Visând la tine-n primăvară

Iubito, hai, uşor, întinde-mi mâna –
Te uită, în câmpuri, iarba a-nverzit!
S-a dus ninsoarea – a pierit şi bruma
Şi numai bună-i vremea de iubit.

Nu-i soare, dar frumos aleargă norii,
Spre zarea largă, bulucind-puhoi...
Şi s-au întors la casa lor cocorii -
Ştii? Primăvara vine pentru noi!

Deşi-n răstimpuri, din cer cade rouă,
Să-mi răcorească ochii-nfierbântaţi,
Speranţe – mii – răsar, de viaţă nouă –
Ce-or să ne prindă strâns îmbrăţişaţi.

Hai să-alergăm spre zarea vineţie –
Va răsări şi soare-ntr-un târziu...
Şi îmbătaţi de dulce bucurie,
Vom azvârli din inimi gând pustiu.

Iubita mea, te rog, atent priveşte:
Pământ şi cer – cum, tainic, se-nnoiesc...
Simţi, tu, din pieptul meu, cum viu ţâşneşte,
Un simţământ, curat, dumnezeiesc?!

E dragostea – ce face să-nflorească,
Noian de flori în pomii roditori
Şi-n sufletele noastre să rodească,
Dorinţe vii – şi-nvăpăiaţi fiori.

Iubita mea, să fim copii de-a pururi –
Nu-i nici o noimă în a fi adulţi!
Să ne-mbrăcăm iubirea în azururi –
Ca noi, în lumea asta – nu-s prea mulţi.

Hai să ne ascundem amândoi într-unul,
Ca nimenea, din lume, nicidecum,
Iubirii noastre să nu-i ştie drumul –
Şi doar iubirea să ne stea în drum.

... Iubito, hai, de mână, tu mă prinde –
Te uită, în câmpuri, iarba a-nverzit!
Privirea ta - privirea mi-o aprinde –
Şi numai bună-i vremea de iubit....

poezie de Boris Ioachim
Adăugat de Boris Ioachim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Iubirea nu-i doar floare

Iubirea nu-i doar floare de muşcată
Pe care-o pui la geam ca să se vadă,
Să ştie lumea cât de mândru eşti
Că ai ajuns şi tu ca să iubeşti.
Iubirea nu-i coroană, nici blazon,
Şi nici măcar un lucru de bonton,
Iubirea nu-i trofeul că iubeşti
Şi nici un film pe care-l tot priveşti,
Şi nu-i nici marfă generos dosită,
Ce duce omul sigur în ispită.
Dar, uneori, iubirea-i un secret,
Pe care-nveţi să îl trăieşti discret
Când este pasiune şi ocară,
Ce-ţi face viaţa aspră şi amară,
O iei aşa cum e şi cum ţi-apare,
Ca floarea care creşte prin ponoare.
Iubirea nu-i un antidot la ură,
Nici adorarea celui ce te fură,
De-ar fi aşa, am tot fura cu toţii
Şi-am pune-n poarta vieţii noastre hoţii.
Iubirea nu-i nici floare altruistă,
Pe care o ţii la altul în batistă,
Ca fericirea lui să fie soare,
Iar viaţa ta coşmarul care doare.
Iubirea nu-i nimic şi-i tot ce este,
Un mod de-a fi, o magică poveste,
Este-un copac ce creşte din pământ
Chiar dacă frunza lui se risipeşte-n vânt...
Dar asta o-înţelegi foarte târziu
Când viaţa ta a devenit pustiu,
Pustiu de gând, de şanse şi de lume,
Pe care-l iei ca drog de-nţelepciune.

poezie de Gheorghe Văduva
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Aleanuri

Iubita mea, cu trupul de vioară,
Tu, care doar în mintea mea exişti,
Eu tot visez şi-n zi şi-n neagră seară,
Cum îmi săruţi ochii bolnavi şi trişti.

De te-ai născut, şi undeva, prin lume
Tu mă visezi, fără să ştii că-s viu,
Că sunt palpabil – şi chiar port un nume –
Te rog ca să mă crezi, asta nu ştiu.

Ce slobode sunt zările şi albastre,
Ce pline sunt de dor neîmpărtăşit!
Dar noi, nu ne vom întâlni sub astre,
Şi nu vom şti că, tainic, ne-am iubit.

Speranţe seci domnesc în lumea largă,
Căci împlinirile sunt doar poveşti...
Cum aş putea să-ţi spun că îmi eşti dragă –
Când nu ştiu cum arăţi, nici unde eşti?!

Vezi, tu, iubita mea necunoscută,
Ne naştem – mari iubiri ca să râvnim...
Dar viaţa ni se trece grea şi slută –
Cel mai ades, din amintiri trăim.

Căci mărăcini rodesc pe a-vieţii câmpuri,
Cu vise şi iluzii ne hrănim...
Se trec în goană sterpe anotimpuri
În care că suntem iubiţi minţim.

Dar, în definitiv, preţul nu-i mare
Ca să visăm, cu ochii deschişi larg...
În lumea rece şi plictisitoare,
Visez cum că-mi eşti dragă şi ţi-s drag.

... Iubita mea, cu trupul de vioară,
Eu nici nu ştiu, măcar, de te-ai născut...
Dar nu îmi las speranţele să moară –
Visând la tine, mă simt renăscut.

poezie de Boris Ioachim (20 mai 2012)
Adăugat de Vladimir Potlog
Comentează! | Votează! | Copiază!

Plec, iubito

Ţi-am dăruit toată iubirea
Şi am sperat că tu,
Îmi vei aduce fericirea,
Dar mi-ai distrus sufletul.

Plec, iubito, mă aşteaptă
Un drum lung şi pustiit,
Soarta nu e deloc dreaptă,
M-a ţinut doar chinuit.

Te-am iubit, dar în zadar,
Dragostea m-a umilit,
Am dăruit, iar eu în dar
Numai lacrimi am primit.

Ce rost are să mai sper
C-am să fiu iubit vreodată?
Sunt sătul mereu să cer
Dragoste adevărată.

Plec, iubito, n-am ce face
Totul e împotriva mea,
Nu am linişte, nici pace
Nicicând nu le voi avea.

Plec, iubito, tu mă uită
Şi fă-ţi viaţa cum vei vrea,
Mi-este soarta năruită
Şi viaţa asemenea.

Viaţa din mine dispare
Fără să-ţi mai pot grăi,
Dragostea, odată mare,
Fără ea nu pot trăi.

A fost de vânt risipită,
S-a pierdut iubirea noastră,
Nu mai am nici-o ispită,
Nici-un dor sub zarea albastră.

Nu mai pot vorbi de-acum,
Căci mi-e gura încleştată,
Mă evapor ca şi-un fum,
Eu şi dragostea mea toată.

poezie de Razvan Isac (11 februarie 2015)
Adăugat de Razvan Isac
Comentează! | Votează! | Copiază!

Auzi, iubito...

auzi, iubito, florile pe câmp
cântă cu iarba şi pământul,
cântă şi pomii rând pe rând,
în frunza lor cântă şi vântul

pe cer aleargă printre nori
un stol de păsărele,
se prind de aripi, se cobor
şi urcă iar spre stele

dar cerul n-are nici o stea,
doar ele ştiu unde sunt ele,
la noapte noi le vom vedea
împresurate de inele

auzi iubito, greierii,
orchestră fac de dimineaţă,
dorinţele cu unduiri
ni se citesc, în ochi, pe faţă

eşti mai frumoasă ca oricând,
iubita mea cu buze coapte,
dă-mi mâna să cântăm râzând,
aceste clipe ale noastre

când te întinzi peste pământ
eşti floarea cea mai înflorită,
parfumul tău îl simt prin vânt,
vreau să-ţi respir clipa dorinţă

întinşi pe iarbă printre flori
îţi simt căldura, o chemare,
am ameţit de-atâtea ori
sub trupul tău uşor de floare.

poezie de Radu Mihăilescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

De s-ar putea, iubito...

De s-ar putea, iubito, cumva, să ne-ntâlnim
În ceasu-n care roua se-aşează – s-o sorbim...
Cu buzele uscate de dor şi nenoroc –
Ca perlele de rouă să stingă-al nostru foc.

Dar ştii, tu, nu-s prea sigur că roua ar putea
Să-mi stingă setea dulce – de dulce gura ta...
Ba, s-ar putea, răcoarea din zori să ne lipească –
Şi trupul meu şi gura-mi, setos, să te iubească.

Eu aş fi de părere, ca întâlnirea noastră,
Să fie, mai degrabă, într-o amiază-albastră
Şi-n iarba mătăsoasă, prelung să ne iubim –
Ca setea ce ne stoarce, cumva, s-o potolim.

Dar dacă tu, voi-vei – în roşu asfinţit
Să ne-întâlnim, iubito, n-aş fi nemulţumit...
Că, în general, în noapte şi-n zi şi-n frânt amurg –
Dorinţe neîmplinite, spre tine, gârlă, curg.

Deci, n-are importanţă, cu timp sau fără timp,
Eu vreau să fiu cu tine în orice anotimp –
Chiar şi-n ploioasă toamnă şi într-al iernii ger,
Dacă nu-s lângă tine – mă simt trist şi stingher.

Aşa că, hai, iubito, oricând să ne-ntâlnim
Şi într-aşa să facem, ca timpul să-l oprim
Iar dacă tu înseta-vei, eu te-aş ruga să bei
Nu roua de pe frunze – pe cea din ochii mei.

Eu - potoli-mi-voi setea, sorbindu-te pe tine...
Şi cred că, numai astfel, ne va fi cel mai bine;
Iar orele să treacă – sau să stea lângă noi -
Însă, dacă vor trece, le-aducem înapoi...

poezie de Boris Ioachim
Adăugat de Boris Ioachim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nocturne

Câte minciuni mi-ai spus iubito
şi eu am stat să ţi le-ascult,
o noapte totuşi am vrăjit-o,
o noapte lungă cu parfum.

Şi ne-am trezit şi flori de rouă
sunt ofilite de atunci,
iubita mea şi-acum ne plouă
şi-mi spune toamna mea minciuni.

Se uită crângul prin ferestre,
mă vede singur şi pătruns
şi luna încă mai priveşte
tăcerile care m-au uns.

Şi plouă, ninge şi e soare
şi eu iubito nu-nfloresc,
se plimbă vremea mea pe vale
şi eu iubito te iubesc.

Trăiesc cu nopţile şi luna,
vorbesc cu crângul plin de flori,
dar nu vorbesc deloc cu tine,
iubita mea pierdută-n nori.

Sunt obosit de a mea soartă
şi totuşi încă le mai ud,
acele flori ce-mi cresc la poartă,
mai ştii iubito tu le-ai pus.

Câte minciuni mi-ai spus iubito
prin flori de tei şi liliac
şi floarea ce-ţi plăcea iubito
s-a scuturat şi te mai plac.

poezie de Radu Mihăilescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Azi vreau să-ţi scriu, iubito...

Azi vreau să-ţi scriu, iubito, un preafrumos poem,
Cu umbre de tristeţe, iluzii şi blestem,
Căci tot mai hâd e veacul, meschin şi furios –
Şi-aş vrea să-mi sting tristeţea – gândindu-te frumos.

Ştiu c-ar putea să-ţi sune banal şi prea lumesc
Aceste vorbe simple: "Frumoaso, te iubesc!" –
Dar prea puţin, în lumea aceasta, de granit,
Se-aud vorbiri de suflet, de dor şi de iubit,

Şi ştiu că sunt poetul ce pare că-i căzut
Din vremuri prăfuite, din vremuri de demult,
Un aiurit ce cântă, cu viers cam desuet,
Iubirea pentru tine, în tainic alfabet

Şi zâmbete în juru-i stârnind, cu înţeles,
Sau râsete-nfundate, venind din gând pervers...
Dar vine vremea-n care, doar gândul diafan,
Va scoate omenirea din hăuri la liman.

Tu mă priveşti, iubito, cu ochii strălucind
Şi simţi în piept o caldă mirare, tresăltând...
Ştiu, cam ciudat şi palid îţi par, adeseori
Şi cam prea des lunatic, pierdut cu capu-n nori;

Dar vreau să ştii că-aceasta înseamnă să iubeşti
Şi, singură, iubirea, din cele omeneşti
Ne scoate din tristeţe, durere şi gând rău
Şi, sigur, ea ne face, vecini cu Dumnezeu.

... Am vrut să-ţi scriu, iubito, un preafrumos poem,
Cu umbre de tristeţe, iluzii şi blestem
Dar, parcă, stins mi-e glasul, prea trist şi răguşit
În lumea asta sumbră şi dură – de granit...

poezie de Boris Ioachim
Adăugat de Boris Ioachim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Aşa e lumea, iubito!

viaţa îmi curge spre moarte precum
depărtarea înspre capătul lumii
nu-i bai, zic
trupul e o fârâmă de pământ
în care Dumnezeu
a plantat
veşnicia
păcatul şi iubirea

aşa e lumea făcută, iubito
din iubirea ultimilor
trecători
prin păcat
Dumnezeu ştie asta şi
mai ştie că
oamenii cu o singură viaţă
îşi numără păcatele
duminica
e prea multă durere între noi
iubito
aşteptarea înmugureşte suferinţi

înfrigurat privesc
cum umbra trece strada
să nu plângi

orice cărare duce înspre Dumnezeu

poezie de Teodor Dume (18 aprilie 2017)
Adăugat de Teodor Dume
Comentează! | Votează! | Copiază!

Rapsodii de vară

I

Cine-ar putea să spună
Câţi secoli au trecut
De-o lună,
De când nu te-am văzut?...

Salcâmii plini de floare
Se uită lung spre sat,
Şi-n soare
Frunzişul legănat

Le-atârnă ca o barbă...
Acolo mi-am găsit
În iarbă
Refugiul favorit.

Acolo, ca-ntr-un templu,
De-atâtea dimineţi
Contemplu
O tufă de scaieţi.

Pe când departe-n zare,
Mirat ca un copil,
Răsare
Un astru inutil...

II

Iubito, fără tine
Începe-o nouă zi...
Dar cine
Le poate socoti?

Că zilele-n restrişte
Se-nalţă şi apun
Ca nişte
Baloane de săpun...

Cu mâinile sub tâmplă
Cum stau aşa culcat,
Se-ntâmplă
Un fenomen ciudat:

Privirea mea distrată
Prin negre rămurişti
Mi-arată
Doi ochi adânci şi trişti

Şi-n orice strop de rouă
Văd două braţe, mici
Ca două
Picioare de furnici.

Dar dacă o lăcustă,
Din verdele talaz,
Robustă
Îmi sare pe obraz, -

Din ochii mei dispare
Mirajul interpus,
Pe care
L-am zugrăvit mai sus,

Şi-n ochii mei deodată,
Ca-n alte dimineţi,
S-arată
O tufă de scaieţi...

III

Acum natura-ncepe
Cu tainicul ei glas
Din stepe
Să cânte-ncet pe nas.

Prin ierburile crude,
Sub cerul fără fund,
S-aude
Un bâzâit profund

Şi până la amiază
Pământul încropit
Vibrează
Adânc şi liniştit.

Sunt gâze şi gângănii
Ce sar şi fac mereu
Mătănii
Când trec prin dreptul meu,

Şi-mpreunându-şi zborul,
În ierburi îşi ascund
Amorul
Multiplu şi fecund.

IV

Şi-n vremea asta, oare,
Când eu visez mereu
La soare -
Ce face dorul meu?

Iubirea mea nebună,
De-abia trezită-n zori,
Adună
Mănunchiuri mari de flori.

Se-ntreabă – ce să facă?
Şi făr-a pregeta,
Ea pleacă
Întins, la casa ta.

Şi nici nu bagi de seamă
Cum pasu-i furişat
Cu teamă
S-apropie de pat,

Ci doar treasari deodată
Şi parcă-ţi pare rău.
Mirată,
Te uiţi în jurul tău...

Iar ea-ntr-un suflet vine
Cu părul desfăcut
La mine,
Să-mi spuie ce-a făcut...

Aşa, spre zarea largă,
Pe zi de-atâtea ori
Aleargă
Pe drumuri lungi de flori.

V

Târziu, când peste lanuri
Coboară spre câmpii
Noianuri
De umbre argintii;

Când luminosul crainic,
Luceafărul stingher
Şi tainic
S-aprinde iar pe cer

Şi cu lumina nouă
Sclipeşte ca un strop
De rouă
Pe vârful unui plop,

Iubirea mea fugară
De-abia s-a liniştit,
Şi-afară,
Ca un copul trudit,

Pe-un maldăr de sulfine,
Cu cel din urmă gând
La tine,
Adoarme suspinând.

poezie celebră de George Topîrceanu
Adăugat de Sagittarius
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ştie tot pământul

Adie vântul,
Soarele străluce,
Pe mine gândul
Spre tine mă duce.

Adie vântul,
Pomii au înflorit,
Ştie tot pământul
Cât noi ne-am iubit.

Vreau pe-o adiere
Să ajung departe,
De-a ta mângâiere
Să am iarăşi parte.

Vreau să fiu o rază
Să îţi ating chipul,
Iar tu a mea oază
Ce opreşte timpul.

Vreau din nou iubirea,
A noastre inimi pure,
Vreau să-ţi văd privirea,
Iubirea ta să-mi jure.

poezie de Răzvan Isac (17 martie 2015)
Adăugat de Răzvan Isac
Comentează! | Votează! | Copiază!

Iubita - în straie albastre

Iubito, chiar de tu nu eşti cu mine,
Eu sunt şi-n vis şi-n lumea ta - cu tine.
Acolo unde, tu, îţi îndrepţi pasul,
Eu te urmez cu inima, cu glasul.

De eşti acasă, sunt cu tine acasă
Şi aş vrea să plec, dar ochii-ţi nu mă lasă –
Căci ochii tăi îmi ţintuiesc privirea,
Atât de-aprins, încât, mă pierd cu firea.

Când eşti plecată, dusă, prea departe,
Mi-e inima-ngheţată, ca de moarte.
În noapte, te visez în straie-albastre
Cum zbori, cu mine-alături, printre astre.

Cătând, de zor, în galaxia vastă,
Să-aflăm pe unde-aşteaptă steaua noastră
Să adăstăm pe ea în veşnicie –
Doar noi s-o locuim, stând în pustie

Pe-un câmp albastru – precum îţi e straiul
Căci, pentru noi, acolo ar fi raiul.
Deasupra, alte stele, să păzească,
Iubirea noastră – să nu lâncezească.

... Când mă trezesc, căzând, parcă-n abisuri
Şi ştiu că eşti şi-n lumea mea şi-n visuri
Mă sfâşie, aşa, un dulce bine
De parcă-ai fi în mine – eu în tine.

Şi, beat de tine, ţintuiesc tavanul
Şi nu-mi mai pasă cum va trece anul
Căci tu îmi umpli zilele şi ceasul –
Şi plin de bucurie-mi cântă glasul

Un cântec, ce n-a fost compus, vreodată,
De nimeni – doar de inima-nfocată,
Ce bate, vajnic, pieptul să mi-l spargă -
Să fugă-n pieptul tău, în lumea largă

Acolo unde, tu, stând la fereastră,
Visezi, înveşmântată-n haină-albastră.
Privind copacii, încărcaţi de floare,
Cum râd la tine – şi cum râd la soare.

Când un suspin, uşor, din piept îţi scapă –
Din ochii tăi – ochii-mi se adapă.
Dar setea lor de tine-n loc să treacă,
Mai aprig îi aprinde şi îi seacă.

Iar gurii mele de nu-i stingi pojarul
O seacă repede şi-adânc amarul.
Iubita mea-mbrăcată-n strai albastru –
Tu eşti pe cerul vieţii mele – astru.

Hai, lasă-ţi gândurile ca să zboare
Spre mine – şi-amândoi, privind la soare
Să fim o pură, limpede privire,
Fără apus şi fără amintire.

Şi-n vis, să fim nişte păsări măiastre
Zburând prin galaxie, printre astre...
Că-n lumea asta nu ne aflăm rostul –
Aşa că, hai, cu mine-n raiul nostru...

poezie de Boris Ioachim
Adăugat de Boris Ioachim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Novembre

Nu-i soare – nu-i lună pe cerescul crug!
Nu-i dimineaţă – nu-i nici amiază –
Lipsesc reperele în plină zi –
Nu-s zori – nu-i nici amurg –
Nu-i pe cer, albastră, nicio rază –
Nu-i drum – nu-i stradă – nici bordură vizavi –
Bulevardul n-are sfârşit, nici început –
Arcurile clădirilor au dispărut –
Nicio turlă n-are acoperişul scut –
Nu s-arată faţa niciunui cunoscut –
Nu-s gesturi de politeţe – la vedere –
Nu-i niciun semn de recunoaştere, doar tăcere!
Nu-s surse de locomoţie – călătorii-s lipsă,
Nu-s semne unde duce drumul – e-o eclipsă –
"Accesul interzis" – pe pământ şi pe marea-ntinsă –
Nu sunt poştaşi – nu-s nici cutii poştale –
Nu-s veşti de pe coastele din depărtare –
Nu-i parc – nu-i scuar – nici fete plimbăreţe –
Nu-i anturaj – nu-i nici nobleţe –
Nu-i căldură, nici bucurie, nici aer sănătos,
Nu simt nici un confort în membre –
Nu-i umbră, nu-i lumină, nu-s albine, nici fluture frumos,
Nu-s fructe, nu-s flori, nu-s frunze, nici priveghetori!
Novembre!

poezie de Thomas Hood, 1799 - 1845, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Doar iubirea...

"Isus este iubire."
(Goethe)

Cea mai mare frumuseţe pe pământ
Ţelul cel mai strălucit şi sfânt
Cine are, cine poate al avea?
Doar iubirea, doar iubirea numai ea.

Glas pururea dulce şi plăcut
Bunătate strălucită şi sărut
Cine poate, cine poate a avea?
Doar iubirea, doar iubirea numai ea.

Orizonturi largi şi orizonturi vii
Anii tineri cum sunt numai la copii
Cine poate, cine poate a avea?
Doar iubirea, doar iubirea numai ea.

Şi furtuna prin iubire-i blând susur
Numai iubirea are chipul drag şi pur
Nimenea, nimenea ca şi iubirea nu-i
Doar iubirea, doar iubirea-i fericirea orişicui.

poezie de Toma Adrian Frenţiu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Iarba

Iarba verde, iarba grasă
Creşte - naltă-n cimitir;
Cade an de an sub coasă
Din nou creşte - mai frumoasă.

Privesc crucile-nnegrite
Şi mă-ntreb, cu mintea-mi proastă:
Din ce piepturi se hrăneşte
Şi ce-i, Doamne, viaţa noastră?

Joc stupid de-a baba-oarba
Pân’ din noi va creşte iarba.

Suflă vântul…vârfuri sună
Greierii prin fân adastă….
Se duc zile, nopţi cu lună
Ce mister e viaţa noastră?

Joc stupid de-a baba-oarba
Pân’ din noi va creşte iarba.

Trudă zilnică, sudoare
Viaţă de desfrâu - sau castă
Totu-i trecător sub soare,
Căci, ce este viaţa noastră?

Joc stupid de-a baba-oarba
Pân’ din noi va creşte iarba.

Tainice iubiri şi teamă
Zbor îşi iau spre bolta-albastră
Toate timpul le destramă…
Şi-atunci, ce e viaţa noastră?

Joc stupid de-a baba-oarba
Pân’ din noi va creşte iarba.

Se duc veacuri în neştire
Nasc speranţe-n lumea vastă -
E-un suiş spre coborâre –
Deci, ce este viaţa noastră?

Joc stupid de-a baba-oarba
Pân’ din noi va creşte iarba.

Iarba verde creşte deasă
Peste trup – peste fereastră
Ea rămâne-mpărăteasă –
Căci aceasta-i viaţa noastră:

Joc stupid de-a baba-oarba
Pân’ din toţi va creşte iarba
Pân’ iubita va fi baba –
Până baba va fi iarba.

poezie de Boris Ioachim
Adăugat de Boris Ioachim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Novembre

Nu-i soare – nu-i lună pe cerescul crug!
Nu-i dimineaţă – nu-i amiază –
Reperele zilei lipsesc – nu-s zori – şi nici amurg.

Nu-i căldură, nici bucurie, nici aer sănătos,
Nu simt nici un comfort în membre –
Nu-i umbră, nu-i lumină, nici albine nu-s, nici fluture frumos,
Nu-s fructe, nu-s flori, nu-s frunze, nici priveghetori!
Novembre!

poezie de Thomas Hood, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Iubeşte şi vei fi iubit...

Când vezi un înger trist
cu aripile frânte ca un artist,
ce rătăceşte-n visul iubirii
cu lacrimi în ochii suferinţei,
nu lasa să plece a lui privire,
spre locul în care nu-i iubire.
Fă-ţi curaj şi ajută-l să zboare,
rana dureroasă să nu-l doboare,
şi nu te teme de-a lui putere
alină-i rana cu multă plăcere,
şi-nălţate cu el spre norii albi,
spre alte iubiri cu nuferi dalbi.
Încă nu-i prea tarziu şi poţi să speri,
vise şi speranţe îngerului să-i oferi,
cu cuvinte dulci iubirea ta arată
şi domnul îţi va da şi ţie iubirea lui toată.

poezie de Eugenia Calancea (25 mai 2019)
Adăugat de Eugenia Calancea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Drumul

purificat în vechi ritualuri
am dat foc drumului
ca să ştii pe unde să-mi vii
şi ca să nu ne urmărească
umbrele unde-am trăit
rătăciţi în vechiul oraş
te-aştept iubito
la ultima răscruce
pe vechiul drum
să ne ţinem de mână
fraţi siamezi în roua dimineţii
până-n ultima clipă
şi dincolo de timp...
ne-aşteaptă castelul
clădit din cuvinte,
din poemele magice
de sub salcia veche
unde ne-am sărutat mai întîi
poemele scrise într-o viaţă de om
pentru tine...
ai grijă iubito când vii
să cânţi cântecul de iubire
care face pomii să-nflorească
şi iarba să crească
pentru ca drumul pustiit de mine
să arate ca o mireasă...
ai grijă să se regenereze pădurea...

poezie de Mihai Ciobanu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nimic nu-i mai frumos pe lume

Nimic nu-i mai frumos pe lume,
Nimic nici mai statornic nu-i
Ca bucuria muncii sfinte
Ca rodul strâns la vremea lui.
Când Dumnezeu ca un Prieten
Veghează peste cortul tău
Cine-ar putea să te-ameninţe
Şi ce-ar putea să-ţi facă rău?

Când cel nenorocit se roagă
Spre binecuvântarea ta
Cine-ar putea s-o-ndepărteze
Ca Dumnezeu să nu ţi-o dea?

Când orbului îi eşti vedere
Şi şchiopului îi eşti picior
Când eşti orfanului părinte
Şi slabului ocrotitor.

Când ţi-e cuvântul tău ca roua
Când eşti ca ploaia aşteptat,
Nimic nu-i mai frumos ca urma
Ce-o lasă pasul tău curat.

Atunci lumina ta va creşte
Ca soarele spre-al zilei miez,
Atunci pe-ai tăi crescând şi-n număr
Şi-n vrednicie ai să-i vezi.

Atunci urcuşul vieţii tale
Va fi ca drumul cel uşor
Încununat cu bucurie
Spre-un drept şi singur viitor.

Atunci prin tine-nbogăţire
Mulţimi în veac te vor cinsti
Şi cine-ar ştii în veşnicie
Pe cât întins vei străluci!

poezie celebră de Traian Dorz
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dragostea poetului

Poetul a iubit si-a patimit.
Ca un copil poetul a iubit.
Femeie preafrumoasa a iubit.
Si-a patimit, si-n patimi a trait,
dar patimile nu l-au biruit
de-aceea ca poetul a iubit:
ca un poet, ca cel mai demn poet,
cu-o inima ce nu-ncapea in piept,
cu dor mistuitor, coborator
din spatii ametite greu de zbor,
din lumi ce nu exista pe pamant.
Poetul a iubit si a fost sfant.
Dar ea, iubita, oare l-a iubit?
Dar ea, iubita, oare-a patimit?
Dar ea, iubita, nu l-a inselat,
nu l-a mintit, femeie, cu-n oftat?
Ci ea, iubita, n-a fost umbra lui,
a Marelui, a Zburatorului:
ea n-a venit din haos, dar din rost,
ea nu a fost mai mult decat a fost,
ea a ravnit o casa si un pat
si-n casa ceea, tanar, un barbat
si nu un zeu, si nu un Demiurg,
barbat cu brate grele de amurg.
Poetul a iubit. Iubirea lui
a fost iubirea verde-a codrului,
a fost iubirea plaiului matern,
iubirea unui geniu etern
al graiului, ce sfant e pentru toti:
parinti, copii, nepoti si stranepoti;
a fost iubirea neamului intreg,
pe care astazi voi s-o inteleg
si-o inteleg, si nu-nteleg nimic:
pana la ea nu stiu sa ma ridic,
ci ea ramane totusi un mister,
sa arda cu Luceafarul din cer.
Tu, Veronica, nu mai plange, nu,
ca nu esti vinovata numai tu.
Si poate nu e nimeni vinovat:
Poetul a iubit cum i-a fost dat:
ca un poet Poetul a iubit
femeia ce din mit a rasarit.
Stai langa el, icoana scumpa fii,
cu dorul tau de casa si copii,
si nu te stinge, nu te ofili:
chiar daca vrei, tu nu mai poti muri,
pentru ca el, Poetul, te-a iubit.
El tot ce a iubit a-nvesnicit!

poezie de Dumitru Matcovschi
Adăugat de Vladimir Potlog
Comentează! | Votează! | Copiază!

Inel de vise

Iubito, hai întinde mâna către mine,
Căci astăzi vreau sa-ţi dăruiesc...
O viaţă nouă, speranţă-n viitor.
Să-ţi pun pe deget un inel
Încununat cu nestemate visuri!
În el se oglindeşte toată seva dragostei
Care mi-a dat curajul
De a-ţi spune cât te iubesc
Şi cât îmi eşti de dragă.
E dragostea ce face să-nflorească
Noian de flori în primăvară.
Prin el eu vreau să întorc timpul
Să-mi amintesc sărutul tău
Dulce ca fagurele stupului.
Visând mereu la ziua asta mare
Când tu îmi vei permite,
Să-ţi dăruiesc aceasta zală
Ruptă dintr-un lanţ de legăminte.
Care pe mâna ta înmugureşte,
În flori de iubire, din lumea de sus,
Prinzând culoare o speranţă,
Ce zace în mine de ani, si ani, din apus...
Când tu cu vocea mi-ai dat viaţă
Şi cu iubirea întrupată-n floare
Ţi-am pregătit în suflet, acest inel.
Acceptă azi şi hai să transformăm,
Aceasta zi în sărbătoare,
Iubito, întinde mana către mine!
Să-nmugurim îcă odată
În lumea asta-ntunecată!

poezie de Diodor Firulescu din Viaţa într-o călimară
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!