflorit caisul
Dar simt că mă apasă această închisoare

E o tăcere surdă, a amorţit pământul,
De dincolo de ziduri doar dangăte de clopot
Şi sunet de sirene înlocuiesc cuvântul,
E geamăt în spitale şi moartea dă în clocot...

Aş ţine ţara-n braţe la pieptul meu s-o apăr
Dar n-am aşa putere decât prin rugăciune
Greşeala omenirii prin crez să o răscumpăr
Şi fă din virus, Doamne, cenuşă şi tăciune!

Aş cere libertatea să simt sub tălpi pământul
În dimineţi cu rouă să mângâi iar cu mâna
Explozia de muguri.... şi-aş cere iar cuvântul
Să spun lumii întregi că viaţa este una!

Când virusul ucide, cine-şi asumă vina?!

poezie de Ioana Gărgălie
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Când virusul ucide

Mă întâlnesc cu mine de multe ori prin casă
Reflexia din geam îmi pune o întrebare:
- Te văd îngândurată, eşti toată o grimasă
Ce s-a-ntâmplat cu tine, hai, spune-mi ce te doare?

Am căutat sub tâmplă să - i dau pe loc răspunsul:
-Aş mângâia-n natură explozia de floare
Căci dincolo de sticlă a înflorit caisul
Dar simt că mă apasă această închisoare

E o tăcere surdă, a amorţit pământul
De dincolo de ziduri doar dangăte de clopot
Şi sunet de sirenă înlocuiesc cuvântul
E geamăt în spitale şi moartea dă în clocot

Aş ţine ţara - n braţe la pieptul meu s-o apăr
Dar n-am aşa putere decât prin rugăciune
Greşeala omenirii prin crez să o răscumpăr
Şi fă din virus, Doamne, cenuşă şi tăciune!

Aş cere libertatea să simt sub tălpi pământul
În dimineţi cu rouă să mângâi iar cu mâna
Explozia de muguri.... şi - aş cere iar cuvântul
Să spun lumii întregi că viaţa este una!

Când virusul ucide, cine-şi asumă vina?!

poezie de Ioana Gărgălie
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Din Cuvântul Tău

Doamne, ştiu că dincolo de toate
Dincolo de ceruri şi pământ
Dincolo de tot ce nu se poate
Eşti acolo, Doamne, în Cuvânt.

Dincolo de ce-aş putea eu crede
Dincolo de ce-aş putea eu şti
Dincolo de tot ce nu se vede
Eşti doar Cuvântul şi a fi.

Din Cuvânt ni s-a născut iubirea
Din iubire s-a născut Isus
Prin Isus s-a săvârşit zidirea
Şi prin el la Tine ne-ai adus.

Astfel ai creat o-ntreagă lume
Din Cuvântul Tău de la-nceput
N-a fost chip şi nici n-a fost un nume
Dar L-ai pus în noi când ne-ai născut.

Doamne, ştiu că dincolo de toate
Dincolo de ceruri şi de hău
Dincolo de tot ce nu se poate
Este un Cuvânt, Cuvântul Tău...

poezie de Adriana Cristea (27 decembrie 2003)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nefiresc de dureros

Se zbate cuvântul,
Îşi cere dreptul la existenţă.
Întrebarea a fost rostită,
Răspunsul face slalomuri
Între creier şi porţile gurii.

Răspunsul în cuvânt
Îşi cere dreptul la existenţă.
Existenţa noastră depinde de el,
Nu de noi.
Oh, Doamne!
Eşti nefiresc de dureros.

Nefericită poezie,
N-ai fost niciodată citită,
Nici în gând şi nici altfel,
Doar răsfoită.
Durerosul te poate citi,
În timp ce pe tine te doare
Cuvântul din tine, dintre tine şi el.

Din întrebare sau răspuns,
Nefericit cuvânt
Mai poţi aştepta,
Să ştii, durerosule,
Dar poezia, nu cred să mai vrea.

poezie de Daniela Achim Harabagiu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cu primăvara până-n tălpi

Hai, prinde-mă iubire în braţe
să-mi curgă primăvara până-n tălpi
flacăra să se joace-n lămpi
cântec să-mi rămână
în căuş de pălmi...

Striveşte ochii toamnei agaţă-i de stele
când ceasul prea mă tic-tac-ticăie...
să simţi iubire,
cum viaţa ne scapără

cum din săruturi
pe întreg pământul
verdele pe braţe iubite se cutremură
cum apele se încolăcesc spre soare
nisipului îi cresc aripi de acvilă
cântec de neiade pe noi murmură

Ridică-mă pe-amurguri lungi de cer
topeşte-mă-n săruturi... să nu pier
cu fir de dimineţi coase-mă de tine
trece-mă prin tăiş de vămi

De-or să mă doară rănile iubirii prea tare
voi pune răsărit de muguri alintaţi
pe palme şi-n uitări
cu bob de rouă de pe negrii struguri

Tu doar să mă îmbraci cu tine iubire
cu primăvara... până-n tălpi.

poezie de Marieta Căprăruşi
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Culoarea tăcerii

De ce culoare eşti, tăcere?
Eşti falnică, de tot măreaţă,
Cu primul tău sărut de:
Bună dimineaţă!

Cu a ta tandreţe tu apari
Prin roz-oranjul tău altar,
Prea mândră în ardoarea de pomeţi,
Aură născătoare sfintei vieţi!

Strecori cuminte tâmpla gândurie,
Apari regină albă întru veşnicie,
Azurul-sfântul tu îl dăinuieşti,
În limpezi de izvoare, mereu întinereşti!

Prin verdele şerpelnic de chindie
Aşterni o armonie tot mai vie,
Iar ochiul tău de veghe mă tot paşte,
O nouă, tot mai nouă speranţă îmi renaşte!

Şi tot mai aurie înspre seară
Prin gânduri, prin privire te strecoară,
Şi plumburiu cuvântul tău m-apasă
Când mă găsesc doar singurel la masă!

Străinele fantome te aleargă
Cînd violetu-ţi peste lume cade,
Când merge-n gol pământul tău din jur,
Tu, de tăciune te retragi în cuibul tău obscur.

De ce culoare eşti, tăcere?!
Culoare de prezent,
Ce chipul tău o cere!

poezie de Nina Lavric
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Primul Cadou

E chiar aici tăticule.
Îl simt curgând prin mine,
E înnodat între clavicule,
Nu pleacă fără tine.

Şi când respir mai apăsat
Îl simt în gât şi-n limbă.
Îl simt în ce-am mâncat
Şi-n tâmple când încep să frigă.

Îl simt ca pe o rană aproape vindecată.
Un sunet spart în mine ca un ciocan la judecată.
O apăsare surdă ca o nepăsare.
Un semn din naştere care te doare.

poezie de Alexandru Horghidan (2018)
Adăugat de Alexandru Horghidan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Simt izvoarele

Simt cum nasc izvoarele de apă
Sub piciorul meu o undă vie,
Şi atunci pământul tot mă ştie
Că port vâsle de cireş în mapă.

Eu sunt paratrăznetul de apă,
Se închid în mine cicluri stranii,
Când se ţin freaticele danii
Mă cobor la slujbă printr-o trapă.

Pe deasupra iarba mă închide,
Tainic, luminişul de reface...
Ocolind atent vestigii trace,
Mă las pradă spaţiilor fluide.

N-am nevoie de crenguţă fină,
Căci mă doare când pământul naşte,
Învierea apei mi-e tot Paşte
Şi argintul ei mi-e tot lumină.

Şi ajung prin fluvii, prin oceane,
Şi ajung prin bălţi, prin cataracte,
Nu mai port de mult la mine acte,
N-am abonament la telefoane.

Doar pământul, singurul, mă ştie
Când mai ies sătul la suprafaţă;
Odisei mi se citesc pe faţă,
Parca-ş fi lucrat la o hoţie.

E momentul când se strâng izvoare
Într-un fel de matcă omenească,
Iar mişcarea lor pare firească ‒
Pentru-a învia, întâi se moare.

poezie de Dragoş Niculescu din Săniile adâncului (1999)
Adăugat de Dragoş Niculescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Bolnav de sinceritate

Sinceritatea-mi este-un virus
Ce-mi curge-n vene.
În lipsăde cerneală,
Îmi umplu călimara,
Şi vă scriu, poeme.
Prin care vă mărturisesc,
Că a fi sincer e o artă,
Ce nu e pentru toţi
O uşă descuiată.
E un gând liber,
Ce doar în dragoste-l găseşti...
Şi în prietenia "adevărată"!
Am căutat de multe ori
Să-i ţin pe mulşi, aproape,
Dar s-au îndepărtat,
Din curcubeie de motive...
Păcat, sinceritatea nu-i considerată boală!
Am căutat remedii
Dar minciuna nu e compatibilă cu mine.
Aş încerca, dar vezi, mi-ar fi ruşine.
Prefer să mor, contaminat cu virusul sincerităţii,
Decât să am o viaţă frumoasă
Traită în minciună.
M+ascund iar dincolo de voi
Şi-mi spun în suflet noapte bună!

poezie de Diodor Firulescu din Viaţa într-o călimară
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Temeiuri

când îmbrăţişezi infinitul,
îl răstigneşti pe o coloană brâncuşiană,
plimbându-te prin cuvântul finitudine,
când mergi prin pădurea de argint,
mergi prin cuvântul pădurea de argint
plimbându-te plin de argintul lunii pe tălpi,
şi pleacă să plimbi ielele până-n asfinţit,
când iubeşti o copilă cu buze trandafirii
mergi prin cuvântul iubire alergând
până la capătul logodnei pământului cu cerul
când cunoşti, mergi, chiar fără să ştii,
prin templul cunoaşterii cu tâmpla prin lumină,
când rătăceşti, mergi prin cuvântul rătăcire
ca fiul rătăcitor
căindu-te şi întorcându-te la cale cea dreaptă,
numai când mergi prin viaţă
şi pătrunzi mai adânc în ea,
mergi prin temeiul vieţii,
fiindcă, tot ce străbate omul are temei,
iar cuvântul este logodit cu temeiul,
încât nu poţi rosti decât ceva întemeiat,
-orice-ai spune-
când iei viaţa la picior prin temeiul ei
mergi prin cuvântul moarte
moartea nefiind punctul terminus
al călătoriei sufletului prin halele ei,
doar cei ce merg prin pădurea deasă,
doar aceia ajung să taie cale
până la înţelesurile şi temeiurile ei.

poezie de Mariana Didu
Adăugat de Mariana Didu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Alergând pe coji de nucă

Fără-ncetare se înalţă zădărnicia
şi pierdută-i clipa împăcării;
Jumătate de lume
fugăreşte cealaltă jumătate
în timp ce moartea, gândindu-ne,
lustruieşte ţeasta sărmanului Yorick

În religia promiscuităţii
nu te pot defini,
timp comprimat, orizont de cenuşă,
tot ce a fost de ars s-a ars
până la această uşă.

Vrei TU să treci
dincolo de amănuntul
care declanşează explozia,
în spaţiul dintre daltă şi piatră
dincolo de surâsul mascatului,
batjocorindu-te,
scuipându-te ca pe o sămânţă stricată
prin grohotişuri cu miros de iod
combinaţii balcanice de sticlă şi vată?

Numeşte TU altfel mizeria
obturând venele Pruncului,
spune-i Tu altfel acestei alergări
de fantasme prin aerul dintre cuvinte
când dimineaţa-i un fuior împletit în idee
şi lasă-mă-n durerea mea
FEMEIE - CHEIE.

poezie de Ion Pascal Vlad din Risipiri în retină (2006)
Adăugat de Cody
Comentează! | Votează! | Copiază!

Om cu clopot

Malul acesta foarte abrupt
din care cerul luna şi-a rupt
este hamacul în care m-aşez
ca să-mi mai iasă floarea din miez,
astfel aicea stau şi aştept
clopotul lumii să-mi treacă în piept
să nu-l mai simt cum îmi fierbe în nervi,...

Clopotul mare-mi fierbe în os,
tidva e tot ce-am putut şi am scos
din acest clopot rău şi diform
pe-a cărui limbă astăzi adorm.

Clopot de negru, clopot de gri,
bate ce bate şi nu te opri.
sfărmă oasele mele cu sârg,
du-te apoi şi mă vinde la târg,
m-am săturat să te duc şi suport,
parcă mi-aş duce propriul meu, mort,
tu înăuntru mă baţi şi m-apeşi
dangăte roşii-mi ies prin cămăşi,
lumea apasă de-afară şi ea
doamne, turtită e azi viaţa mea.
Sunt vietate fără noroc
Care purtând acest clopot prin foc
Şi l-a-nghiţit şi-l poartă acum
Oriunde-n lume, pe orice drum.
Şi am să rămân doar atât, doar atât:
Omul de sunet c-un clopot la gât!

poezie celebră de Adrian Păunescu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Îmi sunt dator

Îmi sunt şi soare, 'mi sunt şi stele
Şi mare-mi sunt şi sunt pământ
Iubirea dorurilor mele...
Să te iubesc dator îmi sunt!

Să-mi amintesc că sunt iertare
De-o veşnicie-mi sunt dator.
Sunt cântec de privighetoare
Şi adăpostul unui dor.

Îmi sunt dator să-ţi mângâi părul,
Când te aşezi la pieptul meu,
Căci numai eu îţi ştiu misterul
Prin care "tu" eşti veşnic "eu".

Îmi sunt blestemul dintr-un cântec
Şi armonia dintr-un vers.
Dator îţi sunt cu un descântec
Şi cu întregul Univers.

Îmi sunt dorinţa, ce te-aşteaptă
Să-mi vii din roza înflorită.
Dator îmi sunt să-ţi spun în şoaptă:
De mine eşti în veci iubită!

Să te-nsoţesc prin galaxie,
Să-ţi mângâi trupul mlădios.
Îmi sunt dator, îţi sunt şi ţie,
Iubirii noastre credincios!

Îmi sunt tăcere şi durere,
Lacrima propriului destin
Tribut pământul, când va cere,
Mă voi elibera de chin.

Daniel-Petrişor Dumitru

poezie de Daniel Petrişor Dumitru
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sete

picioarele lumii sunt de lut
pădurile merg în genunchi
păsările cu ghearele ară pământul
un corn de lună
mângâie sânul unei nopţi
un pat şi-un cearceaf alb
în fânarul vieţii fac dragoste

trupul unei fântâni picură apă
cumpăna se-apleacă
şi-astâmpără setea unei lumi

mă simt udat de către viaţă
mă simt stejar ce creşte-n
adânc de pântec
te simt cum aluneci în mine cu clipe
şi simt cum cresc din tine norii şi cerul
mă simt acoperit de iubire

vreau să fiu libertatea
ce nu cu preţuri lumeşti se cumpără
vreau să fiu cuvântul dintre buze
ce-mi şopteşte, strânge-mă
şi iubeşte-mă

vreau să fiu noptea
ce-n tine mă pătrunde
vreau să fiu ziua
ce zâmbetul prin răsăritul soarelui
îmi răspunde

poezie de Viorel Muha (februarie 2014)
Adăugat de Viorel Muha
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dă-mi, Doamne, o durere!

Dă-mi, Doamne, o durere,
Dar să nu fie moarte,
Şi-oleacă de putere,
Să scriu încă o carte.

Nu ţi-am cerut prea multe
Când m-am rugat la tine
Prin locurile culte
Ascunse-adânc în mine.

Nu ţi-am cerut palate,
Nu ţi-am cerut o pâine,
Voiam doar sănătate,
S-apuc ziua de mâine,

Iar tu, din bunătate,
Mi-ai dat atâtea zile;
Le-am irosit pe toate,
Făcându-le sterile.

Te rog, mai dă-mi o şansă,
Oricât ar fi de mică,
Să pot intra în transă,
Şi chiar în miez de frică,

Să văd iar universul,
Cum se desparte-n două,
Şi să primesc chiar versul
Din ochii tăi când plouă.

Dă-mi, Doamne, raţiune
Dincolo de simţire,
Şi lacrimi, poţiune
Cu gust de nemurire,

Să simt cum bate vântul,
Să simt cum curge apa,
Să simt plângând-pământul
Când se-adânceşte groapa.

Să simt întreaga lume
Cum o ating cu mâna,
Şi-n valul fără spume
Să-mi limpezesc româna.

Dă-mi, Doamne, frenezia
Şi dorul cu suspine,
Când vine poezia,
Să mă gândesc la tine,

Dă-mi, Doamne, o durere,
Dar să nu fie moarte,
Şi-oleacă de putere,
Să scriu încă o carte.

poezie de Ionuţ Caragea din Eu la pătrat, ediţia a II-a (2020)
Adăugat de Ionuţ Caragea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Darul cuvântului mut

Mut e Cuvântul,
El, totuşi, se-aude.
E mut ca pământul,
Darul Lui îl pătrunde.

Mut, fără sunet,
Cu-atâta putere.
Mută tăcere
De veacuri şi... vrere.

El, Cuvântul a spus
De faceri. Născare.
El, Cuvânt a adus,
Izbăvire, scăpare.

E oriunde, oricând,
De atunci... Este tot.
E mărire în gând
Înălţat' din clocot.

Dar, în tot şi în toate,
În muţenia mută
Darul, El îl împarte.
Primeşte-L şi-ascultă!

poezie de Mara Emerraldi
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

În sufletul meu tu te-ai topit

Ţie am să-ţi fac o poezie,
Să-ţi ţină de cald când e frig,
Te voi aştepta o veşnicie,
Dar vreau să m-auzi când strig.

Eşti în al meu suflet şi în buzunar,
Port încă sărutul tău, pasional,
Iar când în braţe de m-ai strânge doar,
Chiar de-aş fi foc, tu ai fi al mării val.

Cred că-n sufletul meu tu te-ai topit
Şi vreau să fii cu mine şi în alte vieţi,
Stau lângă tine şi am aţipit,
Atâtea seri şi-atâtea dimineţi.

Atunci când te simt aş vrea să taci,
Că la tine e mare cuvântul
Ş-apoi să zbori pe sus dibaci,
Dar tot mai bine-i jos s-atingi pământul.

Tu vrei să zbori cu mine către lună,
Ca să lăsăm această lume sumbră,
Dar tu eşti vânt, iar eu frunzele ce sună,
Când vom zbura vom fi aceiaşi umbră.

poezie de Eugenia Calancea (12 aprilie 2019)
Adăugat de Eugenia Calancea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Puneţi flori pe tancuri...

Bat aripi de oţel în croncănit de pradă
Ghidate de irozii cu sânge de reptilă,
Cu tropot de bocanci şi tancuri pe zăpadă
Se-ntină pacea lumii în scrâşnet de şenilă...

Şi lupii hrăpăreţi pândesc să-ntindă gheara
Să pună stăpânire dincolo de hotare,
Prin gurile de tun şi-arată colţii fiara,
Cu flăcări de balaur împrăştie teroare.

Noi nu mai vrem război căci l-au trăit părinţii
Şi-au sângerat prin şanţuri sub gloanţe şi obuze,
Alţii-au căzut pe front muşcând pământ cu dinţii
Şi-aveau copii acasă... Mureau cu ei pe buze...

Şi-atât de greu a fost bocancul sub imperii!...
De-aceea pacea-i sfântă şi sfântă-i libertatea,
În creanga de măslin e timpul învierii
Şi doar Hristos mai poate să apere cetatea...

Daţi drumu la hulubi în strigăte de pace
Şi puneţi flori pe tancuri în puncte cardinale,
Să curgă viaţa lin cât glasul morţii tace
Şi pentru cer albastru aduceţi osanale!

Şi vor cădea atunci luminile Celeste
Peste samsarii lumii şi vor cruţa Pământul,
Cortinele de fier cu neagra lor poveste
Se vor topi în PACE... Noi vom slăvi Cuvântul...

poezie de Ioana Gărgălie
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cuvântul

Cuvântul... e un har nepreţuit.
Omul... de cuvânt s-a folosit.
Aşa a învăţat... încet, încet
Să-l pună-n rimă de poet.

Cuvintul poate fi şi înţelept,
Şi poate aduce un strop de fericire.
Cuvântul... poate fi nedrept
Sau poate înfrunta orce urgie.

CUVÂNTUL... poate fi dulce sau poate fi amar...
Depinde cum îl întâlneşti în viaţă?
CUVÂNTUL... poate ţine duşmanul la hotar
Şi prin cuvânt îl poate frige-n faţă.

Tot prin cuvânt răzbim în astă viaţă
Omul îşi varsă oful chiar tot necazul său.
Tot prin cuvânt... o glumă-i schimbă faţa,
Şi tot cuvântul îi face să simtă părerile de rău.

Cuvântul... cel de tată, fără de interes,
Ne învaţă în viaţă cum a ne purta.
Putem tot prin cuvânt scăpa de stress
Şi putem... oricare rău uita.

Ştiţi noi... avem un har şi stăpânim pământul,
E pentru că doar omul a fost cel ales,
El poate prin cuvânt să stăpânească vântul
Şi-apoi... întregul univers.

Voi... nu lăsaţi cuvântul să se piardă,
Din când în când, vă rog să vă rugaţi.
Când prin cuvânt se spun doar vorbe de ocară
Vă rog frumos să nu le ascultaţi.

E minunat cuvântul spus în poezie,
Şi mulţumesc lui Dumnezeu că ni la dat.
Tot prin cuvânt, noi câştigăm iubire
Şi vreau că să-l păstraţi cât mai curat.

Tot prin cuvânt, sau înfrăţit popoare,
Ce stăpânesc pământu-n lung şi-n lat.
Să dăruim cuvântul de onoare
Şi celor ce cuvântul l-au uitat.

Să preţuim cu adevărat cuvântul...
Să-l scriem pe o stea, îl vrem nemuritor.
Şi cei ce vor veni pe urmă
Să afle prin cuvânt, tot despre al lor popor.

poezie de Ioan Cojocariu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ce mă doare, Doamne...

Ce mă doare, Doamne, stau şi mă frământ
Ce mă doare, Doamne, dacă plâng de moarte
Nu sunt frunză, Doamne, să mă culc pe vânt
Să mă culc pe vântul care-o să mă poarte...
Ce mă doare, Doamne, ce durere rea
S-a ascuns în suflet şi nu vrea să iasă,
Uită-Te la mine, poate vei vedea
Care deznădejde m-a făcut mireasă...

Pune-ţi mână, Doamne, nu mă părăsi
Pune-Ţi mână, Doamne, totu-i cu putinţă
Fă-mă să răscumpăr fiecare zi
Ce m-a ars cu lacrimi şi cu suferinţă...

Ce mă doare, Doamne, Domnul meu cel sfânt,
Ce dureri de taină s-au ascuns în mine...
Nu sunt frunză, Doamne, să plutesc pe vânt,
Mână Ta-i aceea care azi mă ţine

Vindeca-mă, Doamne, gândul, plânsul meu
Nu lăsă pământul plânsul să mi-l poarte
Pune-Ţi mâna, Doamne, Tu eşti Dumnezeu
Tu eşti Dumnezeul ce m-a scos din moarte!...

poezie de Adriana Cristea (7 septembrie 2003)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Eu pentru tine mă rog, acum, natură

Stau în genunchi, în iarba-naltă,
Şi pentru tine, eu mă rog, natură,
Să supravieţuieşti
În lumea mea modernă,
Să nu te piardă, a omenirii viitură.
Să-ţi mai rămână falnici codrii înalţi,
Şi verde iarba din câmpie,
Iar florile să nu-şi piardă mirosul,
Şi minunatele culori,
Tot limpezi, izvoarele-ţi rămâie.

Stau în genunchi, în iarba-naltă,
Şi pentru tine, eu mă rog, natură,
Să-i ţii în braţe; pe cei ce te iubesc,
Adevăraţi prieteni să-ţi rămână.
Să te preamărească păsările în cântul lor,
Şi trecătorul să uite să mai plece,
Iar copilaşi fugind, după mici fluturi,
Picioarele în rouă să le înece,
Şi-atunci, când cad, împleticiţi prin iarbă,
Să nu plângă prea tare,
Că nu e asfalt dur, e iarbă şi e rouă.

Stau în genunchi, în iarba-naltă,
Şi pentru tine, eu mă rog, natură,
Să-ţi mai rămână mare a ta putere,
Să poţi să lupţi, cu cei ce rău-ţi vor,
Şi nu-nţeleg că tu eşti o minune,
Căci vreau să te cunoască, ca şi mine,
Copiii, nepoţii şi stră şi strănepoţii,
Din generaţiile ce vor să vie.

poezie de Valeria Mahok (23 mai 1992)
Adăugat de Valeria Mahok
Comentează! | Votează! | Copiază!