Pe pământ

Pe acest Pământ al nostru
Rotitor şi material
Ceva, fără îndoială,
E greşit fundamental.

E prea multă răutate
Oamenii sunt învrăjbiţi
Nu mai ştiu ce e virtutea,
Sunt rebeli şi ipocriţi.

Dacă am pleca pe Marte
Sau pe Venus ori pe Lună
Oare am putea să facem
O lume cu mult mai bună?

Sau ar fi mai indicat
Să sărim ca o gazelă
Printr-o gaură de vierme
Într-o lume paralelă?

Dar o să ne fie dor
De acest Pământ de vis
Unde totuşi am putea
Să trăim ca-n Paradis.

poezie de Octavian Cocoş (21 august 2020)
Adăugat de Octavian Cocoş
Comentează! | Votează! | Copiază!

N-aş putea...

Ce-aş putea eu oare, oare ce-aş putea
Dacă n-ai fi, Doamne, Tu de partea mea
Ce-aş putea eu una pe acest pământ
Daca n-ai fi, Doamne, lângă mine, Sfânt?...
Cum aş face faţă ceasului cel rău
Dacă nu m-ar ţine un cuvânt de-al Tău?
Ce comori de vise aş putea să-adun
Dacă n-ai fi, Doamne, Tu atât de bun?...

Ce-aş putea eu, oare, să zidesc aici
Dacă n-ai fi, Doamne, Tu ca să ridici...
Care flori din câmpuri le-aş culege eu
Fără indurarea Ta de Dumnezeu.

Şi prin ce putere aş putea lupta
Dacă n-aş primi-o chiar din mâna Ta?
Aş putea-n lumină să mai cresc un pic?
Fără Tine, Doamne, n-aş putea nimic...

poezie de Adriana Cristea
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cât trăim pe acest pământ

Cât trăim pe acest pământ
Mai avem un lucru sfânt,
O câmpie, un sat natal,
O clopotniţă pe deal.

Cât avem o ţară sfântă,
Şi un nai care mai cântă,
Cât părinţii vii ne sunt
Mai există ceva sfânt.

Cât pădurile ne dor
Şi avem un viitor
Cât trecutu-l ţinem minte
Mai există lucruri sfinte.

Cât Luceafărul răsare,
Şi în cer e sărbătoare,
Şi e pace pe pământ,
Mai există ceva sfânt.

Cât avem un sat departe
Şi un grai fără de moarte
Cât ai cui zice părinte,
Mai există lucruri sfinte.

Cât durea-ne-vor izvoare,
Ori un cântec ce dispare,
Cât mai avem ceva sfânt
Vom trăi pe-acest pământ.

poezie clasică de Nicolae Dabija din Aripa sub cămaşă (17 august 1989)
Adăugat de Vladimir Potlog
Comentează! | Votează! | Copiază!

N-am să tac

Tu spui că sunt o enigmă vie...
Că pot cu gândul mereu scrie.
Că sufletul îl am prea apăsat,
Că nu prea cred să fiu salvat.

E drept ai uneori dreptate,
Nu pot să tac, vorbesc de moarte.
Dar oare tot ce ne înconjoară...
E adevăr... sau apă chioară?

Cum pot să tac... când tot e strâmb?
Când n-avem loc pe acest pământ.
Că fără milă îl călcăm,
Nimic nu vrem ca să salvăm.

Noi suntem nişte trădători.
Pământul ne-a primit cu flori
Cei care mâine vor veni
Pe ce pământ vor mai trăi?

Ei unde oare vor pleca
Dacă pămînt n-o exista?
Gândiţi şi daţi-mi un răspuns
O viaţă aveţi... şi nu-i deajuns.

Sunt cred... cel mai înverşunat,
Dau foc la tot ce e stricat.
Sunt chiar furtună în deşert,
Şi vreau pământ fertil nu sterp.

Îmi spui să cred că voi răzbi...
Şi dragoste voi întâlni...
Speranţa mea... un vis pierdut
Cum să o iau dela'nceput?

Probabil s-o schimba ceva...
Când eu... nu voi mai exista.
Nu pot să tac e prea târziu,
Mi-e teamă de ce pot să scriu.

Mi-e teamă... chiar şi să vorbesc
Pot multe inimi să rănesc.
Aşa că tac şi mă ascund
În jur e Răul până-n fund.

E seară... v-am cam pluctisit,
Am spus doar ce eu am gândit.
Vă mulţumesc anticipat
Nu tac... dar totuşi am plecat!

poezie de Ioan Cojocariu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

* * *

nu e nimic bătut în cuie
doar ideile noastre sunt fixe
şi învechite

să ne imaginăm o lume paralelă
în care trecutul se scrie
pe ciorne

nişte versuri despre amanţi
şi o ultimă noapte
de dragoste

nu te apropia prea mult
de acest adevăr
durerea poate fi molipsitoare

mama ei de viată
aş da cu ea de pământ
dar am călcâiele făcute praf

poezie de Carmen Secere
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Gândind

gândind prea mult infinitul
aş simţi că mă dezaxez de ţărână,
că stâlpul din vedere la sfârşitul străzii
e mereu rotitor
ş-o pasăre de stradă în geam plânge
scormonind îndoliate cuvinte.

cum infinitul negăsindu-ne loc precis-n el
unde într-adevăr să ne fim trăiţi,
de ruşine el preferă un detaliu de cenuşă
ascunsă sub talpă de lună tristă acum.
iar eu, chiar cu riscul de-mi pierd spectrele cărnii
aş da de pământ cu moarte,
pricină că din dantela meului sânge blând
mi-a smuls dragu-mi frate;
că mi-a rupt o dulce verigă,
cu care plecata-am în lume
pentru crearea sentimentului de trăire
şi a mă experimenta şi eu pe acest expirat pământ.

poezie de Mihai Savin
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cândva-n univers...

Mi-ar plăcea să plec în univers,
Să putem găsi un alt sens,
Fiecare dintre noi e un individ
Şi nu ne place să trăim în vid.

Dacă am da viaţă universului,
Tot omul ar fi-n largul lui,
Cu mare plăcere ar pleca
Şi pe-o altă planetă ar ateriza.

Nu ştiu totuşi dacă ar putea,
Să-şi lase aici toată viaţa sa,
Aici pe pământ toate au viaţă
Şi nu cred că e mai bine plutind în ceaţă.

Dacă se întâmplă ceva cu pământul,
Atunci ne vom lua avântul
Către alte stele dacă am putea,
Să fie pentru noi libertatea.

poezie de Eugenia Calancea (4 noiembrie 2019)
Adăugat de Eugenia Calancea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vis... demult

Poate ploaia cade când prea multă-i secetă şi
de atâta arşiţă nu ne mai simte pământul, poate
de atâta foame nu mai simţim iubirea, poate nu
mai suntem... ne e mult... mult prea secetă!

Poate toamna domină iubirea, poate moartea
domina iubirea, poate,, carnea vie" să fie prea
moartă, oasele prea şubrede, cine poate ştie,
poate câteva scânduri sunt bătute-n cuie!

Nu ştiu, nimeni nu poate a şti când cad din
temeli... visele ori vieţile, cât am decăzut şi nu,
nu am reuşit a ne iubi, nu ştiu a regreta, cine
m-a adus, bătut în piept, chiar nu înţeleg, chiar...

Pot să mă reîntorc ori pot să plec, nu mai dor,
nimeni nu doare, aş fi spus de fericire... unde e,
unde ne doare, ce iluzie... ce timp pustiu, sunt...
devin absent, cine, cine te-ar mai vrea fecioară?!

Nimeni, nici Eu, îmi ajunge carnea toată
desfătată, desfirată, buză încreţită, tremuri
inimi, baţi în piept, suflet de oţel până dai în
fiert, cât mă fierbi, cât mă omori, nu te port...

Ai uitat de portul meu, de sărutul interzis, te-ai
pierdut pe acest pământ, Eu... sunt Cer acum,
Tu... chiar de nu ştii de Lună, Eu sunt de pe
acest pământ, Tu nu mai eşti demult... Lună!

poezie de Mihai Marica
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dor

Undeva, cândva, într-o lume mai bună
Trăiam fericit şi pluteam în Lumină
Nu simţeam că în jur norii negri se-adună
Şi voi fi aruncat într-o lume străină.

Dar soarta e crudă, nu te-ntreabă ce-ţi place
Dacă vrei să trăieşti în văzduh sau mizerie
Căci ea toate le face şi apoi le desface
Şi te-mpinge din cer înapoi în materie.

Că aşa-i de când lumea, noi suntem văpăi
Fără milă alungate din tărâmul cel sfânt
Ne închidem în trupuri, devenim buni sau răi
Şi-amintirea ne-o pierdem când venim pe Pământ.

Însă-n mine, ascuns, mai există un dor
Ce mă-mpinge să merg înainte mereu
Şi îl simt neîncetat, de mi-e greu sau uşor
Este dorul de casă şi de Dumnezeu.

Iar o voce în suflet îmi şopteşte plăcut
Că deşi pe Pământ nimeni nu-i fără vină
Dacă pot să iubesc, să fiu bun, să ajut,
Voi ajunge într-o zi să mă-ntorc în Lumină.

poezie de Octavian Cocoş (31 iulie 2020)
Adăugat de Octavian Cocoş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Uniţi,pe acest pământ...

Smeriţi, în rugăciuni să ne-nchinăm,
Să fim iertaţi şi noi să ne iertăm,
Căci Dumnezeu, noi ştim că-i supărat,
Când viaţa-i grea şi ceru-ntunecat.

Uniţi, pe acest pământ ca să trăim,
Să fim iubiţi şi noi să ne iubim,
Doar prin credinţă cred că v-om putea;
Dar slăbiciuni cu toţii v-om avea.

poezie de Stelian Daniel (13 decembrie 2020)
Adăugat de Stelian Daniel
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cel ce iubeşte mai mult

Mă uit în sus la stele cum cresc şi-apoi cum scad
Şi ştiu că nu le pasă dacă ajung în iad,
Dar pe pământ noi credem că asta e normal,
Căci mult mai mult ne temem de om şi de-animal.

Şi ce-am putea să facem de stelele-ar luci
Cu multă pasiune, iar noi nu am simţi?
Deci dacă afecţiune egală nu găsesc
Voi fi acela care mai mult să te iubesc.

Şi-aşa cum mă consider un mare admirator
Al stelelor ce-n tihnă-şi urmează drumul lor
Eu aş putea să spun că orişiunde aş fi
Îmi este dor de una în fiecare zi.

Iar dac-aceste stele vor dispărea într-o seară
Aş şti să privesc cerul precum odinioară,
Deşi e beznă adâncă, sublimă şi totală,
Chiar dacă asta cere un pic de osteneală.

poezie de Wystan Hugh Auden, traducere de Octavian Cocoş
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Rondelul răutăţii

Răutate şi ranchiună
Întâlneşti mereu în lume!
Sunt reale, nu sunt glume,
Convertite-s în minciună.

Poate cineva să spună
Fără riscuri să-şi asume?
Răutate şi ranchiună
Întâlneşti mereu în lume!

Se va naşte un anume
Curajos ce se răzbună,
Îşi va făuri renume,
Alunga-va de sub lună

Răutate şi ranchiună.

rondel de Ioan Friciu (2017)
Adăugat de Ioan Friciu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mama pământul...

Mi s-a spus adesea
că e nevoie de totul
pentru a face o lume...
dar uităm de multe ori
că este nevoie de o lume
pentru a face totul!
Prea mulţi oameni uită de asta
şi dispreţuiesc
acest leagăn al vieţii
atât de frumos,
acest pământ hrănitor
ca o mamă a tuturor
care ne sprijină câte un pic
în fiecare zi a vieţii noastre,
iar în adâncul inimii noastre
acest sentiment ne îndeamnă
şi ne conduce să trăim veşnic
în pasiune, în armonie
şi cu dorinţa de a iubi pur şi simplu.

poezie de Eugenia Calancea (27 octombrie 2018)
Adăugat de Eugenia Calancea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântec a la Prevert

Acum parcă îmi mai amintesc
De acest cântecel ciudat
Mult prea tomnatic şi uitat
Ca poezia lui Prevert.
Şi mi-era toamnă adâncă-n suflet,
Trist visam lângă felinar.
Tu erai moartă-n faţa uşii
Şi îngropată sub frunzar.

M-aş mai putea oare întoarce
Cu acest cântec de plictis
Morbid nu îmi mai este-n suflet
Şi-am devenit mai optimist.
Dar dacă întinde iarăşi toamna
Trena-i de frunze, arămie,
Încep să plâng şi să mă tângui
Şi să mă mor din nou în mine.

Azi nu mai pot, ce-aş mai începe,
Viaţa mea a fost cândva,
Prevert mi-nchide ultima uşă
Din toamna şi din iarna sa.
Dar acest cântec mă mai poartă
Prin vara ca un labirint,
Sunt mort deja, pierdut de lume
Şi-n focul verii sunt doar frig.

cântec interpretat de Serge Gainsbourg, muzica de Serge Gainsbourg, versuri de Serge Gainsbourg, traducere de Luminiţa Soare
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

ICOANA IN LUMINA...

Icoană făcătoare de minuni
Ia-mă în a ta oblăduire,
Sub a ta cupolă să aduni
Ce e mai frumos într-o iubire.

Lumină, tu să fi cu mine,
Să-mi arăţi o cale-n viitor,
Astfel, în inimă cu tine,
S-ar putea să fiu nemuritor.

Acelaşi lucru îl doresc şi eu,
Să fi tu veşnică, divină,
Te însoţească gândul meu,
Cu o aureolă de lumină.

Sunt credincios ca orişicare
Cei care călătorim prin lume,
Dar uit de totul şi-n uitare
Mă cufund adeseori în rugăciune.

Aş pleca cu tine-n lume
Zice un cântec ţigănesc,
Dar aş vrea să ştiu anume
Unde oare mă opresc?

poezie de Mihai Leonte
Adăugat de Mihai Leonte
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lacrimi din Lună

cad din lună lacrimi pe pământ
se topesc gheţarii de la Polul Nord
vremea se complică eu mă frământ
des îmi ascult suspinele din cord.

pun multă pasiune pe cuvânt
lucrând la fişierele din word
cad din lună lacrimi pe pământ
se topesc gheţarii de la Polul Nord.

viruşii în lume sunt purtaţi de vânt
moartea-i pretutindeni bate un record
pământul oftează după un alint
zeii sunt ameţiţi cu whisky la bord.

cad din lună lacrimi pe pământ
se topesc gheţarii de la Polul Nord.

hipersonet de Floare Petrov
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cugetare

Parcă alergăm prea mult
N-avem timp să mai zâmbim
Suntem prinşi într-un tumult
Şi trăim ca să muncim.

Lăcomia ne e mare
Astăzi banul este zeu
Şi-n a noastră îngâmfare
Am uitat de Dumnezeu.

Nu ne pasă de natură,
Că suntem stăpânii ei
Facem multă tevatură,
Ne dăm mari fără temei.

Şi poate vedea oricine
Cât suntem noi de făloşi:
Cimitirele sunt pline
Doar de oameni valoroşi.

poezie de Octavian Cocoş (6 august 2020)
Adăugat de Octavian Cocoş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Luminile lumii sunt stinse

Luminile lumii se sting,
Mai sclipesc câteva prin cetate,
Armate mondiale înving,
Generaţii sub spectrul lui Marte.

Aş fi vrut să trăim ca-n trecut,
În lumina Cetăţii Eterne,
Conjuraţii conspiră tăcut,
Să ne prindă-n capcane moderne.

Te mai am, te mai vreau, cum să nu?
Dar minunile lumii sunt stinse,
Şi le vezi uneori numai tu,
Prin cetăţi, cu luminile-aprinse.

Suntem totuşi doar doi străini,
Ne striveşte apusul ce vine,
Mai aprind împăraţi bizantini,
Candelabrele gintei latine.

Te mai vreau, te mai pot, te mai simt,
Dar ne sting conspiraţii mortale,
Reaprindem lumini pe Pământ,
Luceferi în cetăţi ancestrale,

Care eu, care tu, care noi,
Mai veghează în noapte ruina?
Au rămas pe Pământ doi strigoi,
Prin cetăţi să aprindă lumina.

Mă mai ierţi, mă înşeli, te mai iert,
Peste lume se trage cortina,
Aşteptăm într-un secol incert,
Un profet să aprindă lumina,

Te iubesc, te iubesc, cum să nu?
Dar luminile lumii sunt stinse,
Şi-am rămas pe Pământ eu şi tu,
Să veghem candelabrele-aprinse.

Pentru noi se trezeşte-un apus,
Pe Pământ un apus mai răsare,
Când cocorii luminii s-au dus,
Semănăm prin amurg felinare.

Iar lumea dacă nu ne mai vrea,
Cu lumini condamnate la moarte,
Te invit să plecăm, draga mea,
Luminând pe planeta lui Marte...

poezie de Marian Florentin Ursu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Noi suntem

De te întrebi cine sunt eu,
Ţi- ar trebui ani de lumină,
In infinitul Univers,
Sa- mi afli vasta rădăcina.

Insişti să ştii cine sunt eu?
Enigmă sunt, complexitate,
Şi totuşi spun, sunt parte fier,
Ce-a curs de pe planeta Marte.

Un strop din Venus am luat,
Granitu- mi este temelia,
Din Jupiter s-a strecurat,
In trupul firav, energia.

Şi soarele in mine- a curs,
Orice- ntuneric, e lumină,
Şunt praf de stele pe pământ,
Sunt ieri şi azi şi ce- o să vină.

De mă întrebi cum mai sunt eu,
Ţi- aş spune, sunt la fel ca tine,
Iubesc profund dar ştiu să iert,
Când nu-mi răspunzi cum se cuvine.

Suntem aici cu scop precis,
Au vrut şi alţii ca să vină,
Suntem din toate câte- un pic,
Din marea sursă de lumină.

Sunt eu, eşti tu şi suntem noi,
Azi ploaie, vânt, mâine furtună,
Ieri, tigrii, lei, lungi şerpi pitoni,
Doar porumbei pe vreme bună.

Suntem un tril de ciocârlii,
O bufniţă in miez de noapte,
Suntem minune pe pământ,
Şi îngeri albi unde sunt şoapte!

poezie de Marina Tuturman
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Să creezi, să scrii cea mai bogată muzică de pe pământ, să realizezi ceea ce a visat Beethoven (singurul care contează, de altfel), să ai succes, să ai bani – ei!, pe urmă?! Toate astea nu valorează prea mult... Altceva visez eu; să poţi găsi ceva ultim, ceva fundamental şi neschimbător, în acest Univers al formelor.

Mircea Eliade în Huliganii
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Adevărata putere pe acest pământ stă în cunoştinţele pe care omul le descoperă, trăieşte şi experimentează şi apoi le dă mai departe. Dacă eşti un bun discipol, care nu e lovit de amnezie, dacă îţi faci temele la rândul tău, experimentezi, documentezi propria ta călătorie, într-o zi poţi ajunge să păşeşti alături de oamenii extraordinari de pe acest pământ.

citat din Pera Novacovici
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!