Tandreţe

Abia ieşite din muguri fragede mâini pipăie cerul,
Mângâie vântul, aşa verzi cum sunt,
Şi din înălţimi privesc spre pământ,
Spre locul amintirilor de tot felul;
Strânse în braţe de primele raze de soare,
Ştiu doar că au îmbătrânit într-un timp,
Când anii treceau în alt anotimp
Şi secundele toate se schimbau într-o altă culoare;
Acum, iarăşi tinere, îşi ţin secolele-n spate,
Valsând cu aceeaşi graţie, cum o făceau în trecut,
Chiar dacă braţele, de prea multe flori, le-au căzut
Pe coapsele ierburilor dulci şi înalte!...

poezie de Alexandru Răduţ din volumul de versuri Călători (2019)
Adăugat de Amalie Hauser
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mestecenii

Blânde ierni, născute dintr-un soare albastru, aţi rodit pe ramuri reci muguri de flori –
Diamante albe căzute din astrul ce-şi ascunde ochiul sub marea de nori;
Primăveri dorite vor fi mai frumoase, flori se vor deschide din muguri dorminzi,
Din privirea caldă ce-n sine-şi descoase lung albul fir al iernii din vis!...
Priveşte şi nu te-ntreba nimic din ce ochiul nu poate vede, nu te mira că toate-s aşa,
Inima ta ştie şi crede, ea singură te poate-nvăţa
Că norii sunt lacrimile strânse în taina luminii, străpunse de toate durerile lumii întregi,
Iar ţie, acum, în ochii tăi mari şi albaştri, îşi lasă doar purpura trandafirilor coroanelor regi;
Cei puternici, cu adevărat, au stat drepţi, doar în genunchi, şi cu inima doar în taina aleasă
Din cuvântul, ce i-a strâns pe toţi în mănunchi, dându-le, în trupuri, strălucirea neştearsă;
Priveşte dar şi lasă-ţi ochii deschişi larg spre cer, şi crede tot visul iernii sfârşite,
Pe braţele lor te vor purta iar în aer, ascultându-le inimile în cor, infinite.

poezie de Alexandru Răduţ (29 noiembrie 2020)
Adăugat de D. Moldovan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Prea multe amintiri

Prea multe amintiri s-au adunat,
înghesuite toate-ntr-o cămară
pe un rastel rămas nedescărcat
de când ne-am întâlnit întâia oară.

Cu gândurile mele le păzesc,
le-am adunat pe toate-n custodie,
înregistrate, cum era firesc,
pe file dulci din flori de iasomie.

De te întorci vreodată din trecut,
le vei găsi pe toate neschimbate,
chiar şi parfumul lor de la-nceput,
rămas în karma clipelor ratate.

Doar eu, cu anii, mai îmbătrânit,
te-aştept tăcut, în fiecare seară,
cu doruri să te-alint necontenit
de vei sosi cu clipele ce zboară.

poezie de Corneliu Neagu din Cunoaşterea de sine (2017)
Adăugat de ugalen
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mi-am dat seama, prea târziu

Mult prea repede-am căzut
Când din flori ai apărut.
Pe spate eu am căzut,
Toată viaţa am zăcut.
Să mă ridic, n-am putut,
Şi m-am transformat în lut.
Poate tu, asta ai vrut,
Când din flori ai apărut.
De-atunci, mult timp a trecut.
Din cenuşă-am renăscut,
Pe tine iar te-am văzut,
Pe spate, n-am mai căzut.
Acum, noroc am avut
Că tu mi-ai dat un sărut.
Viaţa nu mi-am mai pierdut
Şi-am rămas pe acest lut,
Să trăiesc, nu ca-înainte,
Fiindcă m-am învăţat minte.
Atunci când răsari din flori,
Tu nu vrei să mă omori.
Tu vrei doar să mă iubeşti,
Fericire să-mi doreşti.
Viaţa vrei să ne unim
Şi-împreună să trăim.
M-ai convins, acuma ştiu.
Mi-am dat seama, pre târziu.

poezie de Dumitru Delcă (17 ianuarie 2013)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dezmăţul cuvintelor

te privesc ca pe o trecere
din noapte spre zi
din adâncuri spre înălţimi
o trecere...
din trecut spre prezentul pe care-l împart:

început

cuprins

încheiere

tu ai ales începutul
cuprinsul mă doare pe mine
sfârşitul rătăcindu-se în cuvinte
murinde înaintea rostirii

aceeaşi direcţie necunoscută stă pe umerii mei
semnul însingurării lipit pe frunte mă poartă
spre inima timpului din care n-a mai rămas nimic

un nume uitat într-o clipă
zâmbeşte întunecimii ce urcă şi coboară
despicată de himere într-un dezmăţ de cuvinte

te privesc ca pe o trecere cu pantofii tociţi

poezie de Elena Toma
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ca şi cerul infinit-zăpadă-i

Ninge asemenea cum plânge un val pe mare
Şi nu-l asculţi cum scaldă pescăruşii în zare
Doar bătăile cenuşii
În zborul pescăruşilor spre soare
Simţim gândim ca marea când albeşte albastrul
Ca şi cerul infinit-zăpadă-i
Toate timp, culoare şi vântul ce aleargă neoprit
Vioara dintr-un lemn
E muzica ce îmi ascunde dorul într-un mister
Povestea se tot ţes târziu balade
Şi ecouri tot creşte floare de cais.

poezie de Lorin Cimponeriu din Călătorie spre steaua promisă
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu există margini

Într-o înfrăţire cu timpul,
nu ştiu dacă mai trăiesc în el ori în afara lui,
simt că am un timp propriu
care-mi oferă o altă perspectivă vicleană
într-un anotimp nediferenţiat de viaţă.

Marginile universului meu nu există,
scriu cu raze de soare pe umbre
şi-n fiecare semn pun o identitate falsă
dată de un botez în ape necunoscute,
aşa că, primeşte-mă şi pe mine, Doamne,
cu ruga la praznicul împărătesc,
să fiu meseanul tău
care-şi rupe pâinea din suflet
şi o împarte celorlalti
chiar dacă-i mică
şi nu-i satură.

Lumina din ochii mei
e aceeaşi
pe care mi-ai dăruit-o Tu
şi cuvântu'-i la fel.

poezie de Nicolae Vălăreanu Sârbu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cocorul

aici sunt ape zbuciumate
aici plâng norii si cocorii
aici curg lacrimi în cetate
amurgul în triste lumini se scaldă
o lacrimă se scurge în sânge
stau rezemat de mine
afară e frig şi e vânt
sorb din clipa amară a unui gând
în ochi doar întristare şi timpuri amputate
sunt beat sau visez
pe jos cad petale de flori
sunt lacrimi ce curg dintr-un trup
ce arde pe un rug
ma caţăr către soare
în mână a mai rămas o pană ruptă şi un dor
îmi ceri să scriu de centenar
nu vezi cum oamenii în jur, mai mor
azi unul, mâine altul
ucişi de demonul unui trecut barbar
privesc cum triste raze
se frâng într-un pahar
sau poate în altă zare
spre stele îl arunc
se sfarmă în cioburi mii
aici pe ăst pământ
odată pur şi sfânt
sunt biet suflet plăpând, rătăcit într-un gând
pierdut pe aici, nu ştiu când
sufletul
sufletul, un trup însângerat
pe treptele murdare ale vieţii
a rămas tăcut
de nimeni văzut, necunoscut
nu sunt singur
lângă mine zac
lumina şi întunericul, în tăcere
mă dor lanţurile vieţii
sânge pe dalele timpului
m-au înfăşurat în tristeţea cotidiană
singur, pas lent incoerent
bere fără alcool
beţii cu ecou
căderi în gol
scuze fără răspuns
în timp ascuns
căutări sterile, toate inutile
ale unui timp pierdut demult
ce să mai caut
doar ascult
cum picură tăcerea
prin geamul spart
al unei vieţi
fără sens
într-un deplin consens
singur cu tăcerea timpului
am obosit
au trecut anii
împrăştiaţi
de mine, de viaţă
păsări călătoare ţipă în zbor
zbor călător
pleacă, mor
a mai rămas
doar un cocor în zbor
pe cerul ăsta trecător
stau la mansarda timpului
trecut, prezent sau viitor
aştept să zbor
un singur zbor
spre infinitul clipei trecător
mă înalţ la cer
munţii înalţi să îi dobor
cu hohotul meu, un râs homeric
ha-ha-ha
cad, ceara a curs peste sufletul meu
pe asfaltul murdar
a rămas un trup zdrobit de întrebări

poezie de Viorel Birtu Pîrăianu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Prea multe

Mult prea multe primăveri
Şi-atâtea veri, şi-atâtea ierni
Şi toamne pline de tăceri,
Cu frunze verzi, de-abia le cerni,

Şi mult prea multe zile când,
Singură-n gând, singură vrând
Şi multe nopţi scurse pe rând,
Doar frământând, doar aşteptând

Mult prea multe adieri,
Din când în când, de vânt plăpând
Şi norii cerului stingheri,
Din rând în rând, pe mine plâng

Şi mult prea multe flori murind,
În mâini flămânde, tremurând,
Cu multele culori şoptind,
"De ce ne-ai rupt?"... şi eu le frâng.

poezie de Corina Mihaela Soare
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Prea multe

Mult prea multe primăveri
Şi-atâtea veri, şi-atâtea ierni
Şi toamne pline de tăceri,
Cu frunze verzi, de-abia le cerni,

Şi mult prea multe zile când,
Singură-n gând, singură vrând
Şi multe nopţi scurse pe rând,
Doar frământând, doar aşteptând

Mult prea multe adieri,
Din când în când, de vânt plăpând
Şi norii cerului stingheri,
Din rând în rând, pe mine plâng

Şi mult prea multe flori murind,
În mâini flămânde, tremurând,
Cu multele culori şoptind,
"De ce ne-ai rupt?"... şi eu le frâng.

poezie de Corina Mihaela Soare
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

După oglindă

Dansul acesta înţelege-l acum după paşi
de unde începe talpa mea să calce în care ceas în care dans dincolo de oglinda cea mare
nu mă lăsa să îţi spun totul eu
pesemne dragostea este păşitul într-o oglindă
aşezarea în ea
dacă tu mă urmezi, pesemne că ne vom îndrăgosti

lăsa-vom în spate odăile femeile tale pieptănătura timpului şi ceasurile care ştiu doar bătaia uniformă a secundei orologiul pe care l-ai cumpărat de la un anticar pe vecinul de la apartamentul doisprezece şi stupii lui din care ne-am hrănit lăsa-vom copiii pe care nu-i vom avea niciodată şi pe cei pe care îi vom avea lăsa-vom laptele de pe foc care dă să se-îmbrânzească în pasul cel vechi al timpului şi levănţica din dulapurile prea noi pe care le făceau ei dintr-un fel de rumeguş galben şi roz aurul de pe călcâiele mamei mele şi cerul mijit strâns într-o bucăţică de drojdie putrezită lăsa-vom cuptorul de pe-afară cu pâinea proaspătă şi moale aburindă în el care îmi aparţinea doar plină de funingine prea fierbinte tuleiele de porumb din care se face mălaiul pentru pâinea ce nouă a noului pentru că din galben se poate face orice pâine şi pe bărbatul pe care visam să-l iubesc în trecut în orice trecut

se va face dintr-odată lumină peste oglinda mea cea mare peste nisipul din ea

şi mă vei ţine în braţe doar în câmpia cea nouă, plină de flori

îmi vei spune prostii

lucruri portocalii, care se zic când vremea cucereşte pe fereastra închisă

căci dincoace de oglindă s-a făcut frig
ca şi cum soldaţii ar fi început să mărşăluiască cu puşca pe umăr
în cadenţă
sunt soldaţii nimănui dar nimeni pesemne ştie care sunt soldaţii lui şi care sunt măsurile răului şi a vânătoriilor de tot felul
şi îmi aduc aminte de ceasuri
pendula bate sarcastic nu mai este era timpurilor şi a secundelor care bat aceeaşi măsură
ca şi soldaţii
de aici va începe un timp nou şi o nouă oglindă
una mai mică
a tuturor împăciuirilor

în care vom sta amândoi
ca într-un fel de stea, cu pajişti de foarte departe.

poezie de Iulia Elize
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Treceri

Albe poteci ce nu duc nicăieri,
Într-o lume de diamante-n lumină,
Prieten tăcut doar vântul de ieri,
Acum rătăcit pe-o colină.
În aer, risipite de frig,
Siluete desprinse din mine
Respiră din plin argintul topit,
Îmbrăţişate de verzi ace fine.
Totul e azi, petrecut dintr-un ieri,
O lume închisă în ape,
Fără timp, fără zbor, fără ecou,
Doar şiruri de poteci neumblate.
Mă simt ca-ntr-un vis, căutând neîncetat
Sufletul – despărţit de lumină –
Alături de vântul ce-şi poartă pribeag
Paşii rătăciţi într-o mină.
Deschid ochii, într-un târziu,
Ca un orb ce nu vede nici negrul,
Pe buze, din nou, m-ai sărutat,
Sunt alb în tunelul perpetuu...

poezie de Alexandru Răduţ din volumul de versuri O avalanşă de tandreţe (octombrie 2014)
Adăugat de Andreea Stein
Comentează! | Votează! | Copiază!

Starea de graţie

Starea de graţie
vine şi trece,
stânga e tulbure,
dreapta e rece.

Zestre ilogică
şi totuşi zestre
ca din noi înşine
două ferestre.

Judec grăbitele
clipe de faţă
cu darul timpului
de-o altă viaţă.

Starea de graţie
iarăşi nu vine
şi poeziile
îmi sunt senine.

Nu li-i sălbatică
pofta de-a spune
îmburghezitele
zic toate bune.

Mi-e dor de zilele
pline-ale vieţii,
de versuri logice
simt că mă sperii.

Starea de graţie
e peste toate,
trec libertăţile
spre libertate.

Chiar versuri putrede
chiar aberaţii,
renasc sub zodia
acestei graţii.

Starea de graţie,
starea supremă
zilnic mă chinuie
ca o dilemă.

Zilnică pierdere,
zilnică trudă,
ochii în lacrimă
absurd asudă.

Dacă de-a pururea
nu mai apare
starea de graţie,
starea cea mare.

A scrie limpede
la tulbureală,
a scrie tulbure
când nu simţi boală.

E o congestie
de universuri,
dar fără graţie
rămân doar versuri.

Ci poeziile,
cerească rază,
starea de graţie
ţi le dictează.

poezie celebră de Adrian Păunescu din Caut interlocutor
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Zbor

Eu vreau acum să zbor
spre cerul albastru,
să privesc cu atâta calm,
anii care trec uşor.

Nu am vrut să se ascundă
când timpul a fost prielnic,
să stea să se odihnească
într-o lume care-i surdă.

Doresc să rămân o clipă,
să plutesc prin norii grei,
să pot merge mai departe
dar mă doare o aripă.

poezie de Ion Răduţ
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Taina unei frunze

Încerc ca să găsesc în zborul unei frunze,
O geană de lumină, un leagăn pentru muze,
O aripă de flutur, un zbor cu eleganţă,
Mereu către aceeaşi zburdalnică speranţă!

In zborul său e-o tainâ, de vrei, o s-o zăreşti,
N-o simte orişicine, dar, de te străduieşti,
Ca într-o adiere de pulbere uşoară,
Te va atinge zboru-i, chiar dacă ea coboară!

Ce minunat e zborul şi ce frumos pluteşte,
Şi cu-ale tale vise, ades călătoreşte,
Şi îţi arată ţie, că drumul nu e lin,
Dacă-ţi îneci speranţa în lacrimi şi suspin!

Când pe pământul rece, ea vrea să se aştearnă,
Îţi mângâie privirea cu zborul ei spre iarnă,
Nu poţi să nu te bucuri, că multele culori,
Ţi se aşază-n cale, ca un covor de flori!

Chiar şi atunci când zace, pe banca noastră tristă,
Ne-ntâmpină cu-aceeaşi privire optimistă,
Şi nu ar vrea prea multe ca noi să îndrăznim,
Decât să urmăm visul şi să ne întâlnim!

Ce taină poate-ascunde o frunză optimistă,
Plăpânda ei aripă abia dacă există,
Şi-n timp ce eu prin viaţă, tot urc şi mă cobor,
Ea duce strâns in braţe un prim şi ultim zbor!

poezie de Marilena Ion Cristea
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Anii

De-or trece anii cum trecură,
Cei care până acum s-au dus,
Nu cred că voi avea motive
Să spun că cel care a spus
În vorbe aproximative...
Acum că ochii mei văzură
Împlinirea unui vis
Facă-se ce mi-a fost scris,
Căci visurile mele toate
Şi speranţele deşarte,
N-au fost decât frunze moarte,
De vântul toamnei spulberate.

În ani oi fi destul de vârstnic
Şi dacă acum eu sunt bunic,
Dar fără a face abstracţii
În împliniri şi satisfacţii
Sunt în anii pubertăţii...
În tainele realităţii
Şi al oricărui joc subtil
Eu am rămas tot un copil,
Iar cu idea purităţii
În faza naivităţii.
N-am ajuns chiar de ocară,
Dar am fost pradă uşoară.

Trece un an şi altul vine
Cu nădejdi spre mult mai bine
De viitor mereu redus...
Dar anii aparent s-au dus,
Pentru că-n realitate
Şi-i duce fiecare-n spate,
Care... an de an se-ncovoaie
Şi trage omul spre pământ
Până-l doboară în mormânt.
Că oricât ar fi doritor,
Nimeni nu e... NEMURITOR!...

poezie de Gheorghe Ionescu din Viforniţa (2005)
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Trecut-au anii

Trecut-au anii,
Şi duşi au fost.
Am trecut şi noi,
Odată cu timpul,
Nu mai suntem ce am fost.
Trecut-au anii,
Toate s-au schimbat
Şi locul copilăriei noastre
E îmbibat în amintiri şi praf.
Trecut-au anii,
Noi rămasa-m tot aici,
Statornici ai vieţii,
Ai nemărginitului timp.
Trecut-au anii,
Şi omul peste timp,
Anii au rămas în urmă,
Amprenta chipului răvăşit.
Trecut-au lunile cu caru',
Trecut-au zilele
Rând pe rând,
De mă întrebi ce zi e astăzi,
Nu ştiu.. Mă simt confuz.
Trecut-au anii tinereţii,
Nu se vor întoarce înapoi,
Ăsta-i cursul firesc al vieţii,
Ne-am născut
Să fim muritori.
Trecut-au anii,
Am şi uitat, Ce înseamnă noţiunea timp,
Nu mai ştim să ne bucurăm
De lucruri mărunte,
Simţim, trăim,
Într-un mod obiectiv.
Trecut-au anii,
Nisipul din clepsidra timpului
S-a scurs demult,
Am ajuns la capătul vieţii,
Trăim clipa,
Poate ultimul minut.
Trecut-au anii,
S-au irosit în zbor,
Oamenii sunt ca şi
Corăbiile pe mare
Îşi urmează calea,
Prin viaţă-s trecători.
Trecut-au anii,
Privesc trecutul ca într-o oglindă,
Dar nu mă recunosc,
Oare aşa mult timp să fi trecut,
Mă simt a fi opusul,
A ceea ce sunt şi văd.
Trecut-au anii,
Viaţa s-a scris într-o carte.
Am imagini lipsă din ea,
Capitole, încă neîncheiate,
Mintea nu vrea să-şi amintească,
Momentele nefaste.

poezie de Diana Niţă
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Chiar dacă astăzi s-a mai adăugat un an în buchetul vieţii tale, nu înseamnă că ai îmbătrânit! Eşti încă tânără şi frumoasă şi mai ai multe de dăruit! Păşeşte cu încredere spre anii ce vin, înfruntă destinul cu sufletul plin. Trăieşte, iubeşte, împarte ce ai, doar asta deschide cărarea spre Rai! La mulţi ani!

Elena Bulancea (26 decembrie 2018)
Adăugat de Elena Bulancea
Comentează! | Votează! | Copiază!

N-am timp

Dumnezeu ştie. nu am timp de fleacuri. luaţi dragostea din calea mea
lăsaţi-mă să-mi văd de treabă. atât multă treabă. aş putea să vă răspund dar nu am timp
viaţa asta e atât de scurtă şi am atâtea de făcut.

învăţ. acumulez. atât de multe de învăţat. şi atât de puţin timp.
viaţa trece pe lângă mine. nu se întreabă dacă eu văd ce e în jur, dacă am timp să observ
şi sincer nu am timp nici să privesc cerul, nici ce e în jur. alerg către destinaţie

acum am timp. ştiu atât de multe şi am uitat atât de multe încât mă întreb dacă a meritat
aş vrea să ştiu cum arată un răsărit în plină iarnă dar nu mai există o altă iarnă pentru mine.
aş vrea să strivesc un fir de iarbă între dinţi să-i simt gustul, dar nu va mai fi o nouă primăvară

acum am timp şi pentru mine şi pentru alţii. mai bine zis am timp să mor
viaţa a trecut pe lângă mine luând cu ea răsărituri şi apusuri, gusturi, mirosuri, atingeri pierdute
am atât de multe de spus şi atât de puţine întrebări. acum am timp. degeaba.

poezie de Costel Macovei
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Primăvară

Cu ce scop te întorci iarăşi, aprilie?
Frumuseţea nu reprezintă totul.
A trecut vremea când mă puteai face să tac cu rozul
Micuţilor muguri somnoroşi.
Ştiu ce ştiu.
Soarele îmi arde gâtul în vreme ce iau aminte
La spinii şofranului.
Mirosul pământului e bun.
Devine evident ca nu există moarte.
Dar ce semnificaţie ar avea?
Nu numai sub pământ creierii oamenilor
Sunt mâncaţi de viermi.
Viaţa, în sine,
Nu înseamna nimic,
Un pahar gol, un zbor spre nişte scări care duc nicăieri.
Şi ca şi cum toate acestea nu ar fi îndejuns, în fiecare an, de pe deal,
Aprile
Coboară ca un idiot, bâiguind şi împrăştiind flori.

poezie de Edna St. Vincent Millay, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!

Magice gălbenele

Întunericul serii coboară din munţi
Cu mâna ta ce-mi mângâie chipul,
În cameră, gălbenele-n ulcele de pământ
ne zâmbesc
Pe muzica neuitatelor clipe.
Privirea ta – delicat trandafir –
Mă cheamă s-o sorb cu săruturi,
Oglinzile sufletului să-şi găsească
în lumină ecou
Doar simţind esenţa din gânduri.
Eşti aproape, acum, de sufletul meu,
În freamătul frunzelor toamnei!
Pe cer, doar stelele ne mai vorbesc
În ploi ce cad valuri-valuri –
Vestitorii nopţilor ce-şi aduc din trecut
Dorinţele transformate în fluturi,
Petalele gălbenelelor, uitate de timp,
În pletele-ţi jucăuşe cu vântul...

poezie de Alexandru Răduţ din volumul de versuri O avalanşă de tandreţe (octombrie 2014)
Adăugat de Diana Marinescu
Comentează! | Votează! | Copiază!