Eu, Lucian Blaga...

Paşii mei
au amprentat lutul
pentru posteritate.
Mi-e dor
de filele în care înfloreau veşnicii.
Viaţa îmi este acolo.
Citiţi-o!

V-am lăsat moştenire craniul.
Gândirea lui a construit miracolul,
a răspândit dorinţe sub picioarele voastre.
Când treceam izvoarele tăceau.
Tăceau pentru voi
şi apoi izvorau "sub picioarele mele de stâncă".
Păşiţi încet!
N-aş vrea să-mi mişcaţi trupul.

poezie de Mariana Moga
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

* * *

Paşii,
cusături ce mă leagă de timp,
amprentând lutul
pentru posteritate.

Viaţa mea este acolo.
Citiţi-o!

Gândirea a construit un miracol.
Şi-a răspândit dorinţele sub picioarele voastre.

Treceţi încet!
Nu vreau să-mi mişcaţi visele.

poezie de Mariana Moga
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tăceau vioarele

Bipolar—
Plângeam cu lacrimi verzi,
Întins în sicriu.

Iubita la capăt,
Plângea de fel—
Şi zgomotos tăceau vioarele.

Păru-şi răsfira încet—
Iubita, pe al meu mormânt.

Plângeam în hohote de râs—
Şi zgomotos tăceau vioarele.

poezie de Costyn Gilca (5 noiembrie 2017)
Adăugat de Costyn Gilca
Comentează! | Votează! | Copiază!

* * *

Miracolul este deja jos, sub picioarele voastre.
Lumea nouă nu cunoaşte miracole.
Miracolul străvechi este pasul înainte al noului!
Acolo sunt cuibăriţi cei mici.
Ceea ce vine este cauza insesizabilă a cauzelor.

poezie de Gitta Mallasz din Dialoguri cu îngerul
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Măcar un pas

Daţi-mi putere să-mi mişc genunchii,
pentru a putea semna condica pasului!

Mai încet! Vorbiţi prea tare.
Dezmorţiţi,
se pot speria de singularul mersului.

Daţi-mi putere
să-mi prind paşii din urmă,
trecându-i înainte de prăbuşire!

În dansul acesta
biruitoare e aşteptarea.
Eu,
rezervă pentru un alt tangou.

poezie de Mariana Moga
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Edict

Pot să fiu uitat, pentru că
nu ţin la braţe, pot să-mi lipsească.
Pot fi părăsit, pentru că
nu-mi iubesc picioarele, pot merge
şi cu aerul.
Pot fi lăsat singur, pentru că
sangele meu se varsă în mare
oricum.
E loc. Toate coastele s-au ridicat
ca nişte bariere.
E lumină destulă. Privirile mele
nu văd decât o singură mască.
Dar ea nu exista încă,
aşa ca e loc, e loc, este.

poezie celebră de Nichita Stănescu din volumul: Argotice (1955)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Căprioara se îmbărbătează, sare în picioare şi porneşte spre ţancurile de stâncă, din zare, printre care vrea să-l lase rătăcit. Acolo, sus, e păzit şi de duşmănia lupului, şi de iscusinţa vânătorului, căci pe muchiile prăpastiilor acelora numai ele, caprele, puteau a se încumeta. Acolo, l-ar fi ştiut ca lângă dânsa. Dar până la ele erau de străbătut locuri pline de primejdii. Căprioara îşi aruncă picioarele în fugă fulgerătoare, în salturi îndrăzneţe – să încerce puterile iedului. Şi iedul se ţine voiniceşte din urmă; doar la săriturile ameţitoare se opreşte, câte o clipă, ca şi cum ar mirosi genuna, apoi se avântă ca o săgeată şi, behăind vesel, zburdă de bucurie, pe picioarele subţiri ca nişte lugere.

Emil Gârleanu în Din lumea celor care nu cuvântă, Căprioara
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Corpul meu este atât de impotant pentru mine... faţa mea, braţele mele, picioarele mele, mâinile mele... Folosesc orice pot pentru ele.

citat din Monica Bellucci
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu mi-e totuna

Nu mi-e totuna, Doamne, dacă-Ţi cânt
Din adâncimi de văi sau de pe stâncă,
Nu mi-e totuna dacă din pământ
Picioarele şi mâinile mi-s încă.
Nu mi-e totuna dacă mă închin
Cu noaptea-n ochi sau cu lumina-n pleoape,
Nu mi-e totuna când la Tine vin
De eşti departe sau de eşti aproape.

Nu mi-e totuna dacă-n faţa Ta
Mi-e inima curată sau murdară
Şi nu-i totuna, Doamne, de voi sta
La pieptul Tău sau voi rămâne-afară...

De-aceea plâng, de-aceea mă frământ
Şi iar Te rog să-mi dai putere, Tată,
Ca şi de-aş fi cu totul din pământ
Cu ea în trup de ceruri sunt legată.

Amin!

poezie de Adriana Cristea
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fragment

Când în palatul lor-cel din văzduh-
Străbunii au să cheme al meu duh,
N-aş vrea ca el, călare pe-o vântoasă,
Ori coborând din munţi cu-o ceaţă dreasă,
Să vadă-aici vreo piatră de mormânt,
Semn al ţărânii-ntoarse în pământ,
Ori vreo pisanie gravată-anume.
Ca epitaf, vreau propriul meu nume;
De n-o putea să-mi încunune lutul,
Eu altei glorii n-o să-mi încunune lutul,
Eu altei glorii n-o să-i cer tributul!
Doar numele vreau monument să-mi fie:
Etern prin el, sau mort pentru vecie!

poezie celebră de Byron, traducere de Petru Solomon
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mi-e dor

Mi-e dor de mine şi de noi
când desenam prinţese pe foi.
Mi-e dor de paşii tăi prin noroi,
mi-e dor de amândoi şi de ploi.

Mi-e dor de atâţia oameni,
mi-e dor de-asemeni
de visele noastre neterminate,
mereu în zori imaginate.

Aş vrea să schimb cuvântul dor.
să-i spun mai bine, ador.
Un simplu "a" în faţa lui dor.
ce sentiment cuceritor...

Mi-e dor de atâtea secunde
pe care le-am împărtit la doi,
în prima secundă vorbeam eu,
apoi citeam pe buzele tale
ocupate cu buzele mele... ador.

poezie de Alin Zamfir
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

M-am decălţat de raţiuni şi dansez. În picioarele goale, pe lutul proaspăt unde îşi cântă izvoarele contrastul. Sentimentele se transformă, fierb, adulmecă noi începuturi. O să biruim răul cu binele Atât vreau. Şi dacă uneori devin de neînţeles, iartă-mă. Pentru inima mea flămândă de atâtea doruri nespuse, o fărâmā de octombrie şi zâmbetul tău sunt de ajuns..

Andreea Palasescu
Adăugat de Andreea Palasescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vise pe pânza cerului

Hoinar,
vântul îşi căuta rădăcinile.
O mulţime de narcise
acolo lângă lac,
printre copaci,
dansau împreună cu el.

Stelele străluceau
într-o linie fără sfârşit,
frunzele se bucurau...

Ce spectacol!

Ochiul meu gusta fericirea,
iar inima...
se mişca împreună cu narcisele
sub cerul brodat cu fir de argint.

Aş răspândi această frumuseţe în calea voastră,
dar sunt prea săracă.
Doar eu cu visele mele.

Treceţi, treceţi uşor!
Nu le speriaţi!
Spectacolul va continua pentru rădăcinile voastre.

poezie de Mariana Moga
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

De ce scriu poeme?

scriu pentru că visez,
scriu pentru că, dacă n-aş face-o,
aş muri chiar astăzi,
scriu pentru prieteni şi duşmani,
scriu pentru iubitele mele
a căror imagine o port pe retină,
scriu pentru mine
să-mi împrospătez memoria
cu fumul şi cenuşa
prin care am trecut,
închin un imn soarelui
şi mă rog să rămână acolo
aşa rotund şi frumos
pentru că el îmi dă viaţă,
închin un imn lunii şi mă rog
să rămână pe bolta nopţii
atâta timp cât va exista iubire,
scriu să încălzesc lumea cu cuvintele mele,
scriu să mă audă mama
de acolo din ceruri
că fiul ei visează frumos
şi are trupul din ramuri de frunze,
care foşnesc în razele primăverii,
mă rog să nu mă lovească
fulgerul zigurat al lui dumnezeu
care m-ar mumifica într-o cruce
la răspântii
cu mâinile întinse între răsărit şi apus,
scriu să-mi acopăr toate rănile
cu făşii de cuvinte,
să-mi acopăr inima
care sare din ţâţâni la fiecare emoţie,
să-mi astupe urechile,
să nu mai aud toate neroziile timpului,
să-mi adoarmă ochii pe visele copilăriei,
care încă nu mi s-au împlinit,
mă rog pentru toţi nenăscuţii lumii,
pentru aura şi nimbul lor,
mă rog ca locurile să nu devină pustii,
să triumfe iubirea
ca aripa pasării albastre
care se-mpreună cu azurul cerului
şi mă mai rog
ca somnul să-mi fie lin
sub umbra de cetini.

poezie de Ion Ionescu-Bucovu (23 noiembrie 2011)
Adăugat de Ion Ionescu-Bucovu
Comentează! | Votează! | Copiază!

* * *

pot fi smerit la picioarele oricărui om
pot chiar încerca şi la picioarele lui Hristos
.
dar nu pot nicio clipă să fiu smerit
la picioarele mele
.
astfel
încet-încet
mă creşte
nesmerenia
şi nu mai pot nici trufaş să fiu pe deplin
din vreme ce
mă bănui conştient întrebându-mă:

la ce-mi mai trebuie totuşi picioare?

poezie de Valeriu Barbu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ecou pentru alt mâine

Sunt doar o adiere, ce mai pulsează încă,
Sunt corp cioplit din lutul udat de Dumnezeu,
O flacără în bezna ce supără zăpada,
În infinit amprentă a propriului meu EU.

Sunt doar o picătură, ce doarme printre frunze,
În ploaia care spală păcate în cădere
Şi scenă pentru piesa fără un text anume,
Pietriş adus de apa ce printre cetini piere.

Mâine sunt amintirea ce-ar vrea să-i dau răspunsuri,
Când un gropar i-arată casa-n pustietate,
Pe coli am tot destinul şi-l voi lăsa pomană,
Ecoului, să vândă clipe-n eternitate.

poezie de Mariana Moga
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mi-e dor ...

Mi-e dor de tine soare,
Mi-e dor de strălucirea ta,
De stoluri de cocoare,
Când vine primăvara.

Mi-e dor de luna plină
Din nopţile de vară.
Mi-e dor de-o zi senină
Sub nucul de la ţară.

Mi-e dor de toamna ruginie
Când îşi revarsă rodul.
De strugurele copt în vie,
De grâul care umple podul.

Şi de iarnă-mi este dor,
Când arde focu-în vatră,
Când fierbe oala pe cuptor
Şi-i cald în casa toată.

Mi-e dor de anu-întreg, se pare,
Şi nu de unul, de mai mulţi.
Aş vrea să mai trăiesc sub soare,
Cât vieţuiesc munţii cărunţi.

Nicicând din viaţă n-aş pleca,
Dar e lăsat de Dumnezeu,
Când la ceruri voi urca,
Cu drag sărut pământul meu.

poezie de Dumitru Delcă (11 martie 2020)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Strada

E o stradă lungă şi tăcută.
Merg prin întuneric şi mă împiedic şi cad
şi mă ridic, şi merg orbeşte, picioarele mele
călcând piatra tăcută şi frunzele uscate.
Cineva pe urmele mele calcă de asemenea, pietre, frunze:
dacă merg mai încet, el merge mai încet;
dacă fug, el fuge;
mă întorc:
nimeni.

Totul e întunecat şi nu există uşi,
numai paşii mei sunt atenţi la mine,
mă învârt şi mă tot învârt printre aceste colţuri
care duc întotdeauna la strada
unde nimeni nu mă aşteaptă, nimeni nu vine după mine,
unde urmăresc un om care se împiedică
şi se ridică şi când se întoarce şi mă vede spune:
nimeni.

poezie de Octavio Paz, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vremea urmelor...

e vremea urmelor rănite,
e vremea nopţilor cernite
ce m-au bătut în câte ţinte

mi-e mâna dreaptă obosită
şi stângă îmi este amorţită,
una de scris, una de nemuncită

mi-s ochii tot mai mici sub pleoape
şi sunt secaţi de-atâtea ape
ce ieri mi-au curs doar să mă sape

picioarele mă dor întruna,
mă dor de drumuri şi furtuna
împinge înspre mine luna

trupul mi-l simt cu oboseală,
a adunat atâta boală
şi simt în el cum se răscoală

aud mai bine cu ecou,
aud şi puiul scos din ou,
aud ce-mi face bunul rău

mi-e mâna dreaptă obosită
şi stânga îmi este amorţită,
picioarele mă dor întruna,
trupul mi-e boală, nu doar una,
aud mai bine tot ce zboară,
cu ce folos? viaţă banală...

poezie de Radu Mihăilescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mi-e dor...

Mi-e dor de tine soare,
mi-e dor de strălucirea ta.
De stoluri de cocoare,
când vine primăvara.

Mi-e dor de luna plină
din nopţile de vară.
Mi-e dor de-o zi senină
sub nucul de la ţară.

Mi-e dor de toamna ruginie
când îşi revarsă rodul.
De strugurele copt în vie,
de grâul care umple podul.

Şi de iarnă-mi este dor
când focul arde-n în vatră,
Când fierbe oala pe cuptor
şi-i cald în casa toată.

Mi-e dor de anul-întreg, se pare.
Şi nu de unul, de mai mulţi.
Aş vrea să mai trăiesc sub soare,
cât vieţuiesc munţii cărunţi.

Nicicând din viaţă n-aş pleca,
dar e lăsat de Dumnezeu,
Când la ceruri voi pleca
cu drag sărut pământul meu.

poezie de Dumitru Delcă (11 martie 2010)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sunt o stâncă

O zi de iarnă
Într-o lună adâncă şi întunecată
de decembrie;
Singur,
Privind în jos de la fereastră mea pe stradă,
Unde-a căzut un şal tăcut şi proaspăt de zăpadă.
Sunt o stâncă,
Sunt o insulă.
Am înălţat ziduri,
O fortăreaţă tainică şi tare,
În care nimeni nu poate pătrunde.
Nu caut prieteni, prietenia poate-aluneca-n durere,
Iar râsul sau dragostea n-au ce să-mi ofere.
Sunt o stâncă,
Sunt o insulă.
Nu-mi vorbiţi despre iubire,
Am mai auzit cândva aceste cuvinte,
Ele-acum dorm în memoria mea.
Nu vreau să trezesc din somn sentimente de-altădată.
Dacă n-aş fi iubit, n-aş fi plâns vreodată.
Sunt o stâncă,
Sunt o insulă.
Am cărţile mele
Şi poeziile care mă protejeză,
Sunt de neatins în armura-n care stau,
Retras în camera mea. În placenta mea nu ninge.
Nu ating pe nimeni şi nimeni nu m-atinge.
Sunt o stâncă,
Sunt o insulă –
O stâncă nu simte durerea,
Iar o insulă nu plânge.

NB.
Pentru audiţie: I'm a rock ( Paul Simon) - www. youtube. com/watch? v=R6iFNk60xP0

poezie de Paul Simon, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!