Lumea ferestrelor

I
(Rătăcit)

M-am pierdut!
Hei... unde sunt?
Oare o-i fi murit,
Sau abia m-am nascut?

Ce ciudat mă simt,
E întuneric şi totuşi,
Nu văd stele....
E... probabil sunt ielele,
Acele ce,
Au întarziat cu surcelele.

Oare s-au terminat modelele
Şi-au dispărut mărgelele?
Sau oare sunt primul ce,
S-a rătăcit în linişte?
Habar nu am,
Dar...
Nici nu mă grăbesc
Să revin pe lume,
Că...
Sunt sătul de necazuri,
De minciuni şi de glume.
Sunt sătul să trăiesc
Fără tot ce-mi doresc,
Fără pace şi calm,
Fără tot ce iubesc.

Aici cel puţin
Nu tre` să mă hrănesc,
Cu iubire, mâncare
Şi tot ce-i firesc.
Aici...
E totul calm
Şi în perfectă linişte.
Nu e cine ştie ce,
Dar mă mulţumeşte!

II
(Nemărginit)

În timp ce mă plimbam
Prin negrul spaţiu,
Vast şi calm,
Văd ceva departe.
Ce-o fi aia frate?

Fără să mă agit,
Mă-ndrept spre-acel ceva –
Oare n-o fi ea,
Sau mintea-mi joacă feste
Şi-i doar imaginaţia?
Cu cât mă apropiam mai mult,
Pas cu pas şi fără glas,
Cu-atât mai tare îmi batea
Inima ce-mi dispărea,
În zona cea de noapte.

Într-o secundă, două, trei,
Ajung destul de-aproape,
Încât să vad şi cine-i, ce-i,
Ca o reflexie a apei.

Era un şir nemărginit
Şi plin doar cu ferestre,
Ce luminau independent
Şi-aveau câte-o poveste.
Aveau şi dimensiuni enorme,
Cu multe-aspecte, multe forme,
Ba vechi, ba noi, ba incolore,
Ce doar vroiau să le adore,
Persoana din poveste.

Multe poteci şi luminişuri
Aveau o parte dintre ele,
Încât credeam că-i paradisul
Cu mii de sori şi mii de stele.
Dar multe mai erau
Şi pline doar cu rele,
Cu amăgiri, minciuni şi foc,
Ce provocau durere.

III
(Spre...?)
La un moment dat
Observ într-una din ferestre
Că mă aflam şi eu.
Oare ce Dumnezeu
Mă regăsesc în ele?
Căci nu îmi amintesc
Nimic din toate cele,
Ce-mi arătau ferestrele.

Oare de ce sunt îmbrăcat în negru;
Şi-acolo de ce-s vesel?
Ce-s cu femeile-alea toate,
De ce îmi sunt mirese?

Cred că ceva din spaţiu,
O forţă foarte mare,
Vrea să-mi arate tot
Ce pot găsi în cale
Şi dac-o să mă-ntorc
Prin una din ferestrele,
Ce le privesc în zare.

Doamne, zi...
Ce aş putea să fac,
Să mă îndrept spre o fereastră
Unde e totul ciudat,
Sau spre una în care
Totu-i calm şi curat.

IV
(Sihastră)

Cum stăteam eu pe gânduri
Ca ciobanii pe crânguri,
Am văzut o fereastră
Destul de sihastră.
Şi mi-am zis:
I-a să vad ce poa` să-mi arate,
Ce persoane ciudate,
Cu imense palate,
Cu comori şi de toate,
Pot să văd eu prin geam?
Însă cum mă apropiam,
Tot mai mult o pierdeam
Din rază...
Cu calm.
Ca printr-o minune,
M-am revăzut în spate.
Eram o fereastră,
Eram tot şi toate.

poezie de Dan Dumitraşc (14 ianuarie 2011)
Adăugat de Dan Dumitraşc
Comentează! | Votează! | Copiază!

Iubirea care nu se-ntâmplă

Nu-l cunoşti, el nu te ştie,
Doi străini, atâta tot,
Aveţi întrebări... o mie,
Oare vrea? Eu oare pot?

Simţi o legătură... poate,
Sufletele îşi vorbesc,
Multe şoapte sunt şi toate
Îţi şoptesc... e ce-mi doresc

Dar nu ştii de ce anume,
Pare doar un alt bărbat,
Însă e ceva ce-ţi spune,
Că e tot ce ai visat

Îţi doreşti să facă pasul,
Te întrebi de vrea, sau nu,
Trece clipa, trece ceasul,
El acolo... aici tu

O poveste adevărată
Care nu a început
Cu acel "a fost odată",
Tu ai vrea, el ar fi vrut?

Veţi rămâne două vise,
Visul lui şi visul tău,
Doar iubiri ce nu-s aprinse,
Un oftat... păreri de rău

Şi aşa dispar speranţe,
Doar din teama de-a nu fi
Victima unei instanţe,
În care nu te-ar iubi...

poezie de Adi Conţu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ce-mi aparţine?

Şi pană la urmă.. ce-mi aparţine?!
Oare trecut, prezent sau viitor?!
Sau oare e al meu măcar?!
Nu ştiu.. dar nu-mi aparţin mie.
Să fie oare răsăritul? Dar..
Apusul nu mă ştie,
Nici clar de lună nu cunosc.
Dar oare.. ce-mi aparţine?
Iubirile, succesul?
Dar unde-mi sunt?
Căci nu le am.
Nici zâmbetul cel mai sfânt,
Nu-i al meu şi nu-l cunosc.
Dar al meu??? Al meu ce este?
E doar momentul?
Sau nu... e clipa.
E clipa să-mi trăiesc prezentul.

poezie de Cosmin-Emanuel Petraşc (28 octombrie 2022)
Adăugat de Cosmin-Emanuel Petraşc
Comentează! | Votează! | Copiază!

* * *

Am murit demult, ceva m-a omorât!
Am rătăcit doar printre clipe, rece şi pustie!
Nu mai credeam în viaţă, nu mai credeam că mai sunt vie, nu mai ştiam ce-i zâmbetul, eram o dimineaţa stearpă fără Soare, uram chiar timpul, nu-l puteam opri, uram lumea în care Eu nu mai eram!
Jucam un rol tot mai gol, mai dăruiam un zâmbet fără noimă, îmi mai doream ceva, dar şansa era prea firavă, calea tot mai strâmtă, viaţa tot mai goală în faţa mea!
Să mor sau să trăiesc, să iubesc sau să urăsc,
nici una nici alta nu mai pot, nici nu ştiu cât aş putea să te iubesc, sau să te omor de prea mult dor, să te omor, doar atât mai pot şi să fug, să tac, în urmă să nu mai privesc!
Şi-n nopţile negre, pustii, să mă jelesc că nu te-am putut iubi, că nu te-am lăsat să-mi fii ce aş fi vrut în acea zi!
Acum mă zbat în golul dintre Noi, mă plouă lacrimi reci, te aud când tot mă chemi, dar Eu mă pierd, mă pierd!
Şi mă dori, o durere atât de surdă, aş ţipa dar nu mai am glas, sunt mută, lipsită de putere!
Urăsc ziua de mâine, te urăsc chiar şi pe tine, nimic nu pot schimba, nimic nu-mi şterge lacrima!
Sunt tot mai absentă, o umbră fără de lumină, o aripă frântă fără zbor, un muritor mort prea devreme!

poezie de Mihai Marica
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Prin noroi

Liniştea mi-am ales-o din noroi,
Era săraca de ea,
Doar nervi în frunzele grămadă
Şi toate ude din certuri de fricoşi.
Nici nu ştiu cum eram când le-am atins
Nu mă vroiau decât deschis
Cu mâini curate
privite cald de ochi frumoşi.
Am apucat-o cu grija unui docher
Rănit de lanţuri prin vapoare
Dar azi atent la tot ce-i dai,
M-am aşezat la mal de voci
Eram doar eu,
cu inima pierdută-n rai
Gândind la cum să mai trezesc
O linişte deja rănită de plebei
Ce te-au secat de calm
Si părăsită în mâl grotesc.

poezie de Mili Dumitru (2018)
Adăugat de Mili Dumitru
Comentează! | Votează! | Copiază!

Naştere... de propriu

... surprinzător, un necunoscut din mine a apărut, azi, pe întinsu' timp o plajă,
topită pe-un celuloid de rolă ce începe într-un obscur, cert negativ,
ce îşi aşteaptă impresionare, un developat dintre revelatoarele de-o unicată vrajă,
în poze multidimensionale, întinse o filmotecă, ce încep s-o simt pe undeva, din mine obiectiv...

... m-am trezit brusc, înspre ora şapte, aproape în ţipete, fără de dinţi, mic şi golaş,
fără de păr, ce nici nu mai contează, s-a văzut că pică, grav însă, fără de nicio minte,
într-un fel de cald, de înconjur de palme mângâind, mă pipăind bucăţi, pe ruşinos panaş,
ce-mi pare a fi, că ştiu acum că-i sex, dar şi ades pe frunte, mi se tot spunând un neînţeles să fiu cuminte...

... sunt, culmea, obosit de viaţă, ce se pare că-i a mea şi doar începe, îs multe, multe ore
şi-o dorm, o sorb din sâni ce-mi vor fi mamă, ce-o cunosc acum, jumatea ce mă doare, doare,
rămasă într-o sticluţă o lacrimă uscată ca o pată, mată, alburie, de-ochi pierduţi pe mine să m-asculte,
parcă aş fi ştiut ceva să zic... mă îmbie şi bărbatul zâmbind larg, ce ne-a adus la amândoi o floare...

... este, se pare, prima zi, când lume multă-i adunată, nici nu ştiu de ce doar pentru mine... dăinui-va oare, oare?

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (14 februarie 2014)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tatălui meu (care azi ar fi împlinit optzeci de ani)

De acolo sus, de unde eşti
Ştiu că veghezi la mine
Mai ştiu că încă mă iubeşti,
Şi vrei să-mi fie bine.
Dar oare care-i steaua ta
Din miile de stele?!
Că-n fiecare noapte stau,
Şi tot privesc la ele...
Şi încă nu m-am dumirit
Dar tare mult aş vrea
Să ştiu de jos, de unde sunt
Cam, cum arată ea...
Eu cred că-i mare, luminoasă
Ca şi inima ta.
C-aşa a fost de când te ştiu
Când mic copil fiind,
Îmi aduceai bomboane-n pungi
Ce le-auzeam foşnind,
Prin buzunarul de la haină
Ce o purtai mereu.
Mi-e tare dor de tine tată
Şi tare-mi este greu...
Te-ai dus de tânăr ş-ai lăsat
În urmă doar durere,
Ce n-as fi dat să-mi fii alături
Dar totu-i doar... tăcere...

poezie de Mariana Simionescu (17 octombrie 2010)
Adăugat de Mariana Simionescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Către mine însumi, de ziua mea de naştere

Un an la ceilalţi azi adun,
Dar oare sunt un om mai bun?
Un an în plus, o, ce frumos!
Dar oare sunt mai virtuos?

C-un an am azi mai multişor,
Dar oare sunt mai iertător?
Sunt mai bătrân, cu siguranţă,
Dar am mai multă toleranţă?

Un an în plus, neîndoios,
Dar sunt eu oare mai milos?
Că-s mai bătrân c-un an acept,
Dar oare sunt un om mai drept?

Pentru-înc-un an, mulţam frumos,
Sunt mai puţin un vanitos?
C-un an sunt azi mai bătrâior,
Dar sunt un mái bun scriitor?

Trecutul an fu valoros,
Dar oare sunt mai generos?
Îmbătrânesc c-un an, normal,
Dar sunt eu mai sentimental?

Că-s mai în vârstă sunt voios,
Da-s mai puţin orgolios?
Că-mbătrânesc e-un fapt normal,
Dar sunt eu mai raţional?

A mai trecut un an frumos,
Sunt mai puţin orgolios?
Un an trecut-a, nu contest,
Dar sunt eu oare mai modest?

Un an în plus e o minune,
Dar am mai multă raţiune?
Că-mbătrânesc eu nu sunt trist,
Dar sunt eu azi mai altruist?

Azi înc-un an primesc în dar,
Sunt oare un mai bun stihar?
Sunt mai în vârstă efectiv,
Dar sunt eu mai puţin naiv?

De-un an în plus sunt bucuros,
Dar oare sunt mai credincios?
C-un an spre finiş mă îndrept,
Dar oare sunt mai înţelept?

poezie de George Budoi din Poezii (5 octombrie 2021)
Adăugat de George Budoi
Comentează! | Votează! | Copiază!

Februarie

E noapte şi-i rece, afară
e umed şi totu-i pierdut ;
singurătatea începe să doară
căci oameni în jur n-am văzut.

Încep să mă-ntreb dacă oare
s-au dus ale vieţii clipiri.
Ce viaţă, ce gânduri, splendoare
primeam peste tot cu priviri.

Ce ceaţă! Nu-i nimeni prin preajmă
şi cred că încet îmi pierd calmul
Iar locul e gol, plin de spaimă.
Aici pân' şi eu îmi pierd charmul.

Dar unde mă aflu, de ce?
N-am terminat de trăit încă-n lume.
Aştept în răcoare s-aud tot ce zice
liniştea oarbă ce-mi provoacă spume.

E-o stare de frică şi teamă de-orice
lucru ce-l simt sau chiar de-l gândesc ;
m-aşez 'grămădit pe jos să îmi plece
măcar o secundă ochii ce pândesc.

N-am linişte, n-am pace, n-am aer,
n-am nici putere să strig şi nici cui,
că de-ar întinde o mână, eu ager
m-aş prinde de mâna oricui.

Acesta e iadul sau poate
doar purgatoriul în care nu cred.
Poate aici îmi mai pierd din păcate.
Miroase a vină, a groază şi-a putred.

Ah, viaţă nebună ce-am trăit acolo
pe când eram zeul suprem,
nu m-am aşteptat o secundă
ca eu să ajung la extrem!

poezie de Andrei Rafael
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Definesc viaţă

Ce-o să mă coste lenea inerţiei!
Îmi pier timpul
cu ochi fixaţi aiurea,
neştiut de nimeni, doar îmi purtând securea
inconştient d-epuizarea avuţiei
abstracte,
partajată între două acte
fără a mi se indica nici anotimpul;
cât va dura plăcerea
fără a mi se cunoaşte în vreun fel vrerea.

Oare tu cum numeri...
şi ce-nseamnă folos?...
Al cui?...
Pe cine porţi pe umeri;
căci nu mi s-a propus
să iau ceva de sus, pe sus,
de ce sunt pus să modelez o scoarţă,
să scrijelesc cu-n cui
de os
ce sunt, în fond!...
... Lăsând deoparte mintea-mi hoaţă
ce pare fără limite de timp, un bond!?

Mă păcălesc -şi zic că sunt inteligent-
cu o himeră
denumită arbitrar,
se pare peste tot, mai bărbăteşte...
suflet;
un excipient,
un fel de sferă,
singurul ce clocoteşte
fără numerar,
imaterial... nici cel puţin un cuget.

Înseamnă că "sunt"... "lipsă",
şi nu sunt, sigur, dacă nu spun... sunt,
sau dacă m-aş piti-n pământ;
deci nu exist, în fapt...
nu sunt,
trăiesc în propriul gând,
sunt o eclipsă
într-o realitate de inapt
ce mi-o fac singur aşa-zisă...
o ideală, interzisă...

Oare
sunt eu
... sau e doar viaţa
ce-i floare
efemeră
iar eu "sunt" gheaţa,
un fond de Dumnezeu,
o topitură-n timp,
infinitate dintr-o eră;
s-asigur cărăuş... continuu
primăvăratec anotimp,
pe un traseu lipsit de rectiliniu.

Şi-n fond greşesc,
că nefiind... n-am cum nimic să definesc!

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (5 aprilie 2011)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lucian: Deci, astea sunt toate hărţile tale?
Nistor: Da, şefu', astea sunt cele terminate. Mai am unele începute, dar nu sunt gata. O să le termin în curând şi pe acelea. De ce, şefu'? Nu sunt bune?
Lucian: Ba da, mă, nărodule, în mare măsură sunt foarte bune, arată bine, sunt bine realizate, detaliate, cu toate elementele necesare... Dar se putea şi mai bine de atât. Adică, priveşte şi tu, Nis! Ce fel de hărţi sunt acestea, oare? Şi ce fel de geograf mai eşti şi tu?!
Nistor: De ce, şefu'?! Ce anume nu e bine? Eu n-am greşit nimic, serios. E totul corect. Foarte corect, din orice punct de vedere.
Lucian: Oare ce nu e bine, mă?! Nimic de zis, nu vreau să te critic, ai lucrat mult la ele, se vede, sunt foarte bine realizate şi sunt convins că sunt foarte corecte, dar unde sunt denumirile?! Un bun geograf ar fi pus toate denumirile la locul lor! Iar tu ai pretenţia că ai fi un bun geograf, nu?!
Nistor: Păi... Care denumiri, şefu'?!
Lucian: Cum, care denumiri, mă?! Toate! Ai mai văzut tu pe undeva hărţi fără denumiri?! Eu, unul, nu! Deci, cred că ar trebui să le pui şi tu la locurile lor... Nis, chiar şi aici, pe Proxima, toate au denumirile lor specifice: străzile, aleile, parcurile, restaurantele, clădirile, tunelele subterane sau cele de legătură cu exteriorul, cercurile colorate, râurile artificiale, munţii etc. Totul are o denumire proprie, doar e normal să fie aşa.
Nistor: Serios?! Au denumiri? Păi... Nu ştiam.
Lucian: Acum ştii! Deci, ai face bine să le afli şi să le pui la locul lor, pe toate. Dar să nu le scrii de mână, că altfel strici toată frumuseţea acestor hărţi, cu scrisul tău indescifrabil! Oricum, fără denumiri, ce fel de hărţi mai sunt şi acestea?!
Nistor: Ai dreptate, şefu'.

replici din romanul Proxima, Partea a-III-a: "Aventuri pe Proxima" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

De va fi, va fi, într-o zi

sunt liber
nu mă atrag nici oamenii,
nici vorbele lor mincinoase
liber în cer
să zbor, să visez şi să mor
m-am întâlnit într-o zi cu eternitatea
la o nuntă în cer
nu m-a cunoscut
se coc azi boabe de struguri în vie
raza de soare se frânge
cine să vie, în vrie
nu spun nimic
nici bun, nici rău
rătăceam, pierdeam galaxii în lumina divină
eram un strop efemer de lumină
în timp şi în gând
mă întâlneam uneori spre seară, cu mine
vorbeam
eram o lumânare aprinsă în negura lumii
durerea o aruncasem departe
inima nu a plecat
doar cântecul s-a oprit, a stat
eram aici de la începuri
un spirit născut între ape
nu trăiesc aici
sunt un ocean
fără început, fără sfârşit
azi sunt nebun
liber şi fericit
şi de va fi, va fi, într-o zi...

poezie de Viorel Birtu Pîrăianu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

El, eu

Pretind ca totul e la fel,
Ma simt intr-un razboi cu mine,
De eu sunt eu, cum pot fi el?
De ce sa mint ca-mi este bine?

Tanjesc dupa emotii moarte
De prin trecut, din amintire,
Dar am si eu ascuns-o parte
Ce nu mai crede in iubire.

Cumva as vrea sa mai iubesc,
Dar am si anumite frici,
Nu le arat si totusi cresc,
Cum naiba s-a ajuns aici?

Am incercat sa nu ma schimb,
Razboi pierdut de la-nceput,
Atatea rani, atata timp,
Si-un eu ce nu l-am priceput.

Orice iubire ce s-a dus
M-a lovit dur, pierind scanteia
Prima mai mult decat a doua,
La fel a fost si cu a treia.

Cumva orice iubire noua
Nu ma mai afecta la fel,
Si-asa m-am impartit in doua,
Aici sunt eu, si-aici si el.

El e un mare visator,
Inca se-agata de ideea
Ca e o parte ce-i lipseste,
Si aici l-ar completa femeia.

Of! nu mai pot sa cred nimic,
Dezamagiri au fost prea multe,
Am reusit sa ma ridic,
Prezentul eu nu vrea s-asculte,

Si singur ma asez pe pat,
Cumva m-am prea obisnuit,
Si mi s-a sters orice-amintire
De parca nici n-as fi iubit.

De asta stau eu ca pe ace,
Cum de sunt eu dar e si el,
Eu ce-am lasat iubirea-n pace,
Si el ce ar iubi la fel.

Cum jumatate sunt puternic,
Independent, lacat si cheie,
Iar jumatate un biet suflet
Indragostit de o femeie...?

Unul ignora, altul suna,
Unul fumeaza, altul scrie,
Unul cu altul impreuna,
Un strop de calm si nebunie.

Parte din mine ar lupta,
O parte e de mult retrasa,
Eu sunt certat cu dragostea,
El inca te mai vrea acasa.

poezie de Vlad Bălan
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Doamne, mai fă o minune!

Eu credeam că-s cel mai tare
Că eu sunt cel mai vestit...
Dar în faţa ta o doamne...
Mi-am dat seama că sunt mic.

Adunata-m lucruri multe,
Averi... multe am vrut să am.
Dar mi-am dat seama o doamne
Că de fapt... eu gol eram.

Mă-n'brăcam cu haine scumpe,
Cine mai era ca mine.
Dar mi-ai arătat o doamne...
Că de fapt eram un nimeni.

N-ascultam nici o povaţă
Rele multe am făcut.
Tu... o doamne... mi-ai dat viaţă
Ce am strâns tot am pierdut.

Cunoscuta-m vitejia,
Mândru tare am mai fost.
Dar pierduta-m bătălia,
Fără a crede în Hristos.

Am primit botezul doamne...
Ca să-mi fie de folos.
Prin puterea ta ce-a mare
Ai salvat un păcătos.

Eu... l-as tot în astă lume
Că de fapt... nu i-au nimic.
Doamne te rog... fă minune
Şi salvează- mă un pic.

Ia- mă în împărăţia... care
Sus în cer o stăpâneşti.
Ştiu doamne că ai răbdare
Eu aştept... vin când doreşti.

poezie de Ioan Cojocariu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Oare

Când eu nu v-oi mai fi,
Cineva lipsa îmi va simţi?
Şi de acolo de unde oi fi
Oare peste cei dragi aş putea privi?

Fără trup oare tot eu aş fi?
Aş avea aceleaşi amintiri?
Mi-ar mai păsa de cineva?
Oare toate astea ar mai conta?

Stau nopţile şi mă întreb
Destinul meu e împlinit?
Rostul meu este aici?
Oare viaţa asta e doar un test?

Când firul vieţii brusc s-a rupt,
Luminile uşor sau întunecat
Şi toate becurile sau stins,
Oare stinse au rămas?

Tot ce am fost,
Tot ce în viată am făcut
În afară de cei cunoscuţi,
Oare pentru altcineva ar mai conta?

poezie de Ciprian Ionuţ Chiricea (24 noiembrie 2016)
Adăugat de dory58
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sunt un bulgăr de nimic

Sunt un bulgăr de nimic,
sunt un strop de rouă-n soare;
dar cu cât mă foc mai mic,
cu-atât Tu,
cu-atât Tu te vezi mai mare.
Dacă-n lume m-ai făcut
o fereastră către Tine,
cu cât sunt mai nevăzut,
cu-atât Tu,
cu-atât Tu te vezi mai bine.

Doamne, când suntem noi doi,
n-are cel viclean ce-mi face.
Şi cu cât îi duc război,
cu-atât Tu,
cu-atât Tu mă-mbraci cu pace.

Vin din cer mi-ai dat să sorb
şi pe ochi m-ai uns cu tină.
Dar cu cât eram mai orb,
cu-atât Tu,
cu-atât Tu mi-ai dat lumină.

Iar de toate câte-n Rai
le păstrezi Tu pentru mine,
nu mi-e dor de tot ce-mi dai,
cât mi-e dor,
Doamne, cât mi-e dor de Tine.

poezie celebră de Costache Ioanid
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sufletul pădurii

Mă adâncesc în lumea de mister,
Prin locuri necălcate niciodată,
Luându-mi numai gânduri ca reper
Şi-ncrederea, demult verificată.

De linişte, nu pot să mă-nspăimânt,
Iar tot ce văd e plin de frumuseţe
Ce mă pătrunde-asemeni unui cânt
În catedrala plină de tristeţe.

Iar cântul mă inundă, fredonez:
Mi-e greu să cred, dar eu, ca prin minune,
Am voce, mă pricep şi... nu visez,
Iar mintea, să continui îmi impune.

Îmi văd de drum cântând. Sunt fericit
În lumea care nu mă înfioară,
Ci mă atrage, într-un fel tacit,
Spre locuri neştiute în afară.

Ajung la un izvor şi mă opresc,
Iar tot ce-aud acum e doar un clipot
Al apei cristaline ce-o privesc
Scurgându-se la vale într-un şipot.

Privesc în jur, e totul ca un vis
Puţin neclar, dar, unele-amănunte
Îmi dau senzaţia de nedescris
Că locu'-n care sunt e doar o punte

Prin care pot pătrunde, dac-aş vrea
Spre sufletul pădurii seculare
De unde, nu sunt sigur, s-ar putea
Să-mi desluşesc trăiri imaginare

Sau să-mi explic de ce, atunci când cânt
Îmi pare că o voce mă susţine,
Iar frunzele pădurii, fără vânt,
Îmi şuieră acordurile fine

Pe care îmi aşez perfect un vers
Din cele care-mi sunt, cumva, dictate.
Deşi nu am făcut niciun demers,
Sunt prea ne-singur în singurătate.

Mă simt privit de peste tot, ciudat,
În jurul meu, apar la suprafaţă
Atâtea lucruri noi. Da, am aflat:
Pădurea are suflet. Este viaţă.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu din Zece
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Chip de înger

Plouă tare. Au fost şi fulgere.
Au ieşit oamenii să vadă ce se petrece.
Şi o linişte adâncă a cuprins strada
Când în mijlocul drumului au văzut fata.
*
-"Oare câţi ani are?, copilă-mi pare"-
In ochi nimic rău n-are
Dar nu ai de unde să vezi
Că tu doar in aparenţele crezi.
*
Oamenii se uită, râd si vorbesc:
-"Oare are părinţi? Oare muncesc?
Că după cum îmi pare
Nici măcar săpun nu are.
Auzi tu fată: cine esti?
Ti se pare OK să ne trezeşti?"
*
Răi sunt unii, Dumnezeu e martor
Că fata asta se spăla cu ura lor
Dar nu-i păcat să tot vorbiţi?
Dacă e amărâtă nu-i zâmbiţi?
*
-"Fata asta are şcoală?
Ştie unde să se spală?
Se bucură de apă caldă
Dar doar in zilele de vară?"
*
Ce e soarta de-i asa dura?
Lung e drumul plin de ura!
Din păcate asa e viaţa
Oamenii vad doar faţa
Dar nu au văzut îndeajuns de bine
Ca faţa fetei prin lacrimi işi revine.
*
Ca-ci inima-i destul de mare
Să iubească zile cu ploaie
Si sufletu-i destul de bun
Să nu creada-n om nebun,
Si să îşi vadă de drum.
*
Că Dumnezeu o iubeşte
Iar dupa ploaie soarele-i zâmbeşte
Si îi usucă aripile ude
Ea să zboare, sa nu aude
Mai multe vorbe grele, rele.
*
Aşa fusese chip de înger pe pământ
Si după ea fusese numai vânt.
Omul nu pricepe
Că furtuna abia acum incepe.
Fata simte că le pare rău
Că şi-au pierdut îngerul din nou.

poezie de Novak Erika
Adăugat de Novak Erika
Comentează! | Votează! | Copiază!

Timpul ce-şi curge clepsidra

un atelier s-a reprofilat să măsoare nisipul
adeseori nici nu înţelegem
oare cum?

este ora exactă în gama sol major
la limita dintre rost şi spaţiu
într-o dimineaţă printre paragrafe pierdute
un singur tren pleacă în şoaptă
doar el ştie

într-o gară ne aşteaptă scânteia fără răspuns
în demersul spre tăpşan
puterea focului
trecere
oare ştie?

pe coapsele simplităţii – sensuri
lumină
ospăţul poemelor albe cuprinse-n cuvinte
într-o carte
pagină cu pagină ne curge clepsidra
oare cum?
oare cât?
oare cine ştie?

poezie de Vali Niţu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tot

Plecând dinspre el, în el, spre el, ca un tot
Intrarea e mereu una, prin privirea de foc
Explorează o lume ascunsă, dar parte din sine
O singularitate, în ritm cu universul ce-i aparţine

Controlul, raţiunea, le lasă deoparte
Căci în această lume, ele sunt deşarte
Niciunul, nici alta nu-i sunt utile
În întâlnirea asta, în prezenta dimensiune

Doar curiozitatea indiferentă îi e de folos
Căci nu caută nimic, doar admiră acest loc
Şi ce-ar putea să-şi dorească mai mult
Nu-i nimic de dorit, totul e-n el şi el e în tot

Nimic nu-l opreşte, n-are sus, n-are jos
Materie nu-i, e doar energie difuză
Mişcare continuă, infinit, atracţie lucidă
Şi dragoste simte în toate, profundă, divină

Nici timpul, nici forma aici nu se-ncheagă
Sunt doar noţiuni primitive, de uitat inc-o dată
E liber de toate, de toţi şi în tot
În a sa natură explorator, călător fără scop

poezie de George Alfort
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lia: Acum însă, spune-mi, ce altceva mai eşti, în afară de astronom şef, elev al domnului profesor Manea, preferatul domnului director, matematician, proiectantul navei şi unul dintre constructorii ei?
Lucian: Chiar te interesează, sau de ce mă întrebi?
Lia: Din simplă curiozitate, dar dacă nu vrei să-mi spui, n-am să insist.
Lucian: Nu sunt decât matematician. Care ţi-e verdictul?
Lia: Matematician? Asta ştiam deja. Dar ce altceva?
Lucian: Matematician şi nimic altceva, cel puţin deocamdată, din câte ştiu. De ce ar trebui să mai fiu şi altceva? Nu înţeleg... Ce altceva ai vrea să mai fiu?
Lia: Nu ce-aş vrea eu să mai fii; ce altceva mai eşti în realitate?
Lucian: Nimic. Poate doar un Don Juan, nu-i aşa? Sau poate un Casanova?
Lia: Nu-i nevoie să-mi aminteşti de impresia pe care o am despre tine, nu crezi?!
Lucian: Şi ce se întâmplă dacă sunt numai matematician? Nu e oare de ajuns?
Lia: Ba da, poate e suficient. Credeam doar că ai mai fi şi altceva.
Lucian: Regret, altceva nu mai sunt, decât doar Enka Lucian, dacă-ţi convine.
Lia: Păi, tocmai asta nu-mi prea convine mie, că eşti chiar acel Enka Lucian a cărui faimă este de mult recunoscută în întreg Institutul şi nu se limitează doar la Institutul nostru, însă se pare că n-am ce face. N-am de ales; sunt nevoită să accept ideea că-mi vei fi coleg. Mă întreb numai la ce oare e nevoie de un matematician într-o misiune spaţială importantă?
Lucian: Nu se ştie niciodată. Poate că totuşi e nevoie şi de un matematician ca mine, oi fi şi eu bun la ceva, poate că vă voi fi de folos vreodată, mă mai pricep şi la multe alte mărunţişuri, nu doar la calcule matematice.
Lia: Mărunţişuri? Cine are nevoie de mărunţişuri?
Lucian: Într-adevăr, oare cine?! Oricum, în spaţiu, uneori e nevoie şi de matematică, printre altele.
Lia: Probabil...

replici din romanul Proxima, Partea I: "O misiune specială" de Cornelia Georgescu (2009)
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!