Ferestre

În aceste camere întunecoase trăiesc zile fără conţinut,
mă învârt jur-împrejur
încercând să descopăr ferestrele.
Voi simţi o mare uşurare când se va deschide o fereastră.
Dar aici nu sunt ferestre –
sau, cel puţin, nu le găsesc eu. Şi poate
este mai bine aşa.
Poate lumina îmi va dezvălui altă tiranie.
Cine ştie ce fel de lucruri aş putea vedea?

poezie de Constantine P. Cavafy, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Restul îl voi dezvălui acolo jos, în Hades

"Într-adevăr," a zis proconsulul, închizând cartea,
"Acestă frază este frumoasă şi foarte adevărată,
Sofocle a scris-o într-o stare filozofică de excepţie.
Cât de multe vom spune acolo jos, cât de multe,
şi cât de deosebiţi de cei de-acum vom fi.
Tot ce-ascundem aici, sentinele mereu de veghe,
răni şi secrete închise adânc în noi,
protejate cu mari nelinişti şi temeri zi de zi,
vom dezvălui de bunăvoie, limpede, acolo jos."

"Ai putea adăuga," zise sofistul, zâmbind subţire,
"dacă se va vorbi despre asemenea lucruri acolo jos,
dacă cineva se va mai sinchisi vreun pic de ele."

poezie de Constantine P. Cavafy, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Te rog! nu deschide ochii! eu sunt aici, nimeni nu ne poate vedea, eu îţi sunt aproape.... nu deschide ochii, nu încă! nu trebuie să-ţi fie teamă, eu sunt lângă tine, mă simţi? Nu deschide ochii, şi-mi vei vedea trupul...

citat din Alessandro Baricco
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cineva poate cunoaşte întreaga lume fără să se zbată să ajungă peste hotare. Cineva poate vedea calea cerului fără să se uite pe fereastră. Cu cât cineva merge mai departe, cu atât ştie mai puţin.

citat din Lao Tse
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Monotonie

O zi monotonă urmează altă zi
la fel de monotonă. Ni se vor întâmpla
aceleaşi lucruri iarăşi şi iarăşi,
aceleaşi ore vin şi se duc.

O lună de zile trecând pe lângă noi aduce altă lună.
E lesne de presupus ce se află înaintea noastră:
tot plictisul zilei de ieri.
Iar mâine nu se va sfârşi ca mâine.

poezie de Constantine P. Cavafy, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Am ales să iubesc un vis ce nu are sfârşit, doar început... Am ales să iubesc oamenii dincolo de greşeli şi vulnerabilităţi, sau poate că, tocmai aceste lucruri m-au învăţat cuvântul sfânt "iubire". Poate că mi-ar fi mai uşor să fiu indiferentă, dar cu siguranţă aş înţelege mai puţin taina de "a fi", aş fi frunză purtată de al zădărniciei vânt spre zări care nu dăruiesc culorile luminii. Preţul ar fi prea mare, dacă nu aş iubi. Aş simţi că mă las de bunăvoie prizonieră ego-ului, că iubesc puţin şi trăiesc exilul amarelor gânduri.

Lavinia Elena Niculicea în Ploaie de gânduri, Am ales să iubesc (martie 2012)
Adăugat de Lavinia Elena Niculicea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Descopăr

într-o vitrină un zâmbet
de femeie tânără
mă învârt mult pe acolo
sper să văd autoarea
s-o cunosc. aş putea
să devenim prieteni şi
imaginaţia mea lucrează
de zor. îmi place zâmbetul
buzele sunt de un roşu răpitor

fac o oprire în faţa vitrinei
sunt fascinat de zâmbet
stau acolo câteva zile
poate o lună întreagă

poezie de Vasile Culidiuc
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Casa fără trepte

Casa fără trepte

sunt mai bătrân cu câteva anotimpuri
nu ştiu precis câte au mai trecut
sau câte mai sunt
am părul albit
şi
ochii sticlaţi
îmi place aşa cum sunt cu
umerii apropiaţi şi
gâtul reazăm
sub cer
doar pantalonii mi-au rămas mici
şi
privirea cât o rază

nu-i bai

privesc în urma anotimpurilor ce
au trăit în carnea mea şi
acum se duc...
nu pot să le mai ţin în mine
chiar dacă unul l-am pus de-o parte
pentru atunci când nimeni nu va înţelege nimic
dar cine ştie...

azi am învăţat să-mi fac o cafea
şi să îmi strig nepotul
mai am şi câteva amintiri
poate într-o altă zi îmi a fi
cu mult mai bine
rănile îmi vor curge precum sîngele absent
în târziul din noapte o
să mă ghemuiesc până adorm
şi-n tot timpul acesta cineva
îmi va construi o casă fără trepte
cu o singură fereastră care
va da
înspre apus...

despre toate aceste lucruri
am vorbit cu Dumnezeu
şi totuşi
nu mă pot desprinde de voi

poezie de Teodor Dume
Adăugat de Teodor Dume
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fericirea adevărată nu poate fi cumpărată cu nimic, dar poate fi răsplătită cu o altă fericire. În caz că o mare fericire se plăteşte cu o mare durere, este mai bine să renunţi la ea din timp, să nu simţi ce profundă poate să fie disperarea.

Ecaterina Chifu în Reflecţii / Reflexions (2006)
Adăugat de Ecaterina Chifu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Poate

Poate-n drumul tău te gândeşti la mine,
Poate simţi şi tu dor ascuns în tine,
Poate vezi cu ochii în singurătate
Razele din mine cum îţi sunt surate.

Poate gându-ţi tainic fuge şi mă caută
Din viaţa trăită într-o altă dramă,
Poate clipa asta te înfrângi pe tine,
Poate-ţi spune Domnul puţin despre mine.

Poate îţi apare dintr-un colţ de umbră
Chipul meu ce fuge de o noapte sumbră,
Poate vezi o rază din mine plecând,
Căutătoare undă, foşnitorul gând.

Poate cu răbdare te agăţi de ea,
Poate nu-i dai drumul spre o altă stea,
Poate te încingi cu ea peste trup
Să îi simţi căldura... atunci când erup.

poezie de Corina Mihaela Soare
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Casa fără trepte

sunt mai bătrân cu câteva anotimpuri
nu ştiu precis câte au mai trecut
sau câte mai sunt
am părul albit
şi
ochii sticlaţi
îmi place aşa cum sunt cu
umerii apropiaţi şi
gâtul reazăm
sub cer
doar pantalonii mi-au rămas mici
şi
privirea cât o rază

nu-i bai

privesc în urma anotimpurilor ce
au trăit în carnea mea şi
acum se duc...
nu pot să le mai ţin în mine
chiar dacă unul l-am pus de-o parte
pentru atunci când nimeni nu va înţelege nimic
dar cine ştie...

azi am învăţat să-mi fac o cafea
şi să îmi strig nepotul
mai am şi câteva amintiri
poate într-o altă zi îmi a fi
cu mult mai bine
rănile îmi vor curge precum sîngele absent
în târziul din noapte o
să mă ghemuiesc până adorm
şi-n tot timpul acesta cineva
îmi va construi o casă fără trepte
cu o singură fereastră care
va da
înspre apus...

despre toate aceste lucruri
am vorbit cu Dumnezeu
şi totuşi
nu mă pot desprinde de voi

poezie de Teodor Dume
Adăugat de Teodor Dume
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lia: Faci injecţii?
Lucian: N-am încotro. Stela nu-mi dă de ales. Cel puţin are mână uşoară, nu mă doare.
Lia: Măcar atât. Cu ce mă serveşti?
Lucian: Vei vedea.
Lia: Dar obrazul? Ţi-a trecut puţin.
Lucian: Poate, puţin, numai că n-am voie să mă bărbieresc deloc, decât după vreo zece zile. Până atunci...
Lia: Zece zile?! De abia aştept să văd cum vei arăta!
Lucian: Aşa, mulţumesc... Încurajează-mă!
Lia: Ce nu-ţi convine? Mie-mi pari deja interesant, încă de acum.
Lucian: Îmi închipui... Nu pot să sufăr barba asta!
Lia: O să te obişnuieşti cu ea. Cine ştie, poate că după cele zece zile n-o să mai vrei deloc să te bărbiereşti.
Lucian: Aşa crezi? Nici gând! De abia aştept să scap de pacostea asta! Eu, bărbos?! Nu-mi place deloc gândul ăsta!
Lia: Dacă asta te consolează, află că arăţi foarte bine, cu sau fără barbă.
Lucian: Îmi imaginez... Ca un maimuţoi.

replici din romanul Proxima, Partea a-III-a: "Aventuri pe Proxima" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Theodotos

Dacă eşti unul dintre cei cu adevărat aleşi,
ai grijă cum realizezi eminenţa.

Oricât de mult eşti aclamat, oricât de mult
oraşele premăresc marile lucruri pe care le-ai înfăptuit
în Italia sau în Tesalia,
orice onori
decretează pentru tine admiratorii în Roma,
extazul tău, triumful tău nu vor dura,
nici nu te vei mai simţi atât de superior –
superioritatea este ultimul lucru pe care-l vei simţi –
atunci când Theodotos îţi va aduce, în Alexandria,
pe o tipsie însângerată,
capul nenorocitului Pompeius.

Şi nu fi prea sigur că în viaţa ta –
limitată, reglementată, prozaică –
astfel de lucruri spectaculoase, oribile, nu se vor întâmpla.

Poate chiar în clipa asta Theodotos –
neîntrupat, invizibil –
pătrunde-n casa curată şi ordonată a prietenului tău
purtând un cap la fel de repulsiv.

poezie de Constantine P. Cavafy, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Când străjerul a văzut lumina

Iarnă, vară... străjerul stătea de veghe sus,
pe acoperişul palatului lui Atreus.
Acum, iată, el aduce veşti bune. A văzut focul aprins
pe piscul din depărtare şi-i fericit; corvoada lui a luat sfârşit:
nu-i uşor să stai acolo zi şi noapte în frig şi-n arşiţă,
aşteptând lumina focului
de pe vârful muntelui Arachnaion.
Acum a apărut îndelung aşteptatul semnal. Totuşi, când vine,
fericirea aduce mai puţină bucurie decât şi-ar imagina cineva.

Oricum, am câştigat mult: ne-am eliberat
de speranţă şi de aşteptare. Multe lucruri se vor mai întâmpla
casei Atrizilor: nu trebuie să fii un mare înţelept
pentru a ghici asta acum, când străjerul a văzut lumina.
Aşa că să nu exagerăm.
Lumina este bună; şi cei care vin sunt buni,
cuvintele şi acţiunile lor sunt şi ele bune.
Avem motive să credem că totul va decurge bine.
Iar Argosul se poate descurca şi fără neamul Atrizilor.
Vechile familii nu-s veşnice.

Desigur, mulţi oameni vor avea câte ceva de spus.
Noi trebuie să ascultăm. Dar nu ne vom lăsa înşelaţi
de cuvinte precum Indispensabil, Unic şi Măreţ.
Altcineva indispensabil, unic şi măreţ
va fi întotdeauna aici la momentul potrivit,

*Atrizii- familie celebră pentru blestemul care i-a urmărit pe membrii săi (Agammenon, Menelaos, Egist, Ifigenia, Electra, Oreste) datorită nelegiuirilor strămoşilor, Tantalus şi Atreu.

poezie de Constantine P. Cavafy, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

De ce

afară plouă şi e vânt
lumina a murit şi timpul a tăcut
eu zac pe un ţărm pustiu
la margine de lume, de speranţă
e neagră noaptea în care sunt
de ce să stau
când nu ştiu unde sunt
unde să plec
când drumuri nu mai sunt
e beznă adâncă în mine şi în jur
de ce să înjur
mai bine plâng în ultimul meu cânt
sunt beat
îngrozitor de beat
de ce crezi că sunt nebun
dau de pereţi cu toate
se poate...
nu mă trezesc
de ce să mă trezesc
să văd ce...
gunoiul din jur
privesc în sus, în jos
şi vrei să nu înjur
ura, minciuna pură, ordinară
dansează zgomotos pe stradă
astăzi e în toate
se poate, sigur se poate
mi-e capul greu
genunchi mă dor
de târât prin noroi
mă sprijin de gânduri
de ce să mă ridic
mai bine zac
în eterna şi fascinanta mocirlă
e bine, nu
nu, prietene, aici totul e un mare nimic
ce mai contează
nu vreau nimic
nimic nu zic
doar plâng printre rânduri
sau rătăcesc printre gânduri, se poate...
aici lucruri murdare sunt
le spăl, dar put
banii miros urât
pe ţărm cobor ades
să spăl sufletul meu
pătat de ură şi noroi
din jur, din noi
ce caut eu aici în ăst gunoi
sublim, de soi
caut roza sau psihoza
unui suflet ce a fost
caut un sens fără sens
într-un deplin consens
întreb întruna
câte unul, câte una
desigur fără sens
ce sens au toate
totul e atât de clar şi fără sens
atunci
cine plânge acolo sus

poezie de Viorel Birtu Pîrăianu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ziduri

Fără niciun avertisment, fără milă şi fără ruşine,
au construit ziduri mari şi-nalte în jurul meu.

Şi-acum zac aici deznădăjduit.
Gândesc doar atât: această soartă-mi va roade mintea;

Am atâtea lucruri de făcut afară.
De ce n-am văzut la asta la timp, atunci când ei zidurile-înălţară?

E vina mea că n-am auzit zgomotul şi sunetele făcute de zidari.
Imperceptibil, ei m-au despărţit de lume cu ziduri groase, tari.

poezie de Constantine P. Cavafy, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cine sunt

Cine sunt?

Sunt ca un Hristos răstignit pe cruce,
Ori un om care cerşeşte la o răscruce!
Poate sunt un pom în floare,
Care aduce bucurie la fiecare.

Cine sunt?

Sunt un soare care apune
Poate o stea fără de nume,
Cine sunt eu,
Cine îmi spune?

Poate sunt tot sau nimic
În lume asta mare,
Ori sunt un om ca orişicare,
Care se naşte şi moare.

Cine sunt eu oare?

poezie de Vladimir Potlog (13 iunie 2009)
Adăugat de Vladimir Potlog
Comentează! | Votează! | Copiază!

O altă lume nouă

Ce ieftină paradă, ce scumpe bibelouri
Atârnă de ferestre când nu mai ai rulouri
Particule celeste în haine de tăgadă
Coboară în volute dar cine să le vadă
Când una câte una se schimbă-n energie
Scolasticii la care, vor face alergie

Acesta e canatul sub care se ascunde
Mulţimea de enigme în camerele scunde
Din care câte una când flutură la rampă
Tăcuţi vin licuricii şi suflă seara în lampă
Dar nu deschide uşa, se face întuneric
Anunţuri interzise atârnă de generic
Mai bine ia ghiveciul, acoperă-l cu dalii
Şi şterge-le de praf, aceste vechi medalii

Bastonul e cu mine, ies să mă plimb puţin
Închiriez cu ora un ultim zepellin
Aşteaptă că mă-ntorc la patru sau la două
O lume de cristal sau poate chiar de rouă
Am să-ţi aduc iubito cu zâmbet de seraf
Şi viselede aur în manuscrise vraf

poezie de Ion Untaru din Cele mai frumoase nopţi (2013)
Adăugat de Ion Untaru
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lumea ferestrelor

I
(Rătăcit)

M-am pierdut!
Hei... unde sunt?
Oare o-i fi murit,
Sau abia m-am nascut?

Ce ciudat mă simt,
E întuneric şi totuşi,
Nu văd stele....
E... probabil sunt ielele,
Acele ce,
Au întarziat cu surcelele.

Oare s-au terminat modelele
Şi-au dispărut mărgelele?
Sau oare sunt primul ce,
S-a rătăcit în linişte?
Habar nu am,
Dar...
Nici nu mă grăbesc
Să revin pe lume,
Că...
Sunt sătul de necazuri,
De minciuni şi de glume.
Sunt sătul să trăiesc
Fără tot ce-mi doresc,
Fără pace şi calm,
Fără tot ce iubesc.

Aici cel puţin
Nu tre` să mă hrănesc,
Cu iubire, mâncare
Şi tot ce-i firesc.
Aici...
E totul calm
Şi în perfectă linişte.
Nu e cine ştie ce,
Dar mă mulţumeşte!

II
(Nemărginit)

În timp ce mă plimbam
Prin negrul spaţiu,
Vast şi calm,
Văd ceva departe.
Ce-o fi aia frate?

Fără să mă agit,
Mă-ndrept spre-acel ceva –
Oare n-o fi ea,
Sau mintea-mi joacă feste
Şi-i doar imaginaţia?
Cu cât mă apropiam mai mult,
Pas cu pas şi fără glas,
Cu-atât mai tare îmi batea
Inima ce-mi dispărea,
În zona cea de noapte.

Într-o secundă, două, trei,
Ajung destul de-aproape,
Încât să vad şi cine-i, ce-i,
Ca o reflexie a apei.

Era un şir nemărginit
Şi plin doar cu ferestre,
Ce luminau independent
Şi-aveau câte-o poveste.
Aveau şi dimensiuni enorme,
Cu multe-aspecte, multe forme,
Ba vechi, ba noi, ba incolore,
Ce doar vroiau să le adore,
Persoana din poveste.

Multe poteci şi luminişuri
Aveau o parte dintre ele,
Încât credeam că-i paradisul
Cu mii de sori şi mii de stele.
Dar multe mai erau
Şi pline doar cu rele,
Cu amăgiri, minciuni şi foc,
Ce provocau durere.

III
(Spre...?)
La un moment dat
Observ într-una din ferestre
Că mă aflam şi eu.
Oare ce Dumnezeu
Mă regăsesc în ele?
Căci nu îmi amintesc
Nimic din toate cele,
Ce-mi arătau ferestrele.

Oare de ce sunt îmbrăcat în negru;
Şi-acolo de ce-s vesel?
Ce-s cu femeile-alea toate,
De ce îmi sunt mirese?

Cred că ceva din spaţiu,
O forţă foarte mare,
Vrea să-mi arate tot
Ce pot găsi în cale
Şi dac-o să mă-ntorc
Prin una din ferestrele,
Ce le privesc în zare.

Doamne, zi...
Ce aş putea să fac,
Să mă îndrept spre o fereastră
Unde e totul ciudat,
Sau spre una în care
Totu-i calm şi curat.

IV
(Sihastră)

Cum stăteam eu pe gânduri
Ca ciobanii pe crânguri,
Am văzut o fereastră
Destul de sihastră.
Şi mi-am zis:
I-a să vad ce poa` să-mi arate,
Ce persoane ciudate,
Cu imense palate,
Cu comori şi de toate,
Pot să văd eu prin geam?
Însă cum mă apropiam,
Tot mai mult o pierdeam
Din rază...
Cu calm.
Ca printr-o minune,
M-am revăzut în spate.
Eram o fereastră,
Eram tot şi toate.

poezie de Dan Dumitraşc (14 ianuarie 2011)
Adăugat de Dan Dumitraşc
Comentează! | Votează! | Copiază!

Doamna din miezul nopţii

Doamna din miezul noptii
a bătut la poarta Terrei,
a deschis ferestre de continente
şi a pornit să cosească iarbă uscată
nu oboseşte Doamna din miezul nopţii
aleargă-n stânga, aleargă-n dreapta
agitându-şi coasa ca pe un pieptăn
ce descurcă iţele din nopţile triste
ferestrele Pământului larg deschise
nimeni nu se apropie de ele
să vadă ce este dincolo privind prin ferestre
se apropie doar un copil, curios să vadă
ce este dincolo de ferestrele Terrei
privirea-i Lumină îndată,
descoperind puterea din Soare
şi viaţa ce pare paradis în inimi
decorul cum numai basmele vorbesc
se întoarce copilul şi îşi invită părinţii
ei refuză categoric, de teamă de necunoscut
copilul în înger s-a transformat
şi o lacrimă din aur din ochi i-a curs
de bucuria a ceea ce vedea
şi trist că părinţii îl refuză
Doamna din miezul nopţii deschide ferestre
şi Soarele a deschis o fereastră
din care a venit Hristos
acum fereastra Soarelui se deschide
ca să apară un înger pentru poporul său
un fiu dumnezeiesc ce aşează prin poala destinului
din nou omenirea la locul ei!

poezie de Constantina Gina Dumitrescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Zeii îl abandonează pe Antonius

Când, pe neaşteptate, în miez de noapte auzi
o procesiune invizibilă trecând pe-alături,
cu o muzică şi nişte voci minunate,
nu-ţi plânge norocul pierdut,
acţiunile care s-au dovedit greşite, planurile
eronate – nu le mai jeli inutil.

Ca un om prevăzător, hărăzit cu curaj,
spune-i la revedere – Alexandriei care se îndepărtează.
Dincolo de toate, nu te amăgi singur, nu spune
a fost un vis, urechile mele m-au înşelat:
nu te înjosi cu iluzii ademenitoare.

Ca un om prevăzător, hărăzit cu curaj,
aşa cum este de aşteptat de la cineva ca tine,
care s-a dovedit vrednic de-acest fel de oraş,
du-te, ferm, la fereastră
şi ascultă cu gravă emoţie, dar fără
văicărelile, rugăminţile unui laş;
ascultă – desfătarea ta finală – vocile;
muzica minunată a acelei stranii procesiuni;
şi spune-i la revedere – Alexandriei pe care tocmai o pierzi.

Constantine P. Cavafy

poezie de Constantine P. Cavafy, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!