Pe scara omenirii...

pe scara omenirii urcat-am din genune
la naştere şi-n viaţă cobor câte un pic
şi vremilor las vorba s-aud ce au a spune
iar de se-mparte moartea vreau singur s-o despic

călare pe o rază m-ascund de umbra minţii
servindu-mi din cuvinte tăcerea cea mai grea
ca noaptea ce abundă în raiul fără sfinţii
ce-au refuzat să-ntindă stăpânului o stea

mi-e infinitul treaptă şi balustradă clipa
când paşii ce în tremur fac saltul decrepit
spre colţul nebuniei şi-au adormit în pripa
seducţiei fatale... nu-s eu cel toropit

în pântecul hapsânei vom colinda ca racii
şi peste noi de-a pururi vor înfrunzi copacii

sonet de Ionuţ Popa (10 august 2008)
Adăugat de Ionuţ Popa
Comentează! | Votează! | Copiază!

Au urcat

pe scara omenirii aceşti bărbaţi
în negru care sunt xenoboţi
urcaţi la naştere alături de noi
pentru că aparţin de
o
s
o
cietate secretă (?!) - călare
pe o rază de soare a
par în umbra minţii - roboţi bi
o
logici pentru cei care consumă
poveşti conspiraţioniste (?!)

poezie de Vasile Culidiuc
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Monologul unui mort

Îmi place, nu-mi place, aici am rămas!
Îţi place,-ţi displace, eu vreau să-ţi mai spun:
cu ochiul de-a pururi pe-un altfel de ceas
întocmai vei trece-n sfârşitul nebun.

Ating neştiutul şi-n ace de brad
(din groapă în groapă am tras umbra grea)
mi-oi pune aleanul şi-oi cere să cad -
curajul de-atuncea săpa către-o stea

din fire de iarbă spre alte lumini
ce-aruncă din braţe un fir de nisip;
găsind în albastru coroana de spini
renasc o legendă şi-o-nalţ fără chip.

Purta-voi drept cruce o limbă de ceas
pe fruntea cea albă-ntr-un veşnic popas.

sonet de Ionuţ Popa
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Monologul unui mort

îmi place, nu-mi place, aici am rămas;
îţi place,-ţi displace, eu vreau să-ţi mai spun:
cu ochiul de-a pururi pe-un altfel de ceas
întocmai vei trece-n sfârşitul nebun
ating neştiutul şi-n ace de brad
(din groapă în groapă am tras umbra grea)
mi-oi pune aleanul şi-oi cere să cad -
curajul de-atuncea săpa către-o stea
din fire de iarbă spre alte lumini
ce-aruncă din braţe un fir de nisip;
găsind în albastru coroana de spini
renasc o legendă şi-o-nalţ fără chip:
purta-voi drept cruce o limbă de ceas
pe fruntea cea albă-ntr-un veşnic popas.

sonet de Ionuţ Popa (2 octombrie 2008)
Adăugat de Ionuţ Popa
Comentează! | Votează! | Copiază!

Şi-atâta toamnă-i peste noi

Şi bate-atâta toamnă-n geamuri şi-atâta toamnă-i peste noi,
Şi tu îmi eşti atât de dragă... frumoasa mea cu ochi de vară.
Şi-atâta-i de-mbrăcat pământul... cu cât copacii sunt mai goi...
Şi cât de dor şi dor îmi este... şi cât mi-e dorul de povară!
Şi ce trăiri în vis de-aramă... ce nostalgie-i peste toate,
Şi cum foşnesc apuse frunze, ce mări de frunze ruginite!
Şi cât de mult îi infinitul... ce apogeu de nuditate,
Şi-atâta-i de-ameţit şi vântul... de-atâtea gânduri ameţite!
Şi-n ce culori mi te închipui şi-n ce culoare te-aş iubi...
Şi-mi vreau o clipă stacojie, într-un cupeu... spre paradis.
Şi câte şoapte dulci ţi-aş spune şi cât de tandru ţi-aş vorbi,
Şi câte altele ti-aş zice... cum nimeni altul nu ţi-a zis!
Şi-atâta-i de-mbrăcat pământul... cu cât copacii sunt mai goi,
Şi bate-atâta toamnă-n geamuri şi-atâta toamnă-i peste noi...

poezie de Ion Apostu (16 septembrie 2016)
Adăugat de dory58
Comentează! | Votează! | Copiază!

Porunci pentru suflet (Sonet XXX)

Să nu răspunzi la nume, când patima te strigă,
Să nu-ţi adapi cu lacrimi neşansa de a fi
Un sclav printre nemernici, anemic printre vii,
Şi nu culege lauri din frunze de ferigă...
Un rob, demult se spune, (robit fără temei)
De viaţă - nu de oameni - s-a aruncat în tihnă,
Şi, negăsind în carte pretextul de odihnă,
A vrut, se pare, cerul puternicilor zei.
Cu-n ochi să judeci clipa, cu altul să-i plăteşti,
Şi-n adevăruri apa cu care-ţi uzi gâtlejul
S-o rupi în adâncimea ce urcă în prilejul
De a-ţi scălda cu ploaia lacunele cereşti.
Când vei răspunde, palid, la orice rugăciune,
Atunci să ştii că moartea se-adapă din genune.

sonet de Ionuţ Popa (13 martie 2008)
Adăugat de Ionuţ Popa
Comentează! | Votează! | Copiază!

Aş vrea s-adorm de-a pururi, cu visul împăcat

Mi-e dor să zbor cu tine chiar şi cu o aripă,
Mi-e dor s-ascult ce-mi spui, fie şi doar o clipă.
Când îmi şopteşti cuvinte, mai dulci şi de iubire,
Fie şi-n vis iubito, rămân o amintire.

Sunt prizonierul sorţii şi astfel o să mor,
Orice ar spune Franklin, cuvintele mă dor.
Am fost şi voi rămâne un muritor de rând,
Poate peste decenii sau poate... mai curând.

Rămână-ţi amintirea şi gândul meu răzleţ.
Cu mersul mai alene, dar mult prea îndrăzneţ,
Cât paşii mă vor duce şi mintea-mi va fi trează,
N-am să renunţ la versuri, ele mă onorează.

Cu ele-mi zboară gândul, pe-ale valurilor unde,
Doar ele mă ajută când dorul nu-mi răspunde
Să uit de-atâtea rele ce-n jur s-au adunat,
Apoi... s-adorm de-a pururi, cu visul împăcat.

poezie de Corneliu Zegrean-Nireşeanu din Freamăt de dor - antologie (2008)
Adăugat de Corneliu Zegrean-Nireşeanu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Voi exista de-a pururi

Ca amintire dulce sărutu-ţi va rămâne,
De cad zăpezi în noaptea amorului nebun
Şi vântul prinde-n braţe tăcerile păgâne,
Tot răvaşind nimicuri... la margini de cătun.

Îţi las şi-o-mbrăţişare la cumpănă de stele,
Când fulgii în fereastră... se vor izbi... uşor,
Să pună flori de gheaţă în umbra de perdele
Şi fire de mătase... luceferi de cobor.

Când dimineaţa vine... mă vei uita, se poate,
Dar în adânc, fierbinte, mă vei simţi mereu
Şi-n sânul ce tresaltă şi încă, se mai zbate,
Voi exista de-a pururi, iubito, numai eu.

poezie de Constantin Triţă
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

şi-a retras mâna

pe care o sărutam ne
bun din când în când
pe pântecul hapsân
de iubire abia umblu
prin parcul dendrologic
prind palma ta în podul casei
cu potriviri din literele
decupate dintr-o carte horror
o bat în versuri până stă suspendată
ce te-aş respira până la epuizarea
lacom privindu-te cobor un pic
caut buzele cu mintea
le despic tandru cu limba
dinţii tăi muşcă hămesiţi
aş călări luna de fericire
raiul e dincolo de balustrada
lustruită cu palmele care te-au mângâiat
refuz să păşesc pe ultima treaptă
care mă duce în abis

poezie de Vasile Culidiuc
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Rar

Singur, singur, singur,
Într-un han, departe
Doarme şi hangiul,
Străzile-s deşarte,
Singur, singur, singur…

Plouă, plouă, plouă,
Vreme de beţie
Şi s-asculţi pustiul,
Ce melancolie!
Plouă, plouă, plouă…

Nimeni, nimeni, nimeni,
Cu atât mai bine
Şi de-atâta vreme
Nu ştie de mine
Nimeni, nimeni, nimeni…

Tremur, tremur, tremur…
Orice ironie
Vă rămâne vouă
Noaptea e târzie,
Tremur, tremur, tremur…

Veşnic, veşnic, veşnic,
Rătăciri de-acuma
N-or să mă mai cheme
Peste vise bruma,
Veşnic, veşnic, veşnic…

Singur, singur, singur,
Vreme de beţie
I-auzi cum mai plouă,
Ce melancolie!
Singur, singur, singur…

poezie celebră de George Bacovia
Adăugat de Adelydda
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lene

[sub zodia rimei]

E viaţa noapte şi zadar de vise
iar gândul cu nimicuri să se joace...
Tăcerea ta lumeşti enigme coace
şi ochiul minţii mele te privise.
Mi-e frig în sânge de un stih încoace,
poem spre mâine-n clipele ucise...
Sărutul tău în şoapte se-adâncise
şi-i adevăr minciunii în găoace.
Că iar te vând mirării pe-o genune,
a întrebării nuntă de abis
deja pe unde-i preacuvântul zis
luminilor iubirii a te spune.

Şi gura ta o lene grea grăindu-mi
spre zări de dulce nemaifost e jindu-mi

poezie de Ştefan Petrea
Adăugat de Poesis
Comentează! | Votează! | Copiază!

Maşina timpului

Spuneţi-mi, cât e ora?, căci ceasurile ţipă
Din iarba cea turtită de tăvălugul minţii
Şi sub dictatul vremii abdică-n masă prinţii,
Şi toţi profanatorii de vieţi fumează pipă.

Spuneţi-mi, cât e ora de tremură copacii?
Sub umbra lor bolnavă de se vânează câinii?
Aduceţi pârlitoarea pe secătura mâinii
Şi-un popă peste naţie să biciuiască dracii.

Spuneţi-mi, cât e ora?, căci mă arunc în mare,
Afară bate vântul prin vieţi contemporane,
O iau înspre adâncuri ca-n bunele romane,
Către acele linişti de clar-obscur şi sare.

Spuneţi-mi, cât e ora când pântecul femeii
Păpuşi de cârpă naşte, cu drumul previzibil
Şi-n cinematografe doar Omul invizibil
Mai intră fără plată, să vadă cum tac mieii?

Dar nu-mi răspunde nimeni... Aţi amuţit cu toţii?
Privatizări de grote au evacuat şi timpul?
M-ascund într-o pendulă, să-mi crească-acolo nimbul
Şi să-mi înalţe imnuri de slavă hughenoţii...

Dă jos, deci, anticare, pendula-aceea neagră,
Nu vreau nici limbi, nici arcuri, mi-e de folos cutia,
Îţi las chenzina toată ‒ m-aşteaptă veşnicia
Să curăţ de prin sate istoria de pelagră!

poezie de Dragoş Niculescu din Duminica poemului mut (2015)
Adăugat de Dragoş Niculescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu-s vinovat faţă de ţara mea!

La ora când cobor, legat în fiare,
să-mi ispăşesc osânda cea mai grea,
cu fruntea-n slavă strig din închisoare:
– Nu-s vinovat faţă de ţara mea.

Nu-s vinovat că mai păstrez acasă
pe-un raft, întâiul meu abecedar
şi că mă-nchin când mă aşez la masă,
cuviincios ca preotu-n altar.

Nu-s vinovat că i-am iubit lumina
curată cum în suflet mi-a pătruns,
din via dată-n pârg sau din grădina
în care-atâţia şerpi i s-au ascuns.

Nu-s vinovat că-mi place să se prindă
rotundă ca o ţară hora-n prag,
sau c-am primit colindători în tindă,
cum din bunic în tată ne-a fost drag.

Nu-s vinovat că toamnele mi-s pline
cu tot belşugul, de la vin la grâu,
şi c-am chemat la praznic pe oricine,
cât m-am ştiut cu cheile la brâu.

Dac-am strigat că haitele ne fură
adâncul, codrii, cerul stea cu stea
şi sfânta noastră pâine de la gură –
nu-s vinovat faţă de ţara mea.

Nu-s vinovat c-am îndârjit şacalii
când am răcnit cu sufletul durut
că nu dau un Ceahlău pe toţi Uralii
şi că urăsc hotarul de la Prut.

Pământul meu, cum spune şi-n izvoade,
l-a scris pe harta lumii Dumnezeu,
şi câţi prin veacuri au venit să-l prade
îl simt şi-acum pe piept cât e de greu.

De-aceea când cobor legat în fiare,
împovărat de vina cea mai grea,
cu fruntea-n slavă gem din închisoare:
– Nu-s vinovat faţă de ţara mea!

poezie clasică de Andrei Ciurunga
Adăugat de Mishu57
Comentează! | Votează! | Copiază!

Doamne, Tu eşti totul...

Fără margini mi-este dragostea de Tine
Orişiunde-aş merge Tu eşti Domnul meu
Mă-nfior şi tremur când Te simt în mine
Unde eşti Tu, Doamne, vreau să fiu şi eu.
Nu mai pot departe să Te ştiu, mi-e teamă -
Viaţa fără Tine-i ca şi cum n-ar fi -
Stele mii să moară, nu le bag în seamă
Tu eşti ceru-n care iar le vei zidi.

Ce eşti, Doamne sfinte, de rămân pierdută
Când Te văd pe gânduri şi-n tăcere stai,
Ochii plâng cu ceaţă, vorba mi-este mută,
Mâinile-s întinse după Tine-n rai.

Şi mă sui pe-o rază gingaşă de lună
Să Te văd când, Doamne, mă aştepţi în prag,
Pentru Tine, Doamne, mi-am dorit cunună
Mi-e şi frică, Doamne, cât îmi eşti de drag.

Doamne, Tu eşti totul până peste moarte
Ai crescut în mine veşnic Dumnezeu,
Îngerii din ceruri vin şi-o să mă poarte
Şi cu Tine-n slavă am să fiu şi eu...

Amin!

poezie de Adriana Cristea
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Scara vieţii

Şi urci încet, câte o treaptă,
Te zbaţi mereu... fără oprire,
Iar paşii în final se-ndreaptă
Către-o imensă împlinire!

poezie de Alina-Georgiana Drosu (29 august 2016)
Adăugat de Alina-Georgiana Drosu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Scara vieţii

Prietenia e scumpă.
Când o găseşti, n-o pierde!
Scara vieţii nu e lungă.
Sfârşitul se întrevede.

Dacă se rupe o treaptă
Pune în loc alta nouă.
De cumva cobori o treaptă,
Tu să urci, nu una, două.

Când cineva de jos priveşte
La paşii pe care-i faci,
Să nu crezi că te urăşte.
Mulţumeşte-i. Să nu taci!

Până să urci toată scara,
de el vei avea nevoie.
Nu-l zăpăci cu ocara,
Lasă-l să privească-n voie!

poezie de Dumitru Delcă (aprilie 2017)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu-s vinovat faţă de ţara mea

La ora când cobor, legat în fiare,
să-mi ispăşesc osânda cea mai grea,
cu fruntea-n slavă strig din închisoare:
– Nu-s vinovat faţă de ţara mea.

Nu-s vinovat că mai păstrez acasă
pe-un raft, întâiul meu abecedar
şi că mă-nchin când mă aşez la masă,
cuviincios ca preotu-n altar.

Nu-s vinovat că i-am iubit lumina
curată cum în suflet mi-a pătruns,
din via dată-n pârg sau din grădina
în care-atâţia şerpi i s-au ascuns.

Nu-s vinovat că-mi place să se prindă
rotundă ca o ţară hora-n prag,
sau c-am primit colindători în tindă,
cum din bunic în tată ne-a fost drag.

Nu-s vinovat că toamnele mi-s pline
cu tot belşugul, de la vin la grâu,
şi c-am chemat la praznic pe oricine,
https://Versuri. ro/w/jo87
cât m-am ştiut cu cheile la brâu.

Dac-am strigat că haitele ne fură
adâncul, codrii, cerul stea cu stea
şi sfânta noastră pâine de la gură –
nu-s vinovat faţă de ţara mea.

Nu-s vinovat c-am îndârjit şacalii
când am răcnit cu sufletul durut
că nu dau un Ceahlău pe toţi Uralii
şi că urăsc hotarul de la Prut.

Pământul meu, cum spune şi-n izvoade,
l-a scris pe harta lumii Dumnezeu,
şi câţi prin veacuri au venit să-l prade
îl simt şi-acum pe piept cât e de greu.

De-aceea când cobor legat în fiare,
împovărat de vina cea mai grea,
cu fruntea-n slavă gem din închisoare:
– Nu-s vinovat faţă de ţara mea.

poezie clasică de Andrei Ciurunga
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Viaţa dintre veşnicii

Între veşnicii, e-o lume fără chin, fără hotare,
Nu e plângere şi teamă, nu-i durere care doare.
Printre-ntunecate valuri ce-au sculptat paşii răniţi,
Sunt doar cupe de lumină, când veţi trece, să sorbiţi...

Trepte-s, spre-a urca spre viaţă, moartea voastră de păcate,
Este-acolo fericire, este-acolo libertate!
În genunchi sorbiţi din stele luminarea nemuririi
Şi culegeţi de sub umbre, doar petalele iubiri...

Nu, acolo nu-s morminte, nu sunt ploi şi nici furtună,
Se strâng îngerii-n petale şi-ţi urează noapte bună.
N-ai cătat întru biserici şi credinţa – drum de vis,
Poarta libertăţii tale, de furtună s-a închis?!

Se prelinge ca o boală-n trupul putrezit de veac,
Moartea ta spirituală. Şi la moarte nu ai leac...
Bogăţia-n suflet ţi-este, în zadar mormânt şi cruce,
Cu nimic din ce-ai strâns, Doamne, cu nimic nu te vei duce...

Jos ne e nimicnicia, sus averea strânsă-n palme...
Vreau să fiu mai bun, mai simplu, de folos doar Ţie, Doamne.
Când mi-e sufletul o rană, Tu ai leac spre vindecare...
Peste sufletele noastre, plouă mir, iubite Doamne!

poezie de Rodica Nicoleta Ion
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mi-e dor de anii ce-au trecut

Mi-e dor de timpul petrecut
Cu tine-n zi, cu tine-n noapte,
O! Doamne, repede a trecut..!
Mi-e dor de tot, mi-e dor de toate....!

Mi-e dor de nopţile cu ploi,
Mi-e dor de nopţile de vară,
Mi-e dor de tine şi de noi
Când ne plimbam prin ploaie afară...!

Mi-e dor de paşii ce-i făceam
Prin parc, ţinîndu-ne de mână.
Şi cu ce foc ne sărutam
Pe bancă-n parc, sub clar de lună....!

De mijlocel eu te strîngeam,
Cu foc şi patimă fierbinte,
Când gura ta o sărutam
Uităm de trup, uităm de minte...!

Mi-e dor de anii tinereţii noastre,
Când prea departe ne era sfârşitul.
Te luam în braţe, te purtam spre astre
Eram noi doi şi-n zare, infinitul...!

Dar anii au trecut, ca ploaia şi ca vîntul
S-au dus frumoşii ani ai tinereţii.
Nu vom putea împăraţi pământul
Dar ne-om iubi, pân' la sfîrşitul vieţii...!!!

poezie de Florea Janţă
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lumină deasupra mării

Motto
"Din când în când toţi ne pierdem câte un pic.
Prietenii sunt singurul drum pe care ne întoarcem acasă".

A fost o vreme când, pierdut şi lipsit de apărare,
Viaţa mi se scurgea de-a dreptul la-întâmplare;
Neştiind încotro mă-îndrept în noaptea mare,
Eram cu totul la cheremul sorţii.

De nicăieri, o rază de lumină, -n faţa mea,
A spintecat noaptea fără lună, fără-o stea –
Iar eu am putut, extrem de clar, vedea
Drumul spre liman, spre izbăvire.

Am întors nava cap compas spre coastă
Şi, căutând scăpare de pe marea vastă,
Am urmărit, în clipa din toate cea mai fastă,
Mâna luminoasă care-mi arăta printre valuri calea.

Ajuns la mal, în miezul nopţii de coşmar,
Drept în faţa mea, sus, de pe coama unui deal,
Îmi făcea cu ochiul, zâmbind, lumina unui far...
Apoi, prietenii m-au dus acasă.

poezie de Robert S. Bise, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dospesc în umbre gânduri amorţite

Dospesc în umbre gânduri amorţite
şi-n colţul unui zâmbet stau de pază.
Spre trecătorii ce se afişează
semnale de lumină să-i invite

la bal mascat le-aruncă. Vai, ce groază!...
În pântecele umbrelor vopsite,
unde-s atraşi mereu, pe nesimţite,
păcatele din ei se estompează.

Din vis în realitate şi-napoi se
mai scurge câte-un strop de viaţă-amară.
Şi în deşertul inimii, ca Moise,

toţi se preumblă-alene, într-o doară,
dar nu-i dau voie minţii să-i apese
pe rănile închise, ce-au să doară!

sonet de Ionuţ Popa (31 iulie 2018)
Adăugat de I.m. Popa
Comentează! | Votează! | Copiază!