Halucinaţii

Cerul nu e decât un uriaş iaz,
Mă plimbă pe apele lui corabia norilor.
Încotro mă întorc văd acelaşi obraz,
Aceiaşi ochi miraţi, ca ai florilor.

Tu întinde-mi mâna, doar mâna,
Îţi voi citi în miezul gândului.
N-ai mai putea să-mi purifici ţărâna
Nici dac-ai da foc pământului.

Poate sunt sămânţă de lotru,
Nici o stâncă nu mă striveşte,
Dar la marginea marelui codru
Întunericul gras mă pândeşte.

Floarea-soarelui a crescut prea înaltă
Tot uitându-se mereu după soare.
Cârtiţele uitate pe câmp
Şi-au săpat singure, în pământ, închisoare.

Lasă-mă, crâncen câine al vieţii,
Să iau în braţe o stea mai nouă.
Zorile sună zdrenţele ceţii
Peste câmpuri de rouă.

poezie celebră de Zaharia Stancu din volumul: Anii de fum (1944)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Câmpul vieţii

Nu e câmpul numai flori şi nici iarba mereu verde,
Dar cu sufletul şi gândul, amintirea mi se pierde
Aveam câmpuri şi poieni, ale mele, necălcate
Doar de vânt şi ploi şi soare, sub călcâie mângâiate
Şi le săruta apusul, cu acelaşi chip de lună,
Peste tot şi peste toate, liniştea era stăpână
Mi-erau paşii mărunţei şi credeam că voi rămâne,
Prunc ce-şi numără petale şi doar floarea mi-e pe urme
Nu e câmpul numai rouă, că mi-o soarbe, soarele
Eu n-ajung să strâng frumosul, nu mă duc picioarele,

Şi privesc cu ochii minţii, dincolo de flori şi iarbă
Cu acelaşi drag de viaţă, inima mereu aleargă
Şi simt moliciunea ierbii, tresărind sub trup matur,
Eu mă fac poieni cu floare şi doar pacea mi-e în jur
Am cuprins cu braţele, Universul şi mi-e bine!
Înfloreşte pretutindeni, rodul semănat de mine
Vor fi guri ce clevetesc şi m-or osândi la moarte,
Dar nu-mi pot lua gingaşul şi nici gândul, nu se poate
Şi din altă lume eu, mă întorc să calc poteci
Şi voi bea seninul vieţii, alte sute, alte zeci
Cresc şi înflor pe negândite, miliardele de flori,
Eu zâmbesc cu răsăritul, de oricâte-mi dau fiori
Că vrea cerul să cunosc, gingăşie şi miresme,
Câte-mi sunt nemângâiate, viaţa uşurel le-o cerne
Şi voi fi un câmp şi floare, cât mai ştiu privi un soare,
Toate sunt orânduite, toate-mi sunt nemuritoare!

poezie de Elena Căruntu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tu n-ai nimic

Tu n-ai nimic în lume,
nimic din tot ce-i rău,
nici bogăţii, nici nume,
nici desfătări, nici glume,
dar ceru-ntreg e-al tău.
Tu n-ai nimic în viaţă,
nimic pe-acest pământ,
nici vinul ce răsfaţă,
nici haina cea măreaţă,
dar tot ce ai e sfânt!

Tu n-ai nimic ce leagă,
ca cei ce totul vor.
A lor e clipa dragă,
a lor e lumea-ntreagă,
dar cerul nu-i al lor.

Tu n-ai nimic sub soare
şi toţi te râd mereu.
A lor e-a vieţii floare
şi cupa-mbietoare.
Al lor e tot ce moare.
Al tău e Dumnezeu.

poezie celebră de Costache Ioanid
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sfârşitul fanteziei

Trupul nu va mai începe nimic. Atingându-i globurile ochilor,
poţi simţi că până şi o movilă de pământ este mai vie,
că nici pământul, chiar în zori, nu-i atât de tăcut.
Iar un cadavru nu este decât rămăşiţa unor prea multe treziri.

Noi avem doar acestă putere: de-a începe
fiecare zi a vieţii – înaintea pământului,
sub cerul tăcut – în aşteptarea unei treziri.
Rămâi uimit văzând în zori atâta trudă;
prin trezirea în trezire se face o muncă.
Dar noi trăim doar pentru a ne înfiora
de ceea ce trebuie să facem şi pentru a trezi încă o dată ţărâna.
Asta se întâmplă din când în când.
Apoi totul se linişteşte, împreună cu noi.

Dacă la atingerea acelui chip mâna n-ar tremura –
dacă mâna vie s-ar simţi plină de viaţă atingând acea mână –
dacă-i adevărat că răceala aceea e doar răceala
pământului, îngheţat în zori,
poate ar exista o trezire, iar lucrurile amorţite-n tăcerea
zorilor de zi vor vorbi din nou. Dar mâna mea
tremură, iar din toate lucrurile care există se aseamănă c-o mână
care nu se mişcă.

Alte dăţi, trezirea în zorii zilei
era o durere seacă, o lacrimă de lumină,
o eliberare. Cuvântul, meschin,
al pământului a fost vesel doar pentru un scurt moment; apoi
a muri însemna reîntoarcere acolo. Acum, trupul în aşteptare
e ceea ce-a rămas după prea multe treziri; nu va reveni pe pământ.
Ele nici măcar nu pomenesc despre asta, buzele încremenite.

poezie de Cesare Pavese, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

În loc de prefaţă

N-am fost nici ieri,
Nu sunt nici azi,
Şi nu voi fi,
Cu-atât mai mult, nici mâine, după moarte,
Nimic din ce vor crede poate
Cei câţiva cititori de carte -
Naivii care-mi vor citi
Volumele numai pe jumătate...
Volumele-mi de versuri, cumpărate
Împrumutate,
Sau furate!...

N-am fost aşa precum se spune
Şi nu sunt nici aşa cum sunt -
Nu sunt nici foc,
Nici ploaie
Şi nici vânt!...
Nu sunt nimic din ce-aş putea fi pe pământ...
Nu sunt decât un strop de vorbe bune,
Ce-aştept un cititor cinstit să mă răzbune
Şi să m-arate lumii cine sunt!...

N-am vrut să fiu volumul ideal
Cu sute de ediţii repetate -
Volumul voluptăţilor mărunte,
Cu titlul gras,
Multiplu
Şi greoi -
Un titlu cât o listă de bucate,
Iar filele cu text aproape goale,
Ca dictatorii, fără osanale,
Ca boul Apis, fără pată-n frunte,
Ca Grigorescu, fără "car cu boi",
Sau ca Mihai Viteazul, fără cal!...

Sunt un volum ce n-are titlu încă,
Deşi există-n mine tipărit -
Volum unic, ce trebuie citit
Rând după rând
Şi tot aşa, la fel,
De la-nceput şi până la sfârşit -
Până se va-nţelege ce daltă de oţel
Va trebui să-mi sape titlu-n stâncă
Atunci când titlul meu va fi găsit!...

poezie celebră de Ion Minulescu din Nu sunt ce par a fi (1936)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

De unde vine seara?...

De unde vine seara,
cu întunericul ei străveziu,
vestind groasa smoală a nopţii?
Poate că vine, ca şi vântul,
de dincolo de marginile pământului.
Poale că vine mai deaproape, din câmpuri.
Poate că vine din pădurea de peste râu,
ca o ciudată pasăre
cu mii şi mii de aripi.
Poate că vine de pretutindeni şi de nicăieri.
Poate că vine de acolo de unde vine moartea...

poezie celebră de Zaharia Stancu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Visând la tine-n primăvară

Iubito, hai, uşor, întinde-mi mâna –
Te uită, în câmpuri, iarba a-nverzit!
S-a dus ninsoarea – a pierit şi bruma
Şi numai bună-i vremea de iubit.

Nu-i soare, dar frumos aleargă norii,
Spre zarea largă, bulucind-puhoi...
Şi s-au întors la casa lor cocorii -
Ştii? Primăvara vine pentru noi!

Deşi-n răstimpuri, din cer cade rouă,
Să-mi răcorească ochii-nfierbântaţi,
Speranţe – mii – răsar, de viaţă nouă –
Ce-or să ne prindă strâns îmbrăţişaţi.

Hai să-alergăm spre zarea vineţie –
Va răsări şi soare-ntr-un târziu...
Şi îmbătaţi de dulce bucurie,
Vom azvârli din inimi gând pustiu.

Iubita mea, te rog, atent priveşte:
Pământ şi cer – cum, tainic, se-nnoiesc...
Simţi, tu, din pieptul meu, cum viu ţâşneşte,
Un simţământ, curat, dumnezeiesc?!

E dragostea – ce face să-nflorească,
Noian de flori în pomii roditori
Şi-n sufletele noastre să rodească,
Dorinţe vii – şi-nvăpăiaţi fiori.

Iubita mea, să fim copii de-a pururi –
Nu-i nici o noimă în a fi adulţi!
Să ne-mbrăcăm iubirea în azururi –
Ca noi, în lumea asta – nu-s prea mulţi.

Hai să ne ascundem amândoi într-unul,
Ca nimenea, din lume, nicidecum,
Iubirii noastre să nu-i ştie drumul –
Şi doar iubirea să ne stea în drum.

... Iubito, hai, de mână, tu mă prinde –
Te uită, în câmpuri, iarba a-nverzit!
Privirea ta - privirea mi-o aprinde –
Şi numai bună-i vremea de iubit....

poezie de Boris Ioachim
Adăugat de Boris Ioachim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Rugăminte

Lasă-mă,
să-ţi mai fiu, Doamne,
o floare înflorită-n câmp!
Să mă mai legăn,
de-ncântare
sorbind din ochi,
al tău pământ!

Mai lasă-mă,
să gust splendoarea,
ce o reverşi în zori de zi!
Şi lasă-mă,
să fiu eu, floarea
plină de vers
şi armonii!

Mai lasă-mă,
să cânt în soare,
minunea vieţii de a fi
şi darul tău
plin de culoare
şi cântece
de ciocârlii!

rugăciune de Ioana Voicilă Dobre din În lumea iubirii (10 mai 2010)
Adăugat de Ioana Voicilă Dobre
Comentează! | Votează! | Copiază!

Da: am crescut cu macii...

Da: am crescut cu macii şi strugurii pe câmp.
Da: mai păstrez, ca iarba, şi-acum, sub pleoape rouă.
Da: m-am scăldat în râul cu cânepi la topit,
Da: mi-am julit genunchii în vişini şi-n cireşi.

poezie celebră de Zaharia Stancu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântec în ceaţă

Copacii, prea negri, ne ies in drum.
Umbrele lor clătinate sunt fum.

O spaimă tăcută ne-nvăluie rea.
Poate vantul ne poartă prin lume ori poate o stea.
Ne ţinem de mâini, ne spunem cuvinte.
Poate noi o minţim, poate dragostea minte.
Cândva ne-am plimbat prin soarele dimineţii,
Acum bâjbâim prin pădurile ceţii...

poezie celebră de Zaharia Stancu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Facere

Îşi poartă mâna pe un trup de lut,
Peste-a lui viaţă, peste chipul mut
Pe care dintru totdeauna l-a ştiut,

Că poate să respire în neştire,
Pe un pământ de rouă şi iubire,
Dar lutu-i slab, se macin-a murire...

Şi imediat după creaţie, îl eliberează
Pe omul care moare şi visează,
Sperând că taina vieţii n-o trişează;

Tu mâna porţi pe trupul meu,
Eu mâna port pe trupul tău,
Naştem alt trup în Dumnezeu

Şi suntem doi şi suntem goi,
Ca într-o noapte de război,
În care moartea a uitat definitiv de noi,

Tu mâna porţi să mă supui,
Să mă deţii, să mă răpui,
Sunt patru mâini care trişează voia Lui,

Pe un pământ ce geme tulburat,
Uitat în veşnicia de păcat,
A primei guri de aer respirat.

poezie de Silvana Andrada Tcacenco
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântec III

Când ai trecut
Florile şi-au întins gurile, ochii,
Pentru sărut.

Plopii-au băut
Fumul sălciu al zării.
Înalţi se clatină la marginea serii.

Clopotele pădurilor sună,
Clopotul serii
Fâlfâie, sună, răsună.

Poate-am sorbit din vinul iubirii,
Poate dragostei i-am gustat mătrăguna.
Galbenă, se furişează-ntre noi,
Ca o vulpe de aur, luna.

poezie celebră de Zaharia Stancu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Domnule Bob

Dă-mi mâna!
Chiar fără mănuşă,
Să mă răcoresc în albul tău,
Cel supt,
Din oasele putrezite alor mei...
Dă-mi mâna,
Rumenă, caldă!
Să mă înalţ osie,
În cerul,
Străfulgerului meu...
Dă-mi mâna,
Albului tău,
Geamăn cu mine,
Că-l simt ca magnetul,
Lasă-mă să-l strâng în braţe,
Să-l dau ploilor mele,
Să-l macine mereu...
Îi e foame lui Cronos!
-Nesătulul!

poezie de Constantin Păun din Poligonul de echilibru (1993)
Adăugat de Constantin Păun
Comentează! | Votează! | Copiază!

Eros şi melancolie

Nici departe nici aproape
nici prea tandru nici discret
râsul plânsul două pleoape
ochii un hipersonet

Nici prea tandru nici discret
sărut mâna domnişoară
eu mi-s noaptea eşti poet
ia o stea dar n-o să doară

Sărut mâna domnişoară
noaptea naşte-acum sub pleoape
stele naştere uşoară
nici departe nici aproape

Suflete nemângâiet
hai dă(-ţi) moartea mai încet

rondel de Costel Zăgan din Cezeisme (1 mai 2008)
Adăugat de Costel Zăgan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Odă florilor şi culorilor

Mă strânge-o tâmplă, şi-ncă una
Şi am să-mi alung cu flori furtuna
O, Doamne, bunule ceresc
Mă las-atunci când fi-va să pornesc
Să-mi iau cu mine toate florile
Să-mi lumineze-n beznă, dorurile

Şi lasă-mă în lumea drepţilor
Din adormită viaţ-a morţilor
Să plec cu salbe din petala lor
Să nu simt, Doamne, al miresmei dor
Să nu devin un suflet pustiit şi gol
Să-mi pun pe cap, cununa florilor
Că ai să-mi iei la schimb lumina ochilor

Dar fie, Doamne, voia ta cea dreaptă
Că tu m-ai plămădit
şi-ţi sunt în mâini, unealta
Mai ştiu că nu-mi va fi greu nici aşa
Că tu m-ai învăţat să văd culori cu inima

De n-am să văd cu ochii
c-aşa-i lăsată rostuirea
N-am să mă plâng de asta
cum este-a lumii firea
Eu vin când zici în lumea ta cea dreaptă
Doar dă-mi, te rog, culori
pe suflet lasă-mi-le pată

Vreau roşu, galben, verde, vreau nuanţă
Te rog, doar lasă-mi dreptul la creanţă
C-ai răspândit culoare-n fiecare floare
Şi le-am simţit în viaţă binecuvântare

De cer prea mult, te rog, atunci mă iartă
Dar vina n-am că-n flori e-o colorată artă
E arta pe care, tu Mărite, ai creat-o
Pe care-n lumea vie cu respect, am adorat-o

Şi să nu-mi spui, Doamne, că nu e nevoie
Că ştiu că n-am să mor de bunăvoie

Nu cer, o Doamne, mult prea mult
Vreau doar culori în suflet să-mi ascult
Să mă-nvelesc cu tot ce mi-e mai sfânt
Să-mi fac din flori, un giulgiu ca veşmânt

Să nu mă laşi în negru doar
Că îmi va fi, Prea Bunule, amar

În lumea celor ce nu mai cuvântă
Tu lasă-mă să-mi duc culoarea sfântă
Şi am să vin desculţă fără să crâcnesc
Dar lasă-mă în roşii flori să mă-nvelesc

Vreau pete, de culoare vie
Vreau flori când nu va fi să-mi fie

Îmi plâng în braţe toate florile
Ascultă-ne acuma, şi-mi iartă rugile
din lacrimi dulci şi picături de rouă
Dar ştiu că, după moarte, încep o viaţă nouă.

poezie de Iolanda Şerban
Adăugat de Ioana Manolache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dac-ai fi...

De-ai fi orizontul

Dintre două ape,

Aş putea fi gândul

Ce te vrea aproape.

Dac-ai fi o mare,

Eu aş fi safirul

Cu-a sa strălucire

Oglindind nadirul.

Dacă ai fi valul

Ce-şi cere tributul,

Aş putea fi malul

Dăruind sărutul.

Dac-ai fi furtună

Din depărtări, huind,

Aş putea fi rada

Vaietu-ţi domolind.

Dac-ai fi o navă

Care derivează,

Aş putea fi farul

Care te ghidează.

Şi chiar nisip dacă ai fi

Care-n clepsidră zace,

Te-aş pune-n scoica inimii

Şi-n perlă te-aş preface.

Dar eu nu sunt radă,

Nici mal, nici far măcar;

Ci, pe-a vieţii stradă,

Sunt doar un biet pescar.

Naiadă a zării,

Cu patos, te doresc;

Şi, din casa mării,

Aş vrea să te răpesc.

poezie de Costel Avrămescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sunt pământ

Sunt pământ şi 
de el mă dezbrac
ca de tot eul meu,
să rămân acelaşi 
sărman pribeag,
ce am iubit şi
iubi-voi mereu.

Nu am timp şi
nici vârsta seculară,
dar sunt pământ
şi în pământ o să,
mă întorc iară,
cu iubiri de o zi sau,
cu iubiri de o seară.

În lumea asta mare, 
plină de tot ce e rău,
eu sper şi cânt iubirea
uitând de neant şi greu
aşteptând clipa când
o să mă întorc din nou
în pământul meu.

poezie de Cornelia Minda
Adăugat de Cornelia Minda
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cantec in ceata

Copacii, prea negri, ne ies in drum.
Umbrele lor clatinate sunt fum.

O spaima tacuta ne-nvaluie rea.
Poate vantul ne poarta prin lume ori poate o stea.
Ne tinem de maini, ne spunem cuvinte.
Poate noi o mintim, poate dragostea minte.
Candva ne-am plimbat prin soarele diminetii,
Acum bajbaim prin padurile cetii …

Ori poate pe marginea vietii …

poezie celebră de Zaharia Stancu
Adăugat de Adelydda
Comentează! | Votează! | Copiază!

Eros şi melancolie

Nici departe nici aproape
nici prea tandru nici discret
râsul plânsul două pleoape
ochii un hipersonet

Nici prea tandru nici discret
sărut mâna domnişoară
eu mi-s noaptea eşti poet
ia o stea dar n-o să doară

Sărut mâna domnişoară
noaptea naşte-acum sub pleoape
stele naştere uşoară
din departe şi aproape

Suflete nemângâiet
hai dă moartea mai încet

poezie de Costel Zăgan
Adăugat de Costel Zăgan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sărutul

Să sărut un strop de ploaie caldă,
Să mângâi cu faţa o rază de soare,
Cum marginea lumii o prind între mâini
Privesc cerul şi-l număr şi-astept,

Să dau crezare iubirii
Doar ca să smulg un surâs nedreptăţii,
Un dulce popas e neantul,
Prezuma secundă în frumuseţea vieţii.

Peste buze umede şi diafane,
Arunc latent respectul meu şi al timpului,
Că nu sunt om, sunt zeu,
În secunda sărutului tău.

Calc peste ape, merg către soare,
Ajung să întârzii mereu,
Dar viaţa mă calcă-n picioare,
Să plâng şi să râd, cam asta sunt eu.

Mă tulbură norii, de la atâta ploaie
Şi-n fiori de fluturi, aştept blândă ta rouă
Să-mi zguduie părul, să simt dar şuvoaie
De apă, de nalbă, de... Doamne!

poezie de Florin Mihai Gebescu (10 ianuarie 2019)
Adăugat de Florin Mihai Gebescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Înviere de toate zilele

O înviere e pretutindeni, pe drum
şi-n lumina deşteaptă.
Ochii mi se deschid umezi, şi sunt împăcat
ca fântânile din imperiul lutului.
Trecătorule, oricine-ai fi,
ridică şi tu peste mine mâna ta dreaptă.
Astăzi n-o să mai cert nici o fiinţă,
nici pietrele, nici oamenii, nici buruienele.
Sunt în mijlocul privighetorilor. Învie străbunii?
Rugăciunea de-atâtea ori începută
mi se sfârşeşte şi zic:
Tată, te iert că-n adânc
m-ai semănat între brazdele lumii.

Ziua vine ca o dreptate făcută pământului.
Flori peste fire de mari
îmi luminează din larg -
aureole pierdute pe câmp de sfinţii trecutului.

poezie celebră de Lucian Blaga din În marea trecere (1924)
Adăugat de Veronica Şerbănoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!