Visul

I

O altă auroră în sufletu-mi luceşte,
Rază necunoscută d-a altor lumi ziori;
Ochii mi se deschide, şi-n ochii mei zâmbeşte
Ziua zilelor noastre, vecii netrecători.

Veacurile, viaţa-mi ca nopţi se strecurară,
Ş-încovoiat pe groapa-mi, o văz că s-a deschis
Ş-îmi face loc printr-însa să trec preste hotară -
E poarta veciniciei!... şi mă deştept din vis!

Fruntea-mi albită toată către pământ se lasă,
Braţele-mi răzemate toiagul meu apasă;
Iar sufletu-mi se-ntoarce şi cată înapoi...

O, zile! sau ce nume vouă vi se cuvine?...
Dar aţi trecut! ce trece mai mult el nu mai vine.
Era mai dinainte să vă întreb pe voi.

II

Ce noapte variată! ce groaznică vedere!
Stăi! Îmi aduc aminte: în vis eu mă făceam
C-aş fi fost prunc, îmi pare, şi fără griji, durere,
În casa părintească cu grijă mă creşteam.
Trei fraţi ce avusesem părinţii mei pierdură
Şi rămăsesem singur cu-al lor fierbinte dor;
Trei fii creştea în mine tânăra lor căldură
Şi le zâmbea în mine toată nădejdea lor.

La vârsta mea, în chipu-mi c-o lungă suspinare
Ei se uita, ş-în ele afla asemănare
Acelor umbre scumpe ce nencetat vedea.

Eu nu ştiam necazul, nu cunoşteam mâhnire,
Lipsa mi-era streină, ş-orice nenorocire;
În braţul îngrijirei răul nu îndrăznea.

III

Dar visu-şi schimbă faţa, se prefăcură toate!
Şi parcă de când lumea părinţi nu am avut;
Simţii cruzimea soartei în recea streinătate
Şi mă văzui în lume pustiu, necunoscut.

Ai mei mă părăsiră; p-a mea copilărie
Grijele dau năvală, nevoia cunoscui;
Se veşteji pe faţa-mi oricare bucurie
Ş-orice amar al vieţii până în fund băui.

În voile-ntâmplării, întru a mea sudoare
Îmi câştigam o hrană abia-ndestulătoare,
Împins de vântul soartei subt cer fără senin,

Fără nici o povaţă şi făr-adăpostire
În voia-mi nendrăzneaţă şi fără îngrijire.
Cât e de crud să te-afli între ai tăi strein!

IV

Dar un năluc urmează, şi visu-şi schimbă faţa.
Mă pomenii în drumu-mi tovarăş că aveam:
Pare că mă-nsurasem, ş-amara mea viaţă
Cu o fiinţă dragă părtaş o îndulceam.

Cât o iubeam! şi câtă simţeam eu fericire!
Eu o vedeam un înger chiar într-adins venit,
Nedezlipit tovaroş l-a mea nenorocire,
Ca să aducă pacea în sufletu-mi mâhnit.

Ce bunuri eu printr-însa, ce mulţumiri plăcute
Şi ce simţiri fierbinte, plăceri necunoscute
În dragostile noastre din zi în zi vedeam!

Prin ea mă făcui tată; simţirea-mi adormită
Se deşteptă l-ast nume; fiinţa-mi înmulţită
Se revie de focul prin care eu trăiam.

V

Visu-şi mai ţinea şârul, dar cu ceva schimbare,
Şi se făcea că traiu-mi ceva se mai lesni;
Vedeam în a mea casă bogata-ndestulare
Ş-în preajma mea mulţime de lume-a se hrăni.

Mulţime de mijloace acum mi se-nlesniră,
Drumuri deosebite acum mi s-au deschis,
Şi bunătăţi, păcate, amestec se-nmulţiră,
Şi mângâieri şi chinuri mă zvârcolea în vis.

Pe câmpul norocirei objetele în sfadă,
Spini, flori, verdeaţ-amestec se-nfăţişa grămadă,
Cuvânt, vedere, cuget... în tot mă rătăceam.
Plecam pe cărări netezi şi foarte-ntortoiate;
Stam să-mi mai iau odihnă, şi gânduri mestecate
Mă îndrepta-n picioare, m-oprea... şi iar porneam.

VI

Dar visu-şi schimbă faţa, şi iarăşi lângă mine
Văzui acea fiinţă ce-atâta o iubeam.
Dar ce fel de schimb magic la ochii mei îmi vine!
P-acea fiinţă scumpă eu n-o mai cunoşteam.

Pare că era rece l-adânca mea durere;
O, taină-ngrozitoare, abia îmi răspundea!
Căutături fatale avea a ei vedere,
Şi când vorbea, ca trăsnet în sufletu-mi izbea.

Ca cugetul, ca umbra era nedezlipită,
Vrăjmaşă pe odihna-mi era neîmblânzită;
Zicea că mă iubeşte, ş-în dragoste-i turba.

Ura-i îmi era pace şi dragostea-i osândă,
Rece-ntr-a ei mânie şi foc când era blândă;
Ce-amestec şi într-însa, şi-n mine volbora!

Eu o iubeam, o groază mă trăgea înapoi;
Ea era a mea viaţă! şi ce viaţă-ngrozitoare!
Voiam... Dar pentru mine nu era voi,
Vream s-o urăsc... mi-era o muncă-omorâtoare.

Îmi împuta vini ce nu le aveam;
Aşteptam osândă la orice faptă mare;
Eram bănuit chiar când mă smeream,
Ş-apoi, împăcată, era iertătoare.

Spaina în mine intrase,
Bănuială mă coprinsese,
Sufletul mi se-ngheţase,
Cugete rânduri neînţelese
Prin minte-mi repede vâjia.

Un chin, un iad, o muncă era a mea viaţă,
Demonul geloziei turbat mă sfâşia;
Veninul din rărunchii-i în veci mă otrăvea,
Năpastea îndrăcită rânjea pe a lui faţă.

În veci fără de moarte,
În veci se omora,
Se-ncolăcea în toarte
Ş-în veci mă blestema.

VII

Atunci eu lângă mine văzui două fiinţe
Nevinovate, -ntocmai aşa precum eram;
Lor le era ocară a mele suferinţe,
Şi la acea năpaste mai rău mă chinuiam.

În veci a lor necinste mie mi-era durere
Ş-în veci fără de voia-mi eu le eram fatal;
Însă tovărăşia mi-era o mângâiere
În muncile-mi schimbate în locul infernal.

Prieteşug în mine curat se-nsânuieşte,
Şi locul de osândă nu mă mai îngrozeşte,
Un rai îmi era însuşi al închisorii sân.

Dragostea ce se naşte în muncile robirei,
Prieten din necazuri, părtaş nenorocirei,
Sânt însuşi curăţia, şi vecinice rămân.

Îmi era drage aste fiinţe,
Îmi era scumpă a lor vedere,
Mi-era un balsam l-a mea durere;
Cele din ceruri dulci cunoştinţe
Era mai slabe decât a mea.

Trăiam în ele, ş-a mea viaţă
Mi-era nădejde şi fericire;
Dumnezeu însuşi şi omenire
Slăveam fanatic în a lor faţă,
Ş-a mea-nchinare mă fericea.

Raiul credinţei, acel ferice,
Binele-acela fără de nume,
Acea viaţă din ceea lume
Care nădejdea în fund ne zice,
Toate prin ele eu le visam.

Acea din ceruri sfântă căldură,
Dragostea însuşi, blânda credinţă
Pusese-n mine a lor fiinţă
Şi a lor faguri într-a mea gură,
Şi al lor nume eu răsuflam.

Inima-mi toată în înfocare
Vulcanul Etna însuşi era,
Insulă-n valuri statornic sta
În viforoasa, muginda mare,
Unde-acel nume era înscris.

A lor fiinţe se prefăcură
Una-ntr-un dulce, blând serafim,
Alta c-o sfântă, repede-arsură,
În paznic straşnic, bun heruvim.

Unul d-aproape era-mpăcare
Şi mângâiere la ce lucram;
Alta de cuget sfântă mustrare
Îmi zicea vina şi mă-ndreptam.

Geniuri două mântuitoare
A mea visare le-nfăţişa;
A minţii mele sfătuitoare,
Ele în viaţă mă îndrepta.

Asfel gândirea-mi cea adâncată
În visu-mi dulce mi le forma;
Dar o schimbare neaşteptată
Goni nălucul ce mă-nşăla.

VIII

În sfântul meu nesaţiu, delirul meu cel mare,
Pe dragele fiinţe ardeam să le privesc,
Şi s-aprindea în mine o naltă înfocare
De ele să m-apropii şi dorul să-mi vădesc.

Ele fugea de mine ş-în veci mi-era de faţă,
În veci eu după ele eram neobosit;
În goan-ostenitoare ele mi-era povaţă,
Dar să le-ajung vrodată în veci mi-a fost oprit.

Fantome de nădejde, fiinţe-aeriene
Şi fără de amestic cu cele pământene!
Cu mintea-mi cea hrăpită semeţ mă-ntraripam.
Ele zâmbea la râvna-mi ş-îmi împuta-ndrăzneala,
Poruncitorul deget îmi arăta greşala.
Nebun d-a mea ruşine, mai repede zburam.

IX

Dar fără veste-odată un trăsnet şărpuieşte;
Răsăr, şi lângă mine văz mort unul din fii.
Eu mă deştept de cuget! şi cugetu-mi vorbeşte:
"Opreşte, îndrăzneţe! la muma lor să vii.'

O văz iar lângă mine, galbenă, veştejită;
Ea nu era schimbată, ci eu m-am fost schimbat;
În inima-mi rebelă o ură umilită
P-ascuns se furişase ş-adânc s-a fost cuibat.

O vină-n veci aduce o vină şi mai mare,
Ş-o patimă pe alta şi mai sfâşiitoare,
Ş-a lor năvală este şiroi pustiitor.

Iar omu-n întunerec pipăie, şovăieşte;
Râpa e sub picioare, omul se prăvăleşte.
Asfel păcatul este viclean ş-amăgitor!

X

Mă pomenii în casă-mi, şi visu-şi schimbă faţa,
În sânul casei mele eu mă vedeam strein:
Tot nu ţinea de mine, şi însuşi a mea viaţă.
Rece, fierbinte-n toate, totul mi-era un chin.

Voiam să-mi viu în sine-mi din lunga-mi rătăcire;
Cerui să-mi văz copiii: dar nu era mai mult.
Un dor fără de moarte izbi a mea simţire
Şi numele de tată eu îngânat l-ascult.
Alte fiinţe scumpe văzui pe lângă mine,
Al lor zâmbet la rana-mi făcea un mare bine,
Ş-ast schimb de mângâiere mai rău mă sfâşia.

Parcă simţeam în mine o slabă bucurie,
Dar cugetu-mi pierduse tânăra-i curăţie,
Pacea cea veche-n sânu-mi mai mult nu lăcuia.

XI

Voiam să-mi sparg veninul, să uit cele trecute;
Munca îmi era dragă, ca uriaş munceam;
Roduri scotea-nsutite puterile-mi pierdute:
Folosul l-avea alţii, eu lipsa dobândeam.

Petreceri înţelepte, aflări ingenioase
Mintea-mi prea obosită grămadă izvodea,
Ş-a tristului meu suflet icoane credincioase
Isprăvi avea destule, dar şâr nu mai ţinea.

Lumea se învăţase să m-aibă pentru sine,
Şi orice obosire sau muncă pentru mine
Mi-era o mare vină - şi aspru m-osândea!

Mi-era păcat de moarte oricare slăbiciune
Şi fapte-obicinuite oricare fapte bune;
Un rob streini şi rude al lor mă socotea.

XII

Dar visu-şi schimbă faţa. Cu cruda a mea soartă
Pare că mă-mpăcasem ş-odată iar văzui
Pe heruvimu-acela l-a fericirei poartă,
Schimbat în negru înger, şi nu-l mai cunoscui.
Ce spaimă de-ntunerec! ce iazmă-ngrozitoare!
Viclean ascuns, făţarnic, împieliţat Satan.
Un duh semeţ de vrajbă, turbat de răzbunare!
Şarpe îi era limba, pe cinstea mea duşman!

În faptele-i spurcate era însuşi păcatul,
Subt mască de virtute vedeai pe vinovatul;
În veci dup-ale sale şi umbra-i bănuia.

Ardea să-l crează lumea de cinste, curăţie,
Şi lumea-l vedea-ntocmai ocară, viclenie;
Şi când afla că-l ştie, atuncea se-ndrăcea.

XIII

Parcă era femeie... trăsuri amestecate
Se gâlcevea pe faţa-i de nevoiaş bărbat:
Lungă, lungă, subţire şi oase înşârate,
O sprintenă momâie forma grozavu-i stat.

Ochii îi era negri ş-un foc în ei de sânge,
Subt ei un nas lung, groaznic umfla fatale nări;
Gura-i, un iad de largă, voia cochet a strânge;
Scălâmbu era-n faţa-i, în trupu-i, în mişcări.

Galbenă şi uscată faţa-i cea lunguiată,
Până la urechi buza-i d-ocară-nveninată,
Un rumen de strigoaică în veci se-mprumuta.

Picioare de insectă ce foametea o vesteşte,
În veci nesăţioasă cu cinstea se hrăneşte
De la streini şi rude, făr' a putea-o da.

XIV

Visu-şi mai ţinea şârul, dar cu ceva schimbare;
Şi-ast înger de-ntunerec în veci mă ispitea,
Spion faptelor mele ardea de răzbunare
Ş-în tribunalul lumei pârâş mă osândea!

O sfântă hotărâre m-armă întru putere
Să rabd astă ispită. Dar, Doamne! ce văzui?
Ast duh de răzvrătire era însuşi muiere,
Şi nici o dosebire de drac nu cunoscui!

Să aibi în veci de faţă o singură idee!
Să ştii că a ta taină e-n mână de femeie,
Şi ea să te supuie în spate-a o purta!

Adevărat uşure, n-aveam vreo povară;
Dar greu e s-aibi asupră-ţi femeia cea uşoară
Ş-în voile-i vrodată să nu poţi a intra!

XV

Aduse întâmplarea şi visu-şi schimbă faţa:
Taina-mi nu mai fu taină, povara scuturai;
Pare că eram slobod, voii să-mi schimb viaţa,
Dar nici o fericire mai mult nu mai aflai.

În oricare-a mea faptă eu n-aveam mângâiere,
În oricare prieten aflam ascuns vrăjmaş,
În orice om o spaimă, în mine o durere,
O vecinică osândă chiar într-al meu lăcaş.

Urâsem omenirea în câţi îi cunoscusem
Şi mi-era drag tot omul pe care nu-l văzusem,
Şi decât toţi pe mine mai mult mă osândeam.
Mă învăţasem vina ca să mi-o dau tot mie;
Ast obicei cu lumea m-avea întru frăţie
Ş-apururea cu mine făcea de mă-nvrăjbeam.

XVI

Trecutul pentru mine ştersese-orice părere
Şi orice suvenire adânc mă sfâşia,
Iar viitorul groaznic îmi prevestea durere;
Nădejdea mă urâse, încât nici m-amăgea.

Vream să desfac cu lumea oricare legătură,
Să fiu slobod în toate, să fiu numai al meu,
Dar mă ţinea într-însa o singură făptură
Ce-mi răsfrângea în lume pe însuşi Dumnezeu.

Taina aceasta vecinic la om nu va fi zisă:
În inima-mi zdrobită în flăcări este scrisă,
Ce şi a ei ţărână în veci o va-ncălzi;

E scrisă într-o limbă aci necunoscută
Pe inima-mi ce geme şi care-n veci e mută,
Şi singur numai mie mi-e dat a o citi.

XVII

Lumea îmi era dragă; privata mea viaţă,
Când veselă, când tristă, într-însa petreceam;
Dar perspectiva lumei îşi pierde a ei faţă
Privind-o de aproape precum eu o priveam.

Amestecu-ntre oameni te-neacă de-mbulzire
Şi daca de la dânşii nu iei vinele lor,
Silit a-ntoarce răul l-a lor nedreptăţire;
Dar paza personală te face bănuitor.
Şi rea e bănuiala! un vierme al vieţii
Ce n-ascultă cuvântul, nici liniştea poveţii!
Omul supus la dânsa în veci e ticălos.

Greşita cugetare ce-aduce fericirea
N-o schimb pe adevărul ce-mi stinge nălucirea,
Ş-un ideal ferice mi-l surpă de tot jos.

XVIII

Pe aripile vremii zbura ş-a mea viaţă,
Cu vârst-a mele patimi pâşând se potolea;
Dar viţiul spre seară creşte de dimineaţă,
Şi viţurile mele cu vârsta se mărea.

Ce n-aş fi dat să-ntâmpin ştiinţa bărbăţiei,
Să-mi lumineze viaţa tovarăşă deplin
Cu-ncrederea aceea a nevinovăţiei
Şi al copilărie-mi blândul acel senin!

Râvna mi se stinsese, în toate eram rece,
Primejdie ori pace ştiam că-n rându-i trece.
A fi rău mi-era silă, şi bun din obicei.

Întreaga fericire, cereasca-mpărăţie
Au câştigat-o pruncii ş-a minţii sărăcie;
Acum, spre umbra morţii, acea făclie cei.

XIX

Dar o lumină sfântă la ochii mei îmi vine,
Ascunsuri se descoper la slabele-mi vederi;
În slavă-i adevărul s-aşază lângă mine;
Visul îşi schimbă faţa, şi nu mai văz păreri.
În aste adevăruri văz o vicleană spaimă
Care din iad ieşise atât a m-amăgi,
Care c-o nepătrunsă ş-îngrozitoare taină
Atâta fără preget în veci mă ispiti.

În urmă ca o groază la faţă se schimbase,
Şi toat-asemănarea în iazmă îşi luase
Trufaşului acela bun paznic heruvim.

Ce groaznică ispită! ce-ndemnuri vinovate!
Dar recunosc în urmă p-adevăratul frate
Frumosului meu, blându şi dulce serafim.

XX

O altă auroră în sufletu-mi luceşte,
Rază necunoscută d-a altor lumi ziori;
Ochii mi se deschide, şi-n ochii mei zâmbeşte
Ziua zilelor noastre, vecii netrecători.

Veacurile, viaţa-mi ca nopţi se strecurară,
Ş-încovoiat pe groapa-mi, o văz că s-a deschis
Ş-îmi face loc printr-însa să trec preste hotară.
E poarta veciniciei!... şi mă deştept din vis!

Fruntea-mi albită toată către pământ se lasă,
Braţele-mi răzemate toiagul meu apasă,
Iar sufletu-mi se-ntoarce şi cată înapoi...

O, zile! sau ce nume vouă vi se cuvine?
Dar aţi trecut! ce trece mai mult el nu mai vine.
Era mai dinainte să vă întreb pe voi.

poezie de Ion Heliade-Rădulescu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Visul

I

O altă auroră în sufletu-mi luceşte,
Rază necunoscută d-a altor lumi ziori;
Ochii mi se deschide, şi-n ochii mei zâmbeşte
Ziua zilelor noastre, vecii netrecători.

Veacurile, viaţa-mi ca nopţi se strecurară,
Ş-încovoiat pe groapa-mi, o văz că s-a deschis
Ş-îmi face loc printr-însa să trec preste hotară -
E poarta veciniciei!... şi mă deştept din vis!

Fruntea-mi albită toată către pământ se lasă,
Braţele-mi răzemate toiagul meu apasă;
Iar sufletu-mi se-ntoarce şi cată înapoi...

O, zile! sau ce nume vouă vi se cuvine?...
Dar aţi trecut! ce trece mai mult el nu mai vine.
Era mai dinainte să vă întreb pe voi.

II

Ce noapte variată! ce groaznică vedere!
Stăi! Îmi aduc aminte: în vis eu mă făceam
C-aş fi fost prunc, îmi pare, şi fără griji, durere,
În casa părintească cu grijă mă creşteam.
Trei fraţi ce avusesem părinţii mei pierdură
Şi rămăsesem singur cu-al lor fierbinte dor;
Trei fii creştea în mine tânăra lor căldură
Şi le zâmbea în mine toată nădejdea lor.

La vârsta mea, în chipu-mi c-o lungă suspinare
Ei se uita, ş-în ele afla asemănare
Acelor umbre scumpe ce nencetat vedea.

Eu nu ştiam necazul, nu cunoşteam mâhnire,
Lipsa mi-era streină, ş-orice nenorocire;
În braţul îngrijirei răul nu îndrăznea.

III

Dar visu-şi schimbă faţa, se prefăcură toate!
Şi parcă de când lumea părinţi nu am avut;
Simţii cruzimea soartei în recea streinătate
Şi mă văzui în lume pustiu, necunoscut.

Ai mei mă părăsiră; p-a mea copilărie
Grijele dau năvală, nevoia cunoscui;
Se veşteji pe faţa-mi oricare bucurie
Ş-orice amar al vieţii până în fund băui.

În voile-ntâmplării, întru a mea sudoare
Îmi câştigam o hrană abia-ndestulătoare,
Împins de vântul soartei subt cer fără senin,

Fără nici o povaţă şi făr-adăpostire
În voia-mi nendrăzneaţă şi fără îngrijire.
Cât e de crud să te-afli între ai tăi strein!

IV

Dar un năluc urmează, şi visu-şi schimbă faţa.
Mă pomenii în drumu-mi tovarăş că aveam:
Pare că mă-nsurasem, ş-amara mea viaţă
Cu o fiinţă dragă părtaş o îndulceam.

Cât o iubeam! şi câtă simţeam eu fericire!
Eu o vedeam un înger chiar într-adins venit,
Nedezlipit tovaroş l-a mea nenorocire,
Ca să aducă pacea în sufletu-mi mâhnit.

Ce bunuri eu printr-însa, ce mulţumiri plăcute
Şi ce simţiri fierbinte, plăceri necunoscute
În dragostile noastre din zi în zi vedeam!

Prin ea mă făcui tată; simţirea-mi adormită
Se deşteptă l-ast nume; fiinţa-mi înmulţită
Se revie de focul prin care eu trăiam.

V

Visu-şi mai ţinea şârul, dar cu ceva schimbare,
Şi se făcea că traiu-mi ceva se mai lesni;
Vedeam în a mea casă bogata-ndestulare
Ş-în preajma mea mulţime de lume-a se hrăni.

Mulţime de mijloace acum mi se-nlesniră,
Drumuri deosebite acum mi s-au deschis,
Şi bunătăţi, păcate, amestec se-nmulţiră,
Şi mângâieri şi chinuri mă zvârcolea în vis.

Pe câmpul norocirei objetele în sfadă,
Spini, flori, verdeaţ-amestec se-nfăţişa grămadă,
Cuvânt, vedere, cuget... în tot mă rătăceam.
Plecam pe cărări netezi şi foarte-ntortoiate;
Stam să-mi mai iau odihnă, şi gânduri mestecate
Mă îndrepta-n picioare, m-oprea... şi iar porneam.

VI

Dar visu-şi schimbă faţa, şi iarăşi lângă mine
Văzui acea fiinţă ce-atâta o iubeam.
Dar ce fel de schimb magic la ochii mei îmi vine!
P-acea fiinţă scumpă eu n-o mai cunoşteam.

Pare că era rece l-adânca mea durere;
O, taină-ngrozitoare, abia îmi răspundea!
Căutături fatale avea a ei vedere,
Şi când vorbea, ca trăsnet în sufletu-mi izbea.

Ca cugetul, ca umbra era nedezlipită,
Vrăjmaşă pe odihna-mi era neîmblânzită;
Zicea că mă iubeşte, ş-în dragoste-i turba.

Ura-i îmi era pace şi dragostea-i osândă,
Rece-ntr-a ei mânie şi foc când era blândă;
Ce-amestec şi într-însa, şi-n mine volbora!

Eu o iubeam, o groază mă trăgea înapoi;
Ea era a mea viaţă! şi ce viaţă-ngrozitoare!
Voiam... Dar pentru mine nu era voi,
Vream s-o urăsc... mi-era o muncă-omorâtoare.

Îmi împuta vini ce nu le aveam;
Aşteptam osândă la orice faptă mare;
Eram bănuit chiar când mă smeream,
Ş-apoi, împăcată, era iertătoare.

Spaina în mine intrase,
Bănuială mă coprinsese,
Sufletul mi se-ngheţase,
Cugete rânduri neînţelese
Prin minte-mi repede vâjia.

Un chin, un iad, o muncă era a mea viaţă,
Demonul geloziei turbat mă sfâşia;
Veninul din rărunchii-i în veci mă otrăvea,
Năpastea îndrăcită rânjea pe a lui faţă.

În veci fără de moarte,
În veci se omora,
Se-ncolăcea în toarte
Ş-în veci mă blestema.

VII

Atunci eu lângă mine văzui două fiinţe
Nevinovate, -ntocmai aşa precum eram;
Lor le era ocară a mele suferinţe,
Şi la acea năpaste mai rău mă chinuiam.

În veci a lor necinste mie mi-era durere
Ş-în veci fără de voia-mi eu le eram fatal;
Însă tovărăşia mi-era o mângâiere
În muncile-mi schimbate în locul infernal.

Prieteşug în mine curat se-nsânuieşte,
Şi locul de osândă nu mă mai îngrozeşte,
Un rai îmi era însuşi al închisorii sân.

Dragostea ce se naşte în muncile robirei,
Prieten din necazuri, părtaş nenorocirei,
Sânt însuşi curăţia, şi vecinice rămân.

Îmi era drage aste fiinţe,
Îmi era scumpă a lor vedere,
Mi-era un balsam l-a mea durere;
Cele din ceruri dulci cunoştinţe
Era mai slabe decât a mea.

Trăiam în ele, ş-a mea viaţă
Mi-era nădejde şi fericire;
Dumnezeu însuşi şi omenire
Slăveam fanatic în a lor faţă,
Ş-a mea-nchinare mă fericea.

Raiul credinţei, acel ferice,
Binele-acela fără de nume,
Acea viaţă din ceea lume
Care nădejdea în fund ne zice,
Toate prin ele eu le visam.

Acea din ceruri sfântă căldură,
Dragostea însuşi, blânda credinţă
Pusese-n mine a lor fiinţă
Şi a lor faguri într-a mea gură,
Şi al lor nume eu răsuflam.

Inima-mi toată în înfocare
Vulcanul Etna însuşi era,
Insulă-n valuri statornic sta
În viforoasa, muginda mare,
Unde-acel nume era înscris.

A lor fiinţe se prefăcură
Una-ntr-un dulce, blând serafim,
Alta c-o sfântă, repede-arsură,
În paznic straşnic, bun heruvim.

Unul d-aproape era-mpăcare
Şi mângâiere la ce lucram;
Alta de cuget sfântă mustrare
Îmi zicea vina şi mă-ndreptam.

Geniuri două mântuitoare
A mea visare le-nfăţişa;
A minţii mele sfătuitoare,
Ele în viaţă mă îndrepta.

Asfel gândirea-mi cea adâncată
În visu-mi dulce mi le forma;
Dar o schimbare neaşteptată
Goni nălucul ce mă-nşăla.

VIII

În sfântul meu nesaţiu, delirul meu cel mare,
Pe dragele fiinţe ardeam să le privesc,
Şi s-aprindea în mine o naltă înfocare
De ele să m-apropii şi dorul să-mi vădesc.

Ele fugea de mine ş-în veci mi-era de faţă,
În veci eu după ele eram neobosit;
În goan-ostenitoare ele mi-era povaţă,
Dar să le-ajung vrodată în veci mi-a fost oprit.

Fantome de nădejde, fiinţe-aeriene
Şi fără de amestic cu cele pământene!
Cu mintea-mi cea hrăpită semeţ mă-ntraripam.
Ele zâmbea la râvna-mi ş-îmi împuta-ndrăzneala,
Poruncitorul deget îmi arăta greşala.
Nebun d-a mea ruşine, mai repede zburam.

IX

Dar fără veste-odată un trăsnet şărpuieşte;
Răsăr, şi lângă mine văz mort unul din fii.
Eu mă deştept de cuget! şi cugetu-mi vorbeşte:
"Opreşte, îndrăzneţe! la muma lor să vii.'

O văz iar lângă mine, galbenă, veştejită;
Ea nu era schimbată, ci eu m-am fost schimbat;
În inima-mi rebelă o ură umilită
P-ascuns se furişase ş-adânc s-a fost cuibat.

O vină-n veci aduce o vină şi mai mare,
Ş-o patimă pe alta şi mai sfâşiitoare,
Ş-a lor năvală este şiroi pustiitor.

Iar omu-n întunerec pipăie, şovăieşte;
Râpa e sub picioare, omul se prăvăleşte.
Asfel păcatul este viclean ş-amăgitor!

X

Mă pomenii în casă-mi, şi visu-şi schimbă faţa,
În sânul casei mele eu mă vedeam strein:
Tot nu ţinea de mine, şi însuşi a mea viaţă.
Rece, fierbinte-n toate, totul mi-era un chin.

Voiam să-mi viu în sine-mi din lunga-mi rătăcire;
Cerui să-mi văz copiii: dar nu era mai mult.
Un dor fără de moarte izbi a mea simţire
Şi numele de tată eu îngânat l-ascult.
Alte fiinţe scumpe văzui pe lângă mine,
Al lor zâmbet la rana-mi făcea un mare bine,
Ş-ast schimb de mângâiere mai rău mă sfâşia.

Parcă simţeam în mine o slabă bucurie,
Dar cugetu-mi pierduse tânăra-i curăţie,
Pacea cea veche-n sânu-mi mai mult nu lăcuia.

XI

Voiam să-mi sparg veninul, să uit cele trecute;
Munca îmi era dragă, ca uriaş munceam;
Roduri scotea-nsutite puterile-mi pierdute:
Folosul l-avea alţii, eu lipsa dobândeam.

Petreceri înţelepte, aflări ingenioase
Mintea-mi prea obosită grămadă izvodea,
Ş-a tristului meu suflet icoane credincioase
Isprăvi avea destule, dar şâr nu mai ţinea.

Lumea se învăţase să m-aibă pentru sine,
Şi orice obosire sau muncă pentru mine
Mi-era o mare vină - şi aspru m-osândea!

Mi-era păcat de moarte oricare slăbiciune
Şi fapte-obicinuite oricare fapte bune;
Un rob streini şi rude al lor mă socotea.

XII

Dar visu-şi schimbă faţa. Cu cruda a mea soartă
Pare că mă-mpăcasem ş-odată iar văzui
Pe heruvimu-acela l-a fericirei poartă,
Schimbat în negru înger, şi nu-l mai cunoscui.
Ce spaimă de-ntunerec! ce iazmă-ngrozitoare!
Viclean ascuns, făţarnic, împieliţat Satan.
Un duh semeţ de vrajbă, turbat de răzbunare!
Şarpe îi era limba, pe cinstea mea duşman!

În faptele-i spurcate era însuşi păcatul,
Subt mască de virtute vedeai pe vinovatul;
În veci dup-ale sale şi umbra-i bănuia.

Ardea să-l crează lumea de cinste, curăţie,
Şi lumea-l vedea-ntocmai ocară, viclenie;
Şi când afla că-l ştie, atuncea se-ndrăcea.

XIII

Parcă era femeie... trăsuri amestecate
Se gâlcevea pe faţa-i de nevoiaş bărbat:
Lungă, lungă, subţire şi oase înşârate,
O sprintenă momâie forma grozavu-i stat.

Ochii îi era negri ş-un foc în ei de sânge,
Subt ei un nas lung, groaznic umfla fatale nări;
Gura-i, un iad de largă, voia cochet a strânge;
Scălâmbu era-n faţa-i, în trupu-i, în mişcări.

Galbenă şi uscată faţa-i cea lunguiată,
Până la urechi buza-i d-ocară-nveninată,
Un rumen de strigoaică în veci se-mprumuta.

Picioare de insectă ce foametea o vesteşte,
În veci nesăţioasă cu cinstea se hrăneşte
De la streini şi rude, făr' a putea-o da.

XIV

Visu-şi mai ţinea şârul, dar cu ceva schimbare;
Şi-ast înger de-ntunerec în veci mă ispitea,
Spion faptelor mele ardea de răzbunare
Ş-în tribunalul lumei pârâş mă osândea!

O sfântă hotărâre m-armă întru putere
Să rabd astă ispită. Dar, Doamne! ce văzui?
Ast duh de răzvrătire era însuşi muiere,
Şi nici o dosebire de drac nu cunoscui!

Să aibi în veci de faţă o singură idee!
Să ştii că a ta taină e-n mână de femeie,
Şi ea să te supuie în spate-a o purta!

Adevărat uşure, n-aveam vreo povară;
Dar greu e s-aibi asupră-ţi femeia cea uşoară
Ş-în voile-i vrodată să nu poţi a intra!

XV

Aduse întâmplarea şi visu-şi schimbă faţa:
Taina-mi nu mai fu taină, povara scuturai;
Pare că eram slobod, voii să-mi schimb viaţa,
Dar nici o fericire mai mult nu mai aflai.

În oricare-a mea faptă eu n-aveam mângâiere,
În oricare prieten aflam ascuns vrăjmaş,
În orice om o spaimă, în mine o durere,
O vecinică osândă chiar într-al meu lăcaş.

Urâsem omenirea în câţi îi cunoscusem
Şi mi-era drag tot omul pe care nu-l văzusem,
Şi decât toţi pe mine mai mult mă osândeam.
Mă învăţasem vina ca să mi-o dau tot mie;
Ast obicei cu lumea m-avea întru frăţie
Ş-apururea cu mine făcea de mă-nvrăjbeam.

XVI

Trecutul pentru mine ştersese-orice părere
Şi orice suvenire adânc mă sfâşia,
Iar viitorul groaznic îmi prevestea durere;
Nădejdea mă urâse, încât nici m-amăgea.

Vream să desfac cu lumea oricare legătură,
Să fiu slobod în toate, să fiu numai al meu,
Dar mă ţinea într-însa o singură făptură
Ce-mi răsfrângea în lume pe însuşi Dumnezeu.

Taina aceasta vecinic la om nu va fi zisă:
În inima-mi zdrobită în flăcări este scrisă,
Ce şi a ei ţărână în veci o va-ncălzi;

E scrisă într-o limbă aci necunoscută
Pe inima-mi ce geme şi care-n veci e mută,
Şi singur numai mie mi-e dat a o citi.

XVII

Lumea îmi era dragă; privata mea viaţă,
Când veselă, când tristă, într-însa petreceam;
Dar perspectiva lumei îşi pierde a ei faţă
Privind-o de aproape precum eu o priveam.

Amestecu-ntre oameni te-neacă de-mbulzire
Şi daca de la dânşii nu iei vinele lor,
Silit a-ntoarce răul l-a lor nedreptăţire;
Dar paza personală te face bănuitor.
Şi rea e bănuiala! un vierme al vieţii
Ce n-ascultă cuvântul, nici liniştea poveţii!
Omul supus la dânsa în veci e ticălos.

Greşita cugetare ce-aduce fericirea
N-o schimb pe adevărul ce-mi stinge nălucirea,
Ş-un ideal ferice mi-l surpă de tot jos.

XVIII

Pe aripile vremii zbura ş-a mea viaţă,
Cu vârst-a mele patimi pâşând se potolea;
Dar viţiul spre seară creşte de dimineaţă,
Şi viţurile mele cu vârsta se mărea.

Ce n-aş fi dat să-ntâmpin ştiinţa bărbăţiei,
Să-mi lumineze viaţa tovarăşă deplin
Cu-ncrederea aceea a nevinovăţiei
Şi al copilărie-mi blândul acel senin!

Râvna mi se stinsese, în toate eram rece,
Primejdie ori pace ştiam că-n rându-i trece.
A fi rău mi-era silă, şi bun din obicei.

Întreaga fericire, cereasca-mpărăţie
Au câştigat-o pruncii ş-a minţii sărăcie;
Acum, spre umbra morţii, acea făclie cei.

XIX

Dar o lumină sfântă la ochii mei îmi vine,
Ascunsuri se descoper la slabele-mi vederi;
În slavă-i adevărul s-aşază lângă mine;
Visul îşi schimbă faţa, şi nu mai văz păreri.
În aste adevăruri văz o vicleană spaimă
Care din iad ieşise atât a m-amăgi,
Care c-o nepătrunsă ş-îngrozitoare taină
Atâta fără preget în veci mă ispiti.

În urmă ca o groază la faţă se schimbase,
Şi toat-asemănarea în iazmă îşi luase
Trufaşului acela bun paznic heruvim.

Ce groaznică ispită! ce-ndemnuri vinovate!
Dar recunosc în urmă p-adevăratul frate
Frumosului meu, blându şi dulce serafim.

XX

O altă auroră în sufletu-mi luceşte,
Rază necunoscută d-a altor lumi ziori;
Ochii mi se deschide, şi-n ochii mei zâmbeşte
Ziua zilelor noastre, vecii netrecători.

Veacurile, viaţa-mi ca nopţi se strecurară,
Ş-încovoiat pe groapa-mi, o văz că s-a deschis
Ş-îmi face loc printr-însa să trec preste hotară.
E poarta veciniciei!... şi mă deştept din vis!

Fruntea-mi albită toată către pământ se lasă,
Braţele-mi răzemate toiagul meu apasă,
Iar sufletu-mi se-ntoarce şi cată înapoi...

O, zile! sau ce nume vouă vi se cuvine?
Dar aţi trecut! ce trece mai mult el nu mai vine.
Era mai dinainte să vă întreb pe voi.

poezie de Ion Heliade Rădulescu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pe mare

Ah! viaţa pentru mine,
Scump înger! fără tine
Nu are nici un bine,
Nu are nici un dar.
În cer fie lumină,
Sau nori, sau noapte lină,
Sufletul meu suspină,
Suspină cu amar!

Oricare nălucire
L-a omului simţire
Aduce-nsufleţire
Cu glasu-i încântat,
Se pierde-n neagra ceaţă
Ce-ntunecă-a mea viaţă
Şi glasu-i se îngheaţă
De mine depărtat.

Acum cerul zâmbeşte,
Natura-ntinereşte
Şi tot care trăieşte
Se simte fericit;
Dar mie ceru-mi pare
Cuprins de-ntunecare;
Văd lumea-n întristare
Ca sufletu-mi cernit!

Zadarnic cat plăcere,
Zadarnic mângâiere,
S-alin a mea durere,
Să curm al meu suspin.
Trecuta fericire
Izvor e de jelire,
Şi dulcea-i suvenire
Hrăneşte jalea-n sân!

O, valuri mari de spume!
Purtaţi-mă prin lume
Ca frunza fără nume
Ce o plutiţi uşor,
Şi m-aruncaţi din mare
Pierdut, fără suflare,
Pe malul cu uitare
Adâncului Bosfor!

poezie clasică de Vasile Alecsandri (mai 1847)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cine crede dar în Mine

Cine vine la Mine nu va flămânzi niciodată
Şi cine se-ncrede în Mine sus în cer are un Tată
Căci din cer m-am pogorât nu să fac dar voia Mea
Ci a scumpului Părinte — să-mplinesc doar voia Sa
Voia Lui acesta este din tot ce dar El mi-a dat
Să nu pierd aici nimica cum dar El m-a învăţat
Voia Tatălui Meu este pe Fiu cine îl vede
Să nu piară pe vecie — în El cine se încrede
Şi aşa Mântuitorul ne-a vorbit de Fiinţa Sa
Pe acel ce crede-n Mine din morţi îl voi învia

Eu sunt Pâinea — din cer ce s-a pogorât
Domnu aşa odinioară despre Sine ne-a vorbit
Dar iudeii nu credeau şi-i vorbiră împotrivă
Căci a lor viaţă atunci — era-o barcă în derivă
Nu-i acesta Fiul lui Iosif între noi care trăieşte
Cum dar El acum ne spune din cer că El Însuşi este

Însă Doamnul le-a vorbit — între voi să nu cârtiţi
La Mine nimeni nu vine viaţa de nu o sfinţiţi
Dacă Tatăl nu v-atrage şi nu locuieşte-n voi
Nu puteţi veni la Mine să vă-nvii în ziua de apoi
În proroci e scris — toţi vor fi învăţaţi de Dumnezeu
Cine dar de Tatăl ascultă va primi Cuvântul Meu
Iar în ziua de apoi Eu fiinţa îi voi învia
Şi de-a pururi şi-n vecie viaţă el va căpăta
Adevărat adevărat vă spun — cine crede dar în Mine
Viaţa veşnică o are şi el de la moarte — la viaţă vine
Căci Eu sunt Pâinea Vieţii din cer care se coboară
Şi din Ea cine mănâncă în veci dar ca să nu moară
Cine dar din Ea mănâncă în veci dar — el va trăi
Şi Pâinea pe care o dau este trupul Meu să ştiţi
Pentru voi dar iată-l dau fraţii Mei cu toţi să fiţi
Cine crede dar în Mine Viaţa veşnică o are
Căci Eu îi ofer un nume şi îi dau pe veci salvare
O veniţi dar prin credinţă — Evanghelia o urmaţi
Ca să fiţi cu toţi de aicea şi surori şi să-mi fiţi fraţi
11-02-2020- mănăştur

poezie de autor necunoscut/anonim
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Eterna pace

Viaţa noastră e viaţa spumei
Şi totuşi, de-ar seca din fundu-i marea,
O altă mare-ar face lacrimi lumei.

Precum uitarea-i a durerii moarte
Astfel şi moartea e uitarea vieţii
Spre-a răsăsri din nou la altă soarte.

Da, e-o dorinţă mare, fără nume,
Pe care-n tot adâncul o cuprinde
Bătrânul haos, născător de lume.

Atâtea lumi care rotesc în haos
Cu zborul lor măsurător de vreme,
În veci pe cale, neaflând repaos.

Astfel tot trec, ca şi un roi ce trece,
Şi-n a lor fugă fierb şi se-nfierbântă,
Plutind în veci prin universul rece.

Astfel e timpul, care lung străbate
Prin mii de veacuri, stăpânind în silă,
Născând şi ucizând în lume toate.

Astfel e spaţiul fără fund şi fine,
Iar din încrucişarea - amundurora,
Născând mişcare, s-au născut lumine.

Căci timpu-i tatăl, iar genunea-i muma,
Iar fiul e mişcarea, e amorul,
E foc aprins ce arde pân-acuma.

Astfel rotind se-nvârt în jur de soare,
Pe când el însuşi cu ele împreună
O altă clină-n veci o să coboare.

Din trei mişcări mişcarea lor se-adună,
Cu toţi în jos, toţi împrejur de sine,
Toţi împrejurul altor fac cunună.

Şi-astfel din noapte s-a-nchegat lumine,
Căci prin mişcare s-au aprins cu toate,
Prin neodihnă ceru-ntreg se ţine.

Şi cine ştii când ceasul lor va bate
Şi cele trei inele s-or desface
Din a mişcării sfântă trinitate.

Şi peste toţi s-o-ntinde – eterna pace.

poezie celebră de Mihai Eminescu (1882)
Adăugat de Maria Hadârcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pavilionul romantic

Aice între arburi, când lumea toată tace,
Alerg subt a lor frunze odihna a-mi găsi,
Vroind de-a mele chinuri la ei a mă disface,
Vroind să jur subt umbră-li în veci a nu simţi.

Zadarnic de la oameni nădăjduiam iubire,
Zadarnic fericire la dânşii mai catam,
Căci, vai, în ei lipseşte orice compătimire
Ş-adesea între dânşii mai mult mă întristam.

La marea mea durere nu aflu alinare,
Ce numai o fiinţă mi-o poate vindeca:
Zadar cer de la ceruri asupră-mi îndurare,
Căci ah, la a me rugă nu vra a-mi ajuta.

Toate-s pornite asupră-mi, şi cer şi elemente,
Jurate l-a mele chipuri grozav a mă munci;
Şi eu la ce-ntre oameni mai caut simtimente?
.....................................
Dar ah, păşind acuma în tânără grădină
Gândeam că de necazuri la ea m-oi dispărţi;
Ş-în loc să văz viindu-mi o rază mai senină,
Simţesc c-a mele chinuri încep a s-înmulţi.

În pavilion aice, privesc cum se răsfrânge
Pârâul ce-ntre pietre curgând neîncetat
Şi el pare că-ntreabă de ce ochiul meu plânge?
De ce atâte lacrimi varsă neprecurmat?

Zefirul pintre frunze îmi pare că-mi şopteşte:
Acel iubit de tine în veci nu te-a iubi!
Apa cu-a ei murmură iar pare că-mi vorbeşte
Că-n veci de-a me dorinţă nu mă voi îndulci.

Cântarea filomelei îmi pare-aşa de tristă,
Ca plânsul cucuvaiei, ca glasu-i cobitor;
Ş-a silfului saltare îmi pare o tempistă
Şi lucea aurorei un nor îngrozitor.

Şi salcea rămuroasă o simţ c-ar vrea să zică:
Fiinţa părăsită de soartă, de noroc!
Cu drept aceste lacrimi den ochii tăi tot pică,
Că mult încă va arde înflăcăratu-ţi foc.

Şi sufletul acela ce inima-ţi iubeşte
Cu cât i-arăţi iubirea-ţi cu-atât ţi-e mai străin
Ş-adesea a lui gură pe altul drăgosteşte
Când pieptu-ţi pentru dânsul răsuflă un suspin.

Până a n-o cunoaşte faţa ce ţi-i iubită
Plăcerea pretutindeni în zori te-ntâmpina
Dar azi a ta simţire atât e de rănită
Încât nici o suflare n-o poate vindica.

Deci dac-aceste toate obiecturi de plăcere
De care s-împresoară un suflet nejignit
Nu pot să-mi deie mie nici semn de mângâiere
Ce-mping din sinu-ţi oftări necontenit,

Apoi ce pot în lume să mai aştept de-acuma?
Decât necazuri crunte ş-un trai îngrozitor?
Liniştea în mormântu-mi o voi găsi-o numa
Unde-mi se va stinge şi focul de amor.

poezie de Mihai Cuciuran
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Rugăciune

Fiinţă naltă, lungă vedere,
Izvor puternic de mângâiere,
Pavăză sfântă astui pământ!
Dă ascultare, nu-ţi fie silă,
Unui glas jalnic, ce cere milă,
Ce a se plânge are cuvânt.

Nu se cuvine a se răpune
În vânt ca fumul o rugăciune
Cu plâns făcută lângă altar,
Unde nădejde are oricine
Să dobândească cerând vrun bine
Sau lui să-ncete vrun ce amar,

Unde tot omul, când îţi vorbeşte
Vorbe în taină, smerit priveşte
A ta fiinţă de faţă stând;
Unde tu însuţi simţi datorie,
S-arăţi oricărui spre bucurie,
Că vrei fierbinte s-ajuţi oricând!

A ta putere nemărginită
În veci urmează a fi pornită
Spre uşurinţă şi spre folos;
Nici să nu lase p-a ta zidire
Tristă să zacă în asuprire,
Să nu te simţă de reazăm jos!

Nu cer prisoase sau nălucire;
Voiesc dreptate, cer mântuire
Patriii mele, jalnic pământ
Vai! ale cării necazuri multe
Ce suflet poate să le asculte
Şi să nu plângă dând crezământ!

La ea te-ntoarce, de vezi cum geme,
Cum a se plânge însuţi se teme,
Privind că este tuturor joc,
Unde dreptatea cătare n-are
Nici asupritul face strigare,
Căci el în vină cade pe loc.

Destule veacuri, de când o soartă
Nemilostivă, mereu ne poartă
Spre osândire, cum e mai rău!
Destule veacuri, de când suspină,
Mâhnirii jertfă, fără lumină,
Încât nu vede nici cerul tău!

Vântul îi suflă tot neplăcere,
Norii îi plouă nemângâiere,
De flori nu gustă plăcut miros,
A primăverii dulce ivire
Pentru ea n-are înveselire,
Ei nu răvarsă nimic frumos.

Din ale tale bunătăţi, fapte
Spre fericire tuturor date,
Ea numai parte n-are de loc,
Ea numai râvna unui părinte
Puternic foarte de loc nu simte,
Ca să-i aducă dulce noroc.

Nu cumva, Soare, că merit n-are
Să ne numească naţie mare,
Să guste dreptul cuviincios,
Când în tot chipul spre fală poate,
Nepreţuite daruri s-arate
Cu care lumii să dea folos?

Cu dreptul este, naltă fiinţă
A fi în astă grea neputinţă,
Acum s-ajungă aşa de prost
Fiica acelor ce, cât se poate
Cu strălucire urmând în toate,
Stăpânitorii lumii au fost?

Cu ce dreptate pradă să fie,
Să tot încerce sfântă urgie,
Când împotrivă-ţi ea n-a urmat?
Cu ce dreptate streinii calcă
Dreptul asupră-i, când rău să facă
Ea lor vrodată n-a cugetat?

De e greşit ţie, Părinte,
Milostivire în sfârşit simte,
Te rog, înceată-i biciul de foc;
Iar dacă soarta de răutate
O asupreşte, pe nedreptate,
Fără de vină a fi de loc.

Cum poţi să suferi cu mulţumire,
Nevinovate în asuprire
Să aridice glas în zadar,
Când împotriva voinţii tale
Nimic nu poate ca să te-nşale,
Nici să urmeze un pas măcar?

A ta vedere zăreşte toate,
Mâna ta iarăşi îndată poate
Să zăticnească răul din drum
Şi cu adâncă înţelepciune
Să-mprăştieze lumii tot bune,
Spre mângâiere a fi oricum.

Deci cu dreptate, naltă Putere,
Dă ascultare unui ce cere
Patriei sale bine, folos.
Cunoaşte-i dreptul uitat de tine
Şi de aceea călcat d-oricine,
Ce i se cade, dă-i cu prisos.

Apleacă mâna de o ardică
Şi-ndată fă-o mare din mică,
Să lase nume nemuritor.
Şi-n norii cinstii mult să se-nalţe,
Pe calea vieţii în veci să calce,
De strălucire având izvor.

Trimite-i încă plăcută rază
Negură tristă să nu mai vază,
Arată-i cerul tot cu senin!
Şi patriotul să aibă fală
A-şi pune viţa naţională
La întrebarea unui strein.

Câte acuma sufere rele,
Ca vântul praful, în laturi dă-le,
Să nu mai vază nici urma lor
Şi neştiută să nu mai zacă,
Ci împotrivă zgomot să facă
În toată lumea răsunător.

Dar ea cu lacrimi l-a ta fiinţă
În veci închine recunoştinţă,
Să glăsuiască numele tău,
Urmând întocmai voinţii tale,
Cerând şi râvna inimii sale
A-i fi spre pază la orice rău.

Dar ce să fie acea lumină,
Ce sus se vede de focuri plină,
Şi dimpreună un zgomot lin?
Nu crez să fie semn de furtună,
Când de loc vântul nori nu adună,
Când peste toate privesc senin.

Nu cumva, Soare, veste să fie
Patriei mele spre bucurie,
Că rugăciunea ce a făcut,
De către sfântul se-mbrăţişază,
Şi că prin focuri încredinţează
A ei lucrare nu dupe mult?

Adevăr este acea lumină,
Vesteşte soartă de raze plină,
Ce se găteşte ăstui pământ;
Ce din poruncă supusă vine,
Patriei mele în veci să-nchine
A ei credinţă cu jurământ.

poezie de Vasile Cârlova
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pe langa plopii fara sot

Pe lângă plopii fără soţ
Adesea am trecut;
Mă cunoşteau vecinii toţi -
Tu nu m-ai cunoscut.

La geamul tău ce strălucea
Privii atât de des;
O lume toată-nţelegea -
Tu nu m-ai înţeles.

De câte ori am aşteptat
O şoaptă de răspuns!
O zi din viaţă să-mi fi dat,
O zi mi-era de-ajuns;

O oră să fi fost amici,
Să ne iubim cu dor,
S-ascult de glasul gurii mici
O oră, şi să mor.

Dându-mi din ochiul tău senin
O rază dinadins,
În calea timpilor ce vin
O stea s-ar fi aprins;

Ai fi trăit în veci de veci
Şi rânduri de vieţi,
Cu ale tale braţe reci
Înmărmureai măreţ,

Un chip de-a pururi adorat
Cum nu mai au perechi
Acele zâne ce străbat
Din timpurile vechi.

Căci te iubeam cu ochi păgâni
Şi plini de suferinţi,
Ce mi-i lăsară din bătrâni
Părinţii din părinţi.

Azi nici măcar îmi pare rău
Că trec cu mult mai rar,
Că cu tristeţă capul tău
Se-ntoarce în zadar,

Căci azi le semeni tuturor
La umblet şi la port,
Şi te privesc nepăsător
C-un rece ochi de mort.

Tu trebuia să te cuprinzi
De acel farmec sfânt,
Şi noaptea candelă s-aprinzi
Iubirii pe pământ.

poezie celebră de Mihai Eminescu
Adăugat de Ion Bogdan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Steluţa

Tu, care eşti pierdută în neagra vecinicie,
Stea dulce şi iubită a sufletului meu!
Şi care-odinioară luceai atât de vie
Pe când eram în lume tu singură şi eu!

O! blândă, mult duioasă şi tainică lumină!
În veci printre steluţe te cată al meu dor,
Ş-adeseori la tine, când noaptea e senină,
Pe plaiul nemuririi se nalţă c-un lung zbor.

Trecut-au ani de lacrimi, şi mulţi vor trece încă
Din ora de urgie în care te-am pierdut!
Şi doru-mi nu s-alină, şi jalea mea adâncă
Ca trista vecinicie e fără de trecut!

Plăceri ale iubirii, plăceri încântătoare!
Simţiri! măreţe visuri de falnic viitor!
V-aţi stins într-o clipală ca stele trecătoare
Ce las-un întuneric adânc în urma lor.

V-aţi stins! şi de atunce în cruda-mi rătăcire
N-am altă mângâiere mai vie pe pământ
Decât să-nalţ la tine duioasa mea gândire,
Steluţă zâmbitoare dincolo de mormânt!

Căci mult, ah! mult în viaţă eu te-am iubit pe tine,
O, dulce dezmierdare a sufletului meu!
Şi multă fericire ai revărsat în mine
Pe când eram în lume tu singură şi eu!

Frumoasă îngerelă cu albe aripioare!
Precum un vis de aur în viaţă-mi ai lucit,
Şi-n ceruri cu grăbire, ca un parfum de floare,
Te-ai dus, lăsându-mi numai un suvenir iubit.

Un suvenir, comoară de visuri fericite,
De scumpe, şi fierbinte, şi dulce sărutări,
De zile luminoase şi îndumnezeite,
De nopţi veneţiane şi pline de-ncântări.

Un suvenir poetic, coroana vieţii mele,
Ce mângâie şi-nvie duioasă-inima mea,
Şi care se uneşte cu harpele din stele
Când mă închin la tine, o! dragă, lină stea!

Tu dar ce prin iubire, la a iubirii soare,
Ai deşteptat în mine poetice simţiri,
Primeşte-n altă lume aceste lăcrimioare
Ca un răsunet dulce de-a noastre dulci iubiri!

poezie celebră de Vasile Alecsandri
Adăugat de Doina Bumbuţ
Comentează! | Votează! | Copiază!

La moartea unei fiinţe dragi

Iubito,
îţi dormi somnul cel de veci.
Eşti moară... moartă...
o ce cuvânt îngrozitor...
trăieşti doar în amintirea mea...
vei deveni tot mai palidă
până când umbrele întunecate şi reci
mă vor chema şi pe mine.

Iubito dragă,
este prima ta infidelitate,
căci nu m-ai luat şi pe mine cu tine.

Ascultă-mă pentru ultima dată:
îţi jur credinţă...
fidelitate faţă de mine însumi,
aşa cum ţi-ai dorit.

Ah, iubito dragă...
nu...
să nu-ţi dormi somnul cel de veci
de una singură.
Sufletul meu... inima mea,
te va însoţi...

poezie de Cezar Cătălin Viziniuck (2 decembrie 2000)
Adăugat de Cezar Cătălin Viziniuck
Comentează! | Votează! | Copiază!

Adio

De-aş trăi cât lumea-ntreagă,
Gândul meu la tine, dragă,
Vecinic, vecinic va zbura,
Ş-orice e mai sfânt în mine,
Dulce înger! pentru tine,
Pentru tine-l voi păstra.

Cea mai blândă-a mea gândire,
Cea mai gingaşă simţire,
Cel mai falnic dor al meu
Ţie numai, numai ţie
Le închin pentru vecie
Ca la însuşi Dumnezeu!

Tu, fiinţă de slăvire!
C-un cuvânt, cu o zâmbire,
Cu un dulce sărutat!
Mi-ai dat suflet, mi-ai dat viaţă,
Şi a raiului dulceaţă
Tu în sânu-mi ai vărsat!

Tu mi-ai dat cu-a ta iubire
Acea naltă fericire,
Acel simt dumnezeiesc
Ce puternic ne supune
Şi ne-naltă de ne pune
Sus, pe tronul îngeresc!

Tu, Eleno!... dar, vai mie!
Într-o noapte de urgie
Cerul crud ne-a despărţit!
Tu te-ai dus, te-ai dus, iubită...
Fericirea-mi nesfârşită
Într-o clipă s-a sfârşit!

Aşa-i soarta! aşa-n lume
Tot ce poartă-un dulce nume,
Tot ce-i falnic şi frumos
Curând trece, curând moare,
Ca un cântec, ca o floare,
Ca un fulger luminos!

Steaua vine, steaua piere!
Astfel dulcea-mi mângâiere
A pierit de pe pământ;
A pierit, s-a dus cu tine
În locaşul de lumine...
Şi eu plâng pe-al tău mormânt!

Singur, singur cu-a mea jale,
Rătăcit pe-a vieţii cale,
Ca un orb nenorocit,
Viaţa-mi scade, jalea-mi creşte,
Ş-al meu dor în veci s-opreşte
Pe mormântul tău iubit!

Adio! pe-aceste maluri
De-ale Bosforului valuri
Îngânate lin, uşor,
Te las, înger de iubire!
Cu a vieţii-mi fericire,
Cu-al meu suflet plin de dor!

poezie celebră de Vasile Alecsandri
Adăugat de Adelydda
Comentează! | Votează! | Copiază!

Paşi de lumină

Pe-ale Tale mâini preasfinte
Vreau Isus să m-odihnesc
Şi în dragostea-ţi fierbinte
Numele să-ţi proslăvesc

Să îţi dau Isuse viaţa
Şi fiinţa mea acum
Tu să-mi scalzi în Tine faţa
Să-mi fii soare să-mi fii drum

Vreau Isus să-ţi dăruiesc
Şi fiinţa şi destinul
Pentru veci să te iubesc
Căci Isuse Tu-mi eşti drumul

Şi îmi eşti pe veci comoară
Îmi eşti stâncă şi izvor
Vino dar aici coboară
Isus Domn al domnilor

Numai Tu o Doamne-mi dai
Şi lumina şi Adevărul
Îmi eşti stâncă şi-mi eşti Rai
Pentru veci şi îmi eşti ţelul

Numai Tu îmi eşti menire
Stâncă vie şi adăpost
De aceea a mea iubire
Ţi-o dau Ţie să-mi fii rost

Pune-mi dar mâna pe frunte
Şi mă fă aşa cum vrei
Fiinţa mea să te asculte
Jos în lumea celor răi

Fă-mă Doamne un izvor
De iubire pentru Tine
O Preascump Mântuitor
Prinţ al dragostei Divine

Ca să-ţi cânt a Ta iubire
Al Tău har nestăvilit
Căci Doamne la mântuire
Şi pe mine m-ai primit

Să-ţi cânt Doamne biruinţa
Harul Tău nespus de mare
C-ai pus în mine credinţa
Să am parte de salvare

Căci doar Tu Isus ne eşti
Adăpost şi călăuză
Tu pe braţe ne primeşti
Duhul Tău să ne pătrunză

Şi pe palme azi ne ţii
Să-ţi fim Doamne slujitori
Să-ţi cântăm în veşnicii
Pe veci că-ţi suntem datori

În lumina Ta cea sfântă
Numai Tu azi ne zideşti
Chiar şi soarele-n noi cântă
Căci la sân Tu ne primeşti

Tu ne-ai dat a Ta lumină
Duhul Tău Isus Cel Sfânt
Să trăim fără de vină
Viaţa nouă pe pământ

Şi cu sângele Tău Sfânt
Tu Isuse ne-ai spălat
Ne-ai hrănit cu-al Tău Cuvânt
S-avem sufletul curat

Numai Tu ne dăruieşti
O Isus a Ta lumină
Şi în dragoste ne creşti
Să trăim fără de vină

Pe-ale Tale palme sfinte
Adesea aici ne iai
Şi prin dragostea-ţi fierbinte
Fapte bune Tu ne dai

Să-mpletim lumina sfântă
Cu Adevărul Tău Isus
Şi azi îngerii de cântă
Căci la sânul Tău ne-ai pus

Ne-ai făcut să-ţi fim cântare
De slavă — să-ţi lăudăm
Al Tău Nume Doamne mare
Mire ca să te avem

Paşii noştri de lumină
Adesea Tu i-ai făcut
Dragostea ca să ne ţină
Tu să fii al nost" avut

Ţie dar Isus onoare
Ţi-aducem cu bucurie
Ne eşti viaţă şi salvare
Numele slăvit să-ţi fie

Că-n lumina mântuirii
Cu drag Isus ne-ai zidit
Ne-ai scăpat de jugul firii
Mire drag Mire iubit

Vânturi rele aici când bat
Tu ne eşti un adăpost
Ne ţii sufletul curat
Şi ne eşti Isuse rost

Tu ne dai azi biruinţă
Ca pe palme dar ne ţii
Să-ţi cântăm azi prin credinţă
Onorat Isus să fii
02-12-2019 mănăştur

poezie de autor necunoscut/anonim
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu prea am avut timp

Timp ca să rămân în viaţă
nu prea am avut.
Lovituri primite-n faţă
mult timp m-au durut.
Am făcut doar fapte bune
dăruite tuturor
şi-am rămas singur pe lume
fără pic de ajutor.
Pentru mine viaţa,
o noapte lungă a fost.
Rău mi-a brăzdat faţa.
Să mai trăiesc, nu are rost.
Pentru mine viaţa
a fost chin, a fost blestem.
Moartea vine dimineaţa,
vine fără să o chemi.

poezie de Dumitru Delcă (octombrie 2020)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vreau Isuse

Vreau Isuse să-ţi cinstesc
Numele şi-a Ta Fiinţă
Căci o Domne te iubesc
Şi vreau ca să te slujesc
Dup-a Ta Isus credinţă

Vreau să laud al Tău Nume
Să-ţi dau cinste şi onoare
Biblia Doamne cum spune
Eu să las această lume
Tu să-mi dai Isus salvare

Vreau Isuse să trăiesc
Evanghelia Ta Sfântă
Ţie să mă dăruiesc
Şi în veci să te iubesc
S-aud îngerii cum cântă

În lumina Ta curată
Doamne veşnic să mă scald
Să trăiesc fără de pată
Aici viaţa cum mi-e dată
După Tine eu să ard

Dorul Tău să ardă-n mine
Toată viaţa pe pământ
Până-n ziua care vine
Să te văd Isus pe Tine
Al vieţii Sfânt Cuvânt

Şi apoi în veşnicie
Lângă Tine eu să fiu
Ca să-ţi cânt lumina vie
A Ta scumpă părtăşie
Domn al vieţii pururi viu

Vreau Isuse să îţi cânt
Şi lumina şi umblarea
Dragostea şi-al Tău Cuvânt
Nouă lăsat pe pământ
Să primim dar îndurarea

În lumina Ta cea vie
Vreau Isus să mă zideşti
Toată slava a Ta fie
Şi onoarea ţi-o dau Ţie
Domn al slăvilor cereşti

Singurul ce ai trăit
Viaţa pe acest pământ
De păcat însă lipsit
Căci nimica n-ai greşit
Din al vieţii sfânt Cuvânt

Singurul fără păcat
Pe pământ fără de vină
În toate ai fost curat
Şi nouă Doamne ne-ai dat
Un exemplu în lumină

N-a fost nimeni ca şi Tine
Nici n-a fost nici nu va fi
Nici în slăvile Divine
Să ofere la oricine
Dreptul de-a se pocăi

Dreptul astăzi la viaţă
La odihnă-n veşnicie
Cu iubirea faţă-n faţă
Şi cu mersu ce ne-nhaţă
Să cântăm mărire Ţie

Slavă cinste şi onoare
Mire drag din infinit
Ce ne oferi şi azi salvare
Chiar în Numele Tău mare
Prin care ne-ai mântuit

Glorie Isus Ţie
Astăzi Doamne îţi cântăm
Şi onoarea a Ta fie
Doamne până-n veşnicie
Noi Isus te lăudăm
18-12-2019 mănăştur

poezie de autor necunoscut/anonim
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Numai Tu-mi eşti fericirea

Doamne cum să îţi cinstesc
Numele şi-a Ta Fiinţă
Pururea să te iubesc
Ca să-mi dai doar biruinţă

Cum să-ţi laud al Tău Nume
Să-ţi aduc Isus onoare
Să-mi dai har în rugăciune
Şi în veci a Ta salvare

Vreau pe palmele-ţi Divine
Să te laud şi să-ţi cânt
C-ai murit şi pentru mine
Să te ascult pe acest pământ

Mă închin în faţa Ta
Şi ţi-aduc a mea fiinţă
Să-mi speli duhu— inima
Să mă umpli de credinţă

Să mă faci aşa cum vrei
Cuvântu să-ţi împlinesc
Ca pe braţe să mă iei
Eu în veci să te iubesc

Cum în dragostea Ta vie
Eu iubirea să ţi-o cânt
Să-ţi dau fiinţa-n veşnicie
Nu numai pe acest pământ

Pân"la sfintele-ţi picioare
Vreau Isuse să mă-nchin
Glorie cinste onoare
Să-ţi aduc Mire Divin

Leagă-mă aşa cum ştii
De a Ta scumpă Fiinţă
Ca să-ţi cânt în veşnicii
Viaţa nouă prin credinţă

Numai Tu-mi eşti fericirea
Şi lumina mea Isus
Tu-mi eşti Doamne bucuria
Lumina fără apus

Mire scump şi minunat
Ţine-mă pe palma Ta
Să-ţi cânt drumul Tău curat
De mine— o nu uita

Fă-mă crinul din grădină
Numele să-ţi proslăvesc
Ca străpuns de-a Ta lumină
Pururea să te cinstesc

Înfăşoară-mă-n iubire
Şi în harul Tău nespus
Viaţa de neprihănire
S-o trăiesc o scump Isus
03-02-2018 cluj

poezie de Ioan Daniel Bălan (3 februarie 2018)
Adăugat de Ioan Daniel Bălan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tată Sfânt te onorez

Îţi aduc cinste — onoare Dumnezeule slăvit
Căci ne-ai dat aici viaţa — Chipul Tău ne-ai dăruit
Eu te laud şi îţi cânt în veci Doamne a Ta Fiinţă
Căci ne-ai dat lumina sfântă ne-ai dat har şi biruinţă
Mă închin o Doamne Ţie şi te laud te slăvesc
Veşnic închinare Tată — eu o iată-ţi dăruiesc
Doar prin Tine în picioare toţi stăm pe acest pământ
Tu eşti Tată Arhitectul — Proiectantul nostru Sfânt
Ne-nchinăm dar astăzi Ţie şi iată îţi mulţumim
De creaţia Ta amplă noi o Tată te slăvim
Tată drag şi scump din ceruri în veci fii glorificat
Căci Însuşi Chipul Tău Sfânt — omenirii Tu ne-ai dat
Glorie în veşnicie — Tată Sfânt te onorez
Căci de-a pururi şi-n vecie Doamne-n Tine mă încrez
Şi iată a mea fiinţă Doamne-ţi cântă şi acum
Că-n Hristos Isus Iubirea ne-ai tăiat o Tată drum

Ia-ne Tu dar mai aproape ca să fim ai Tăi copii
Să-ţi cântăm gloria sfântă Doamne chiar în veşnicii
Dumnezeule Prea Înalt eu te laud şi îţi cânt
Planul Tău şi-Nţelepciunea din al Tău veşnic Cuvânt
Prin care ne-ai dat viaţa şi în ochi ne-ai pus lumină
Părtăşia şi-nchinarea pentru veci Doamne să ţină
Slavă Ţie şi mărire Tată Sfânt şi Minunat
Căci prin Fiul Tău Isus viaţă veşnică ne-ai dat
Îmbrăcaţi în mulţumire Tată noi te lăudăm
Cinste slavă şi mărire ţi-aducem — te onorăm
Şi a noastră fiinţă Doamne pentru veci noi ţi o dăm
Ţie dar în veşnicie Sfinte Tată ne-nchinăm
Prin Isus Mântuitorul vrem să fim pururi ai Tăi
Pe veci smulşi şi-n veşnicie din lumea acelor răi
Slavă Ţie — slavă Ţie căci Tu Tată ne-ai iubit
Şi prin Fiul Tău Isus pentru veci ne-ai mântuit
10 sept. 2019 balcon Mănăştur

poezie de autor necunoscut/anonim
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Îngerul de pază

Tu eşti lângă mine, fiinţă nevăzută,
Înger drag şi falnic, trimis de departe,
Preadivina-ţi limbă ţi-o aud tăcută
Când în focul luptei binelui faci parte.
Cântece de slavă mi le-aduci în viaţă
Şi le simt în mine cum le torni în taină;
În adâncul firii-mi semeni o povaţî,
Frigurilor mele tu le ţeşi o haină.

Eu te port în suflet o comoară sfântă
Şi-mi zbori iute-afară când îmi vezi păcatul,
Îmi suspini alături, fiinţa-ţi se frământă,
Ochii ţi-i acoperi şi-mi însemni păcatul.
Dar de-mi vin în fire, reapari îndată
Alungând intrusul care-ţi luase locul:
El e-un înger negru, fiinţă necurată,
Şi îţi face-n ciudă când se schimbă jocul.

Tu să-mi stai în preajmă, căci ţi-aud mustrarea,
Glasul tău de frate caut să-ţi ascult,
Ca reprimenirea să-mi domine zarea,
Tu prefă-mi în pace orişice tumult.
De mă rog la Domnul, tu te rogi cu mine
Într-o-mbrăţişare care-o simt deplin.
Când va fi ca firul viu să se termine,
Să zburăm alături către-al tău senin...

poezie de Cristian Petru Bălan din Nestinsa Lumină
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Elegie

De lacrimi înfocate, vai! genele-mi sunt pline
Şi mâna-mi acum rece pe harpă a-ngheţat;
Străină mi-este lumea d-acuma pentru mine,
Căci ce-am iubit în viaţă ca visul a-ncetat.

Aveam un frate tânăr a căruia junie
Ca râuşor de lapte luase cursul lin,
Ce în a sa ferice, plăcere, bucurie,
Zicea cu vorbă dulce: "Eu nu voi să suspin!"

Aveam şi-un tată încă, amic cum şi părinte,
A cărui gene albe în plâns au fost albit.
Dar vai! ei dorm acuma în tristele morminte,
Copilul lângă tată, precum au vieţuit.

Iubeam o copiliţă, o tânără suflare,
O floare matinală ce creşte surâzând,
Ce fără să adune în viaţă-o sărutare
În dimineaţa vieţii a încetat cântând.

Tot ce-am iubit în lume a încetat din viaţă,
Şi iarba primăverii sub paşii-mi s-a uscat;
Al vieţii mele soare s-a stins colo în ceaţă
Şi anii mei de tineri în dor s-au întristat.

Eu am trecut ca floarea aici în astă lume,
Dar inima-mi zdrobită atât a pătimit!
Ah! d-aş fi fost o floare purtând un dulce nume,
Aş fi trecut prin viaţă şi n-aş fi suferit.

poezie clasică de Dimitrie Bolintineanu
Adăugat de Violeta Jumatate
Comentează! | Votează! | Copiază!

Din prag

O, dar e mişelnic lucru singur zilele să-ţi curmi!
Ce cumplit îmi vânturi mintea, şi cu ce-ndârjire-mi scurmi
Noaptea gândurilor mele, Moarte, când îţi stau în faţă!
Simt că-nnebunesc... Mă turburi. Fugi cu neagra ta povaţă.
Înţeleg, împărăţia ta, cu veşnica-i odihnă,
Este singura-mi scăpare. O să fiu acolo-n tihnă:
Nici urât, nici dor; nici cobea neprielnicelor gânduri
N-or mai răscoli cenuşa rece, ţintuită-n scânduri.
În sicriu dormi somn de piatră. — Nici un zgomot, nici o grijă;
Viermii nu te mai întreabă de-ai fost aur, de-ai fost schijă,
Cap de geniu, ori de vită — tot o hârcă scofâlcită,
Goală, batjocoritoare gură, pururea rânjită.
Ş-o să dorm, în întuneric şi în linişte eternă.
N-o să-mi pese căpătăiul de-mi va fi pietroi, ori pernă.
De-mi va putrezi sicriul şi găteala de pe mine,
Pentru galbenele-mi oase nu va fi nici rău, nici bine.
Neastâmpăraţii şoareci dacă-n capul meu şi-or face
Cuib, nesupăraţi de nimeni, vor petrece-acolo-n pace.
Poate-o lacrimă, pe piatra ce-mi va coperi mormântul,
Va cădea din ochii mamei, poate scutura-va vântul
Mâţişorii vrunei sălcii peste groapa mea — totuna.
Plâns de mamă, plâns de creangă... tot nimic eu nu voi şti,
Fie că-n senin ori nouri va sta soarele ori luna,
Fie că va da zăpadă, ori că iarba va-nverzi.
Însă, uite, mă-nspăimântă întunericul de veci,
Nentreruperea acestei linişti împietrite, reci:
Să nu mai revin în viaţă niciodată?... Niciodată?...
E grozavă vorba asta!... Limbă nemaidezgheţată,
Humă, nemaiîncălzită de simţiri şi de idei!
Nu de moarte mă cutremur, ci de veşnicia ei.
Viforoasă mi-e viaţa, şi deşartă, şi amară.
Ce trudit mă simt sub cruda suferinţilor povoară!
Mi-i greu capul, ca de-o noapte petrecută-ntr-o orgie.
Parc-aş fi de-un veac pe lume... O paragină pustie...
Spulberatu-mi-s-a pân şi scrumul visurilor mele.
Ş-acum gândurile toate, ca de plumb, mi le simt grele.
Mi-a rămas inima rece şi-mpietrită de durere,
Şi mi-i silă de-un prieten, de-un cuvânt de mângâiere,
De-o privire ce-mi zâmbeşte veselă, de mine însumi.
Aş voi să nu-mi întrebe nimeni cugetul şi plânsu-mi.
Ca un vânt printre ruine simt că-mi vâjie-ntre tâmple...
E-ntuneric şi cenuşă... Tot aştept să mi se-ntâmple
Vro nenorocire mare ca să mă mai mişte-oleacă,
Să mai fulgere în noapte-mi, ca urâtul să-mi mai treacă.

Ca să mor!... Să mă întunec pe vecie?... Prea e crud.
Să nu mai gândesc nimica, nici să văd, nici să aud?
Să nu mai primesc văpaia soarelui de primăvară,
Ori să-mi răcoresc viaţa la un amurgit de sară,
Şi s-ascult, pe gânduri, doina — trişca de la târlă,
Sau duiosul plâns al apei şopotind noaptea pe gârlă?
.......................
A, e negrăit de lesne să-ţi repezi un glonţ în creier!...
Dar pe cer scânteie luna, dar în iarbă cânt-un greier,
E-o mişcare, e un farmec care-n veci nu se mai curmă...
Şi când te întorci şi cugeţi, lung privind ce laşi în urmă,
Simţi că nu-i chip să te saturi, c-a trăi i-o fericire.
Primeşti orice suferinţă, dar eterna nesimţire,
Nu. — Durerea are-un capăt. — Moartea-ţi zice: Niciodată.
Altă viaţă?... Altă lume?... i-o poveste minunată;
Însă, ca să-i dea crezare, în veci mintea-mi n-o să poată.
Eu o lacrimă de-aicea nu mi-aş da-o pentru toată.
Nesfârşita fericire din viaţa de apoi.

Câteva lopeţi de ţărnă... Rămâi ţărnă şi gunoi!

Bine e să ştii, la moarte, că o dungă laşi — un nume,
Ca-i săpat la zidul nopţii, c-ai muncit să-ţi scoţi în lume
Din al creierului zbucium, ca pe-un diamant, ideea.
Urma-ţi fi-va cunoscută pe-unde ţi-ai purtat scânteia...
Ş-o scânteie-n alergare e o rază... Mângâiere!...
Dulce-i să ţi-o ştii la fundul vieţii pline de durere.
Ah, fugiţi, gânduri nebune, soli ai negrului mormânt!
Nu mă-ndur. — Pe cer sunt stele, flori şi păsări pe pământ.
Ş-apoi... e mişelnic lucru singur zilele să-ţi curmi...

Ţi-i zadarnică ispita, Moarte, o, degeaba-mi scurmi
Şi-mi mai vânturi mintea,-n lături, fugi cu neagra ta povaţă!
Înaintea morţii mele — moartea dragostei de viaţă.

poezie celebră de Alexandru Vlahuţă
Adăugat de Lucian Velea
Comentează! | Votează! | Copiază!

A cui e vina?

Tu-mi ziceai o dată cum că pân' la moarte
Dragostea ta toată mie-mi vei păstra;
M-ai uitat pe mine, le-ai uitat pe toate,
Astfel merge lumea, nu e vina ta.

Tu-mi ziceai odată, ah! al meu iubite,
Partea mea din ceruri ţie ţi-o voi da;
Toate sunt uitate, toate sunt pierdute,
Astfel este veacul, nu e vina ta.

Când vărsai, ştii, lacrămi şi-n genunchi la mine
Îmi ziceai: o dragă, nu te voi uita!
Mă uitaşi îndată, mort fui pentru tine;
Vremea şterge toate, nu e vina ta.

Când te-aveam în braţe, buza ta cea dulce
Roa fericirii pe a mea lăsa;
Dar acum otravă şi venin mi-aduce,
Astfel ţi-este sexu, nu e vina ta.

Aurul şi slava îţi goni amoru,
Şi-ţi văzui credinţa că în vânt zbura,
Ţi-ai închis şi rana, îţi peri şi dorul
Astfel ţi-este sexu, nu e vina ta.

Cinste şi iubire, dragoste, credinţă,
Ieri jurai tu mie, azi cui s-o-ntâmpla;
Nu cunoşti iubire, nu simţi pocăinţă,
Astfel ţi-este sexu, nu e vina ta.

Dar cu toată însă, multa-ţi necredinţă,
Inima-mi tot bate orcând te-oi vedea;
Înger eşti în ochi-mi, sfântă mult fiinţă,
Astfel e amoru, nu e vina mea!

poezie celebră de C.A. Rosetti
Adăugat de Sagittarius
Comentează! | Votează! | Copiază!

Metamorfoză

Vroind să uit, pe-o seară dulce lăsasem să m-adoarmă crinii...
Şi se făcea că fără voie trăiam acum o viaţă nouă:
Eram şi eu un crin ca dânşii, şi-n dezmierdările luminii
Îmi întindeam voios potirul să prind o lacrimă de rouă.

Visând, trăiam cu ei acuma, şi-atât de alb eram subt lună,
Încât abia scriam o umbră, când m-alinta şagalnic vântul,
Dar tihnă se făcuse-n mine şi caldă inima şi bună,
Că reveneam subt altă formă, să-mpodobesc şi eu pământul.

Când făr' de veste-o mână pală, mişcându-şi umbra pe grămadă,
Ca subt imboldul unei forţe necunoscute şi fatale,
S-a-ntins vrăjmaşă să mă frângă, — ş-acuma, alb ca o zăpadă,
Muream tihnit de-a doua oară în liniştea odăii tale.

Muream din nou, dar când trudită făcându-ţi braţele cunună,
A fost s-adormi zâmbind la mine cu faţa calmă între perne,
Eu ca o pulbere de aur m-am ridicat uşor subt lună
În căutarea altei forme desăvârşite şi eterne.

poezie clasică de Dimitrie Anghel
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!