Surâsul peste moarte
Pentru Chieko Watanabe
Și iată-aud acuma glasul celor
trecuți prin flăcări
cum se-mpletește într-un singur glas,
un singur glas sunând cum sună fierul,
cum sună stolurile de oțel fierbinte,
și fiecare glas acum e-o sabie
încovoiată care se-nvârtește
deasupra ucigașilor sclipind ---
și toate împreună se înalță
peste cenușă ca un nimb al vieții...
Și iată-le ( o, vulturi mari și-albaștri,
suiți, suiți! ) cum prind să se rotească,
cum se rotesc crescând fără-ncetare,
cum se răsfrâng în ocean, săpând-i
mari guri rotunde, veșnic rotitoare,
ce dau porunci talazului să crească,
să suie stâlpi de trombe pân la stele,
ca să măsoare înălțimea Crimei.
Și iată cum
zbucnind deodata ca din milioane
de arcuri zbârnâind ---
ca milioane de săgeți, sărmanii
se-adună într-un singur snop de fier,
ce se rotește pe pământ de strajă,
cu ochi de raze lungi zvâcnind spre tâmple,
și îndreptați mereu spre ucigași.
Și vin desculții, ne-ncetat, sorbind
cu-o nemaiîntâlnită sete cerul,
ca pe un vin din struguri de azur.
Și cei mai mulți nu de pe creste-apar,
ci din adâncul văilor, din neguri,
Acolo unde munca naște-n chinuri
o zeitate-n veci nepieritoare:
Speranța-Luptă,
Visul de ne-nfrânt,
Speranța ce se-nalță ne-ncetat,
Speranța care nu poate să fie
ucisă niciodată,
Speranța pentru toți cei strânși în lanțuri.
Și cei mai mulți se cațără din văi,
din văile unde-s cărbunii beznei,
pe care milioanele de oameni
le scot scrâșnind, mereu amenințate
de rânjetul mitralierei,
îi scot gemând de veacuri, ca să stoarcă
de ele sâmburi lungi de diamante
lungi lacrimi de lumină-ncremenită,
o rouă ce li-i smulsă ne-ncetat,
și care-mpodobește sânii Crimei
și răcorește Demonului chipul.
Și iată,
un sărac cu trupul gol
de bronz și-nalt până la cer, cum e
doar zeul uriaș din Kamakura,
un om sărac
își spintecă obrazul,
își spintecă obrazul, deschizându-și
cincizeci de guri --- și sângele nu curge,
cincizeci de guri pe care le îndreaptă,
ca pe cincizeci de peșteri infinite
spre cele patru zări,
și dă un strigăt,
un strigăt ca un tunet bubuind,
mult mai puternic decât glasul bombei:
---Hei, frați ai mei!
Și ocean peste ocean îl duce,
vuind ca pe-o corabie purtată
de-un fulger,
din continent în continent, și munții,
legând ecouri de ecouri, fac
să se rotească
strigătul în jurul
pământului, și pe pământ trecând
din țară-n țară, străbătând văzduhuri,
pe unde glasul omului e liber
și se-nfrățește cu al ciocârliei...
și străbătând prin țări unde văzduhul
vărgat e și se-aude zornăind
ca lanțurile,
și unde chiar și luna aurită
e o ghiulea...
Hei, frați ai mei!
Ca la un semn,
uzinele întregului pământ,
pădurile, și fluviile,
secerătorii, aplecați spre spice,
tăcuții înțelepți
ce vor să prelungească
bătaia inimilor omenești ---
și-ntorc deodată fața spre fața Hiroshimei,
Sfântă milă,
și tu mânie,
solidaritate
a celor mulți și tari,
surâsuri blânde,
salut, o, miliarde
de inimi fâlfâinde, ce răspundeți!
--- Hei, frați ai noștri! Sîntem lângă voi!
Se-nalță oceanul și salută
și fluturii cenușii-au tresaărit...
Și-acum, te uită:
din propria ei plagă răsărind,
țâșnind înaltă ca dintr-un vulcan,
ca dintr-un trandafir de scrum fierbinte,
se-nalță Hiroshima peste lume
( oh, chipul ei, care-a trecut prin moarte )
C-un roz obraz la fel ca fața lunii
și celalt ca de fildeș însorit
( privește, Demone, și-nmărmurește )
se-nalță, Hiroshima, lin surâde
( oh, zâmbetu-i care-a trecut prin moarte!... )
surâde Hiroshima, scut punându-și
deasupra leagănelor, brațu-i ars,
surâde Hiroshima și arată
cu ochii-i negri către ucigași ---
și-mparte arme, arme ale vieții,
pe care ucigașii nu le văd,
pe care nu le pot zări vreodată,
semnale și stindarde,
lumini și căști înalte din văzduhuri,
urmate de-amintirile desculțe,
de nevinovățiile ucise,
lumini ce-n bezne dând, înaintează,
lumini ce-naintează surâzând...
poezie celebră de Eugen Jebeleanu
Adăugat de anonim

Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi și următoarele:
- poezii despre înălțime
- poezii despre timp
- poezii despre văi
- poezii despre ocean
- poezii despre inimă
- poezii despre fier
- poezii despre cenușă
- poezii despre înțelepciune
- poezii despre vulturi
Citate similare
Noaptea soarelui
( Speranțele aleargă cu pumnii strânși la tâmple.
speranțele se-ntreabă din ochi: Ce-o să se-ntâmple?
speranțele ducându-și la buze-un deget pal
se-ndepărtează...
--- Taci!... )
Ca un pumnal ce sfâșie o piele,
un avion alunecă pe cer.
Opt și un sfert!
Mai mult nici o secundă.
Un trăsnet!
Deodată, toate ceasurile-au stat,
cu limbile-nghețate ca-ntr-o gură
încremenită.
Timpu-a murit.
Cine dărâmă
cerul
și oceanul
și-orașul?
O gheară-a scăpărat
și-a sfâșiat din creștet
pân la talpa lui albastră
muiată-n apa mărilor
văzduhul.
Urlând, încovoiat, împotrivindu-se,
văzduhul zămislește
sicrie de cenușă, mari dricuri ce se surpă,
flăcări și cenușă,
și leagă cerul și pământul
cu stâlpi de flăcări și cenușă,
plouă cenușă pe orașu-n flăcări.
Nourii-nuferi au încremenit.
O moarte
Nemaicunoscută
i-a prefăcut nu-n ploaie,
ci-n jerbe de cenușă otrăvită.
Unde-s copiii ce-i priveau?
( Taci, taci! )
Piatra --- blestem! --- se umflă, putrezește,
își clatină puterea, nu mai poate,
nu mai e în stare, nu, să se păstreze
în frontierele-i de milioane
de ani... Un animal e-acum și ea
cu pori, un animal ce-agonizează,
topindu-se sub apăsarea morții...
Lungi, râurile toate au plesnit
ca niște-artere,
încearcă bâjbâind prin beznă,
sugrumate-ncearcă
prin bezna arzătoare
să-și regăsească albia pierdută.
Oștirile tulpinilor de bambus
gem secerate, arse.
se chinuiesc zadarnic
să se ridice
ca niște colosale coloane vertebrale
ale pădurii ---
care nu mai e...
Un sânge negru-ntunecă văzduhul...
văzduhul,
la față vânăt gata sa-și dea duhul,
se-neacă...
plângând, leșie varsă peste-ai lui,
peste orașul lui,
și-și caută prin iadul
de flăcări negre
ochiul,
pierdutu-i ochi de aur.
Vai, unde
sînt oamenii
și unde, unde sînt
și așezările-omenești:
de lemn sărac, de piatră, de beton?
Cheamă văpaia, să răspundă ea,
cheamă pe ucigași...
și cheamă Crima
cu pletele de flăcări,
cu mâinile-i de ștreanguri,
cu capu-i de satâr ascuns în beznă!
Ele să-ți dea răspunsul.
Nimic nu văd... dar simt
cum se topește totul...
Până
și platoșele caselor de bani
curg ca o lavă neagră
din care aurul se scurge-alunecând
și se strecoară
în vipere lichide
acolo de-unde a fost răpit:
în măruntaiele ascunse-ale pământului...
Orașul nu mai e...
Taci, nu striga...
Ți-s buzele de scrum,
Orașu-i tot în beznă,
ecourile-s toate de cenușă...
Dar nu!
Privește!
Smulgând-o
din caierul de întuneric și de vaiere,
cu o sforțare care face
să clănțăne de spaimă dinții beznei,
o mie
de brațe omenești arzând
înalță
ca o mie de torțe
fruntea
cu colosale tâmple de lumină,
a soarelui,
o suie, lin o suie,
o mângâie,
o șterg de nădușeală și de sânge,
și-o pun să lumineze Chipul
orașului ucis
și să dezvăluiască fața Crimei...
poezie celebră de Eugen Jebeleanu
Adăugat de anonim

Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi poezii despre oraș, poezii despre negru, poezii despre lumină, poezii despre întuneric, poezii despre șerpi, poezii despre zoologie sau poezii despre tăcere
Întâlnirea cu Hiroshima
Pământ, pământ tăcut.
Tăcută,
cu pielea pârjolită, cu statura goală,
iertare, Hiroshima...
Iertare pentru fiecare pas
ce-atinge-o rană, rupe-o cicatrice...
Iertare pentru fiece privire,
ce - chiar de-i mângâioasă - doare...
Iertare pentru fiece cuvânt
ce tulbură văzduhu-n care-ți cauți
copiii,
noroadele de prunci pe veci pierduți.
Mormânt
inexistent... Vânt... vânt... vânt... vânt...
Și glasul lor, acum încet sunând,
din zi în zi mai stins,
numai în amintire...
O, cimitire
inexistente... inexistente...
De vrei să plângi, să nu poți strânge-n brațe
măcar o urnă, un mormânt măcar...
Unde ți-s pruncii, Hiroshima? Poate
în oceanul
de-argint nepăsător...
Poate-n cavoul infinit
al cerului...
Sau, poate, chiar pe-acest pământ
pe care-l calc...
...
poezie celebră de Eugen Jebeleanu din volumul Surâsul Hiroshimei; 1958
Adăugat de anonim

Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi și poezii despre copilărie, poezii despre bebeluși, poezii despre vânt, poezii despre plâns, poezii despre infinit, poezii despre iertare sau poezii despre cuvinte
Întâlnirea cu Hiroshima
lui Kaoru Yasui
Pământ, pământ tăcut.
Tăcută,
cu pielea pârjolită, cu statura goală,
iertare, Hiroshima...
Iertare pentru fiecare pas
ce-atinge-o rană, rupe-o cicatrice...
Iertare pentru fiece privire,
ce chiar de-i mângâioasă doare...
Iertare pentru fiece cuvânt
Ce tulbură văzduhu-n care-ți cauți
copiii,
noaroadele de prunci pe veci pierduți...
Mormânt
inexistent... Vânt... vânt... vânt... vânt...
Și glasul lor, acum încet sunând,
din zi în zi mai stins,
numai în amintire...
O, cimitire,... inexistente... inexistente...
De vrei să plângi, să nu poți stânge-n brațe
măcar o urnă, un mormânt măcar...
Unde ți-s pruncii, Hiroshima? Poate
în oceanul
de-argint nepăsător...
Poate-n cavoul infinit
al cerului...
Sau poate, chiar pe-acest pământ
pe care-l calc...
Fiece pas ce-l fac, îl fac cu teamă...
Fiece palmă de pământ
ascunde-un catafalc...
Parca-a strigat pământul
Călcat de mine
--- Mamă!
Oh, aripi da-mi, văzduhule de smalț,
să fiu ușor ca tine, să mă-nalț,
să nu ating cu pasul nici o rană,
să taie-aripa-mi cerul îngerește...
... Dar scăpărând din miile-i de răni,
se-apropie de mine Hiroshima,
se-apropie și se înclină lin
și-mi face semn
--- Poftește, prietene,
și vezi ce-a fost,
ce e
și povestește...
poezie celebră de Eugen Jebeleanu
Adăugat de anonim

Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi mai multe poezii despre îngeri, poezii despre prietenie sau poezii despre moarte
Cântec de pomenire pentru morții neștiuți
Oh, pomeniți-i, pururi pomeniți-i
pe morții neștiuți din Hiroshima...
pe gârbovul pescar ce-și împletise
un nou năvod făcut din ochi de soare,
prin care
petalele oceanului sclipeau
ca niște violete parfumate...
pe omul-cal căzut în fața casei
în clipa-n care surîzînd spre prunci
le arăta un animal ciudat,
o veche bicicletă cumpărată,
spunând Cu ea mai pot s-alerg un veac!
pe mamele ucise lângă leagăn,
pe fata care peste-un sfert de oră
și-ar fi văzut logodnicul plecat
de patru ani pe front și-ntors rănit...
pe cei nefericiți ce se rugau
în templele cu umbre de izvoare...
pe pruncii care nu s-au mai întors
din școli... și ale căror șorțuri mici,
ce-acum se leagănă în vânt orfane,
cu mult mai triste-s decât însăși moartea...
Oh, pomeniți-i, pururi pomeniți-i
Pe morții neștiuți din Hiroshima
Și nu uitați pe cei ce i-au ucis!
poezie celebră de Eugen Jebeleanu
Adăugat de anonim

Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi mai multe poezii despre pescuit, poezii despre școală sau Ne poți propune o poezie de dragoste?

Nu sunt singur
Obârșiile-izvoare
mă mai leagă. Nu sunt singur.
Mi-a crescut pe câmp o floare,
unde sunt, să nu fiu singur.
Jaruri sfinte, nor fierbinte,
trec pe cer, să nu ard singur.
Inimi bat, se spun cuvinte,
pe pământ să nu cânt singur.
Umbra-alături ia ființă,
unde merg, să nu merg singur.
Neguri vin din neființă
mărturii că nu sunt singur.
Vulturi din robie scapă
și se-nalță; nu lupt singur.
Cade în abis o apă,
în adânc să nu cad singur.
Focuri sunt și e credință.
Acest gând cât mai palpită
schimbă moartea-n biruință:
nu sunt singur, nu sunt singur.
poezie celebră de Lucian Blaga din Vârsta de fier
Adăugat de Adelydda

Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi mai multe poezii despre sfinți, poezii despre sfințenie, poezii despre sclavie, poezii despre schimbare, poezii despre prăpăstii, poezii despre muzică sau poezii despre gânduri
Calea spre tine
Se poate încheia ceva vreodată?
Nici când renunți nu are cum
pentru că altul se-nalță
și cade la fel, uitând cine ești.
- Nec plus ultra -
Câtă iubire purtăm în noi!
Cu ea am scris pe cer, pe ape,
pe stânci, pe trepte,
în slove, în trupuri și-n inimi.
Acum și aici suntem
doar noi și cerul albastru!
Vocea ta a rămas ascunsă undeva
în cele mai adânci cute
ale sufletului meu.
- Zborul tău pe buzele mele!
Simți sărutul meu cum se plimbă
peste tot trupul, îl cuprind,
m-amețește și mă smulge,
așezându-mă-n tine pentru totdeauna?
Păstrează un singur adevăr:
prin mine-ai găsit calea spre tine!
Acolo, o stea îți spunea:
fiecare clipă
trebuie trăită cu intensitatea ei.
O altă voce îți șoptea:
se naște un schimb delicat, limpede,
ce-adie peste tot trupul
cu fiecare atingere de matase,
cu fiecare vibrație, respirație și freamăt,
cu fiecare revărsare de har,
așa vom fi mereu:
mai fascinați de tot ce suntem,
contopiți cu absolutul.
Ne-am cunoscut
în acea atingere a infinitului,
ne căutam de atâtea vieți,
prin noi
curge zborul vieții
acolo unde universul s-a aprins.
Irina Lucia Mihalca
poezie de Irina Lucia Mihalca (18 decembrie 2014)
Adăugat de Irina Lucia Mihalca

Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi și următoarele:
- poezii despre viață
- poezii despre voce
- poezii despre trup și suflet
- poezii despre zbor
- poezii despre sărut
- poezii despre superlative
- poezii despre suflet
- poezii despre stânci
Călăii
În partea cea mai neatinsă-a lumii,
acolo unde n-a trecut războiul,
acolo unde
se știe despre ceea ce-i războiul
din cifrele înscrise în registre,
acum,
stăpânii lor treziți își iau cafeaua
cu gesturi măsurate, de echere.
Nu-i unul să zâmbească, nu mai poate
nici unul să zâmbească, de mult...
fiece zâmbet costă o avere,
fiece zâmbet poate să stârnească
oricăruia din ei
hemoragii de aur,
fiece zâmbet poate-oricând să surpe
secretul echilibru al acestor
cetăți fără de stele,
imense orgi de piată-n care suie
un sânge monoton de ascensoare...
Fiece pas al lor uimește-ntocmai
cum ar uimi un pas făcut de-un idol
cu pulpele de marmură, prin care
--- după milenii lungi de-ncremenire ---
ar luneca șopârle mici de sânge
și-n care mușchii minerali ar prinde viață...
În fiecare seară,
mașinile-i conduc până la paturi,
le scot cu gesturi măsurate haina,
îi iau in brațe, îi întind cu grijă
și le cronometrează-n taină somnul.
Un sânge ordonat le-mbujorează
arareori, cu mare chibzuință,
profilurile de metal cromat.
Acum, își beau cafeaua și privesc,
toți în același timp,
din când în când, tacuți spre cronometre,
privesc din când în când spre cronometre,
( Văzduhu-nspământat își schimbă fața... )
Își beau cafeaua și vorbesc cu glasul
unor profesori care pregătesc
serbarea de sfârșit de an
spunând ---- Vor fi
fără-ndoială numeroși copii!
( În cuibul lui de raze transparente,
luceafărul de zi e mut și palid. )
--- Deocamdată ( spune cineva )
e doar o încercare. Nu vor fi
mai mult de...
( Albi de groază stau pereții,
o nădușeală rece-i înfioară!... )
--- Iar cei ce-or să rămână-n viață ( spune
același glas echilibrat ) vor face
doar arătându-și fața celorlalți,
să nu mai fie om în univers
ce-ar îndrăzni să ni se-arate altfel
decât sub chip de fiară-ascultătoare...
( Aleargă vântul deznădăjduit
și caută s-aducă nori de piatră,
zăgaz să pună timpului să stea.
Un ocean văzduhu-ar vrea să fie
să-nece timpul care-l săgetează,
să-nece-aripa morții ce-l străbate.
Oprește timpul! E un urlet cerul,
Oprește timpul!
Dar timpul zboară, stelele pălesc,
și-s toate cronometrele cu el
și toate cronometrele bătând
la fel, la fel, la fel, la fel, la fel,
cu-aripi de aur alergând tăcute,
cu dinți de aur viața măcinând-o... )
( Oh, blestemată fie ziua, ceasul...
căci le-am trăit și eu fără să știu,
fără să știu, vai, ce se pregătește,
fără să pot să urlu dintr-o mie
de guri: --- Feriți copiii! Duceți-i în grabă
acolo unde botul căprioarei
nu-i încă ars de nitroglicerină,
acolo unde ochiul de metal
al monștrilor tăcuți n-ajunse încă,
acolo unde pruncii
cu cozi de mânji și cu breton cuminte,
ucișii prunci,
nu pot să mai ajungă niciodată... )
Privindu-și degetele terminate
în lungi butoane roze, transparente,
un mag al cifrelor vestește calm:
--- Mai au întocmai încă trei minute.
poezie celebră de Eugen Jebeleanu
Adăugat de anonim

Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi mai multe poezii despre zâmbet, poezii despre sfârșit sau poezii despre cronometru
Atinge-mă, Doamne
Mă privesc și astăzi în oglinda mea din casă
Ce pare foarte tristă și neîncăpătoare
Pentru chipul meu atât de-ntins în șanțuri lungi
În care cruzii zori se-ascund-de ploaia lacrimilor mele
Ce Te cheamă pentru a nu știu câta oară, să mă ierți.
Să mă ierți de tot ce fac și judec făr' de rost
Din multă amărăciune și ispite ieșite din pământ
Zvâcnind la mine-n tâmple și în ochi
Cu arzătoare patimi ce-mi întristează Duhul Sfânt
Punându-mă în scara celor morți de pe pământ.
Mă privesc și te adun în gândurile inimii și-a cugetului meu
În care glasul Tău se-aude ca o sorbitură din pahar
Ce mă înghite toată și apoi m-aruncă peste lacrimile mele
Cu care eu mă spăl pe mâinile încrucișate-n pieptul tremurând.
Tremurând de teamă să nu pleci, te strig, te laud fără glas,
Și-ți cer să mă ridici din spaimele ce mă doboară-n spini
În spinii lumii ce nu știu a mângâia măcar un pic
Atât cât trece carul Timpului cu ore-n deznădejde și suspin
Scos din sufletul prea plin de amarul cuvintelor din limbi
Ce-au țintit în cordul meu din buzele amare ce nu te știu de Tată.
Mă privesc și te adun în toate gândurile mele albe
Din care scot orice păcate și ființe ce mă scutură de bucurii
Și mă îngroapă în necazuri cu fățărnicia lor de șerpi
Mângâietori doar de ochii Soarelui și-a Lunii răsărite.
Mă privesc și văd cum ceasurile vremii sunt un plug
Ce sapă șanțuri reci în chipul și în Crezul meu rostit
La fiecare ceas trecut prin mine surd ce-mi pune piedică
Să cad in fața celor ce mă înfierbântă-n săbiile lor otrăvitoare
Întinse pentru a lupta cu ei pentru mulțumirea dracilor
Întristați de slava mea spre Tine, și de răbdătoarea inimă
ce Te așteaptă în dureri.
Atinge-mă, Doamne
Să piară tot răul ce mă albește râzând.
poezie de Adelina Cojocaru (5 noiembrie 2018)
Adăugat de Adelina Cojocaru

Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi mai multe poezii despre tristețe, poezii despre ceas, poezii despre alb, poezii despre tată sau poezii despre spaimă
Vocile păsărilor din Hiroshima
- "Unde, unde-s?"
- "Cine?"
- "Unde, unde-s?"
- "Cine, cine?"
- "Unde-s?"
- "Cine, cine?"
- "Oamenii..."
- "Nu știu. Uite fulgi de cenușă...
Au burat toți..."
- "Unde, unde?"
- "Nu știu. Să ne facem cuibul."
- "Unde,
unde,
unde,
unde,
unde?..."
poezie celebră de Eugen Jebeleanu din volumul Surâsul Hiroshimei; 1958
Adăugat de anonim

Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi mai multe poezii despre păsări, citate de Eugen Jebeleanu despre păsări sau citate de Eugen Jebeleanu despre cenușă

Glossă oceanică
Sirenă cu sânii de jad
Și părul de jar un vulcan,
Spre soare se-nalță și ard
Vlăstari din copacul-amnar.
În valul de timp sugrumat
Dorm pești de rubin și smarald
Și timpul în noi s-a-ngropat...
Oceanu-i pădure de brad.
Sirenă cu sânii de jad
Și părul de valuri de vis,
La glezna-ți arzândă eu cad
Și plajă să-ți fiu m-am decis.
Ți-aduc coliere de stânci,
Cu alge eu trupu-ți măsor,
Ne-ascundem în cute adânci,
Ne strângem în brațe de dor.
Și părul de jar un vulcan,
În zări, răvășit curcubeu,
Sub ploi de mesteacăn te am
Aceeași dorință mereu.
Furtună ți-e trupul căzut,
Ocean ți-este trupul... și vis...
O lume de dor te-ai vândut,
O poartă spre cer te-ai deschis.
Spre soare se-nalță și ard
Răniți pescăruși de tăceri...
Se-nalță spre cer și recad
Suave apusuri de seri.
Doar vântul cu glas dantelat
Te-atinge, briză dulceagă.
Eu vreau să te iau de bărbat
Căci îți sunt atâta de dragă.
Vlăstari din copacul-amnar,
Clepsidră de treceri târzii,
O arcă spre marele far,
Lumină din zorii de zi.
Altar de spirale la mal,
Din alge-mpletit și din scoici,
Eu far peste timpuri te am,
Surâsul eternelor doici.
În valul de timp sugrumat
Te am fracțiune de ceas,
De tine, ereu ascultam...
O șoaptă de-atunci am rămas.
Sălbatic sărut ne-a unit,
În zboruri convexe ne-am frânt.
Cu tine, mereu fericiți,
Vom fii și aici, pe pământ.
Dorm pești de rubin și smarald
Pe alb așternut de mătasă
Și-n suflete focuri mai ard...
Lumini ne întoarcem acasă.
Oh, câți mateloți s-au pierdut,
Etern dăruindu-ți iubire.
Tu, mare de foc, nu i-ai vrut.
Mă chemi și mă vrei doar pe mine.
Și timpul în noi s-a-ngropat,
De-acu marea e sângerie,
O lume de vis te-a furat
Și marea-i de tine pustie.
Un clopot îmi bate în gând,
Mi-e inima clopot de vis,
Eu încă mai sunt pe pământ
Etern, pescărușul ucis.
Oceanu-i pădure de brad
Și brazii de-odată cu el
Se pierd în apusuri și ard,
Lumină și focuri pe cer.
Mi-e trupul devreme ciuntit,
Mi-e timpul apus și concav...
Oceanul de jad?! L-am iubit
Mi-e gândul de dânsul bolnav.
Oceanu-i pădure de brad
Și timpul în noi s-a-ngropat,
Dorm pești de rubin și smarald,
În valul de timp sugrumat.
Vlăstari din copacul-amnar
Spre soare se-nalță și ard
Și părul de jad un vulcan,
Sirenă cu sânii de jad...
poezie de Rodica Nicoleta Ion din Cartea glosselor
Adăugat de Cornelia Georgescu

Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi mai multe poezii despre iubire, poezii despre brazi sau poezii despre vulcani
Elegia nașterii
Născut pentru a fi regele Câmpiei
în zodia singurătății în cer atunci
era un singur pește într-un singur ocean
ori poate fi o tăcere mai mare?
Și turme de fecioare mărșăluiau
prin ierburi spre apus și turme
de case mărșăluiau pe drumuri spre apus.
Jale mai mare nu e, naștere mai ciudată
nu. Se mai văd și acum
în locul unde m-am născut colinele
lungi care nu sunt decât picioarele mamei
înlemnite ca în ceasul nașterii mele
hățișul de ierburi dintre ele de unde
am ieșit de-a bușilea țipând,
țâțele enorme rămase de atunci
ca niște movile și cărarea bătută
în tălpile mele spre durerosul amurg.
Prin pântecul mamei țiuie cuvântul
pe mare se-ndulcește harul până-n țărmuri
unde eu de la începutul Câmpiei
mele stau tolănit cântând.
poezie de George Alboiu din Câmpia eternă (1984)
Adăugat de Costel Zăgan

Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi mai multe poezii despre naștere, poezii despre început, poezii despre virginitate, poezii despre sâni, poezii despre singurătate, poezii despre picioare sau poezii despre monarhie

Final de carte
Picături cad peste obrazul unde,
Cândva, demult dezmierdat
În pasiune de sărut cuprins...
Picături cad astăzi peste obrazul nins;
Umbrele de seară se lasă între doi,
Care s-au iubit... prin lacrimi și zâmbete,
Furtuni și bolți senine...
Aceia eram noi.
Îți amintești?... Acum doar doi străini!
Picături cad arse, înflăcărând în minte
Tablou restaurat cu noi prin jurăminte.
Chipul îți surâde... se-aude un oftat,
El este de la mine și îl ignori vexat...
Pe un perete negru las urme albe, care,
Strident abundă timpul trecând peste hotare;
Strivesc o nostalgie vrând să mă renască
Și mă împotrivesc ca ea să ne unească!
Piese de muzeu, secvențe dintr-un film
Se absorb tăcut, totul e străin...
Ce episod de carte cu doi eroi nebuni...!
Finalul nostru, poate...
Ce s-a născut acum.
Final de episod, finalul meu de carte,
Unde eroul a murit,
Dar eroina merge mai departe...
poezie de Adina-Cristinela Ghinescu din Să ai ce să pierzi... (2007)
Adăugat de anonim

Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi mai multe poezii despre eroism, poezii despre seară, poezii despre promisiuni sau poezii despre prezent

Final de carte
Picături cad peste obrazul unde,
Cândva, demult dezmierdat
În pasiune de sărut cuprins...
Picături cad astăzi peste obrazul nins;
Umbrele de seară se lasă între doi,
Care s-au iubit... prin lacrimi și zâmbete,
Furtuni și bolți senine...
Aceia eram noi.
Îți amintești?... Acum doar doi străini!
Picături cad arse, înflăcărând în minte
Tablou restaurat cu noi prin jurăminte.
Chipul îți surâde... se-aude un oftat,
El este de la mine și îl ignori vexat...
Pe un perete negru las urme albe, care,
Strident abundă timpul trecând peste hotare;
Strivesc o nostalgie vrând să mă renască
Și mă împotrivesc ca ea să ne unească!
Piese de muzeu, secvențe dintr-un film
Se absorb tăcut, totul e străin...
Ce episod de carte cu doi eroi nebuni...!
Finalul nostru, poate...
Ce s-a născut acum.
Final de episod, finalul meu de carte,
Unde eroul a murit,
Dar eroina, merge mai departe...
poezie de Adina-Cristinela Ghinescu din Să ai ce să pierzi... (2007)
Adăugat de anonim

Comentează! | Votează! | Copiază!

Cad perseide
Cad perseidele din cer,
Pe un Pământ în agonie,
De unde vin e un mister,
Spre ce zări zboară nu se știe...
Cad perseide peste tot,
Peste iubire, peste ură,
Peste bunic, peste nepot,
Peste îngheț, peste căldură...
Și-or mai cădea steluțe mii,
Căci Universu-i generos,
Din ale cerului tării,
De sus se prăvălesc în jos,
Dar ca și visele deșarte,
Chiar de trudesc pe drumul lung,
De fericire nu au parte,
Mereu la țintă nu ajung...
Cad perseidele din cer,
Pe un Pământ în agonie,
De unde vin e un mister,
Spre ce zări zboară, nu se știe...
poezie de Eugen Ilișiu
Adăugat de Cornelia Georgescu

Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi mai multe poezii despre visare, poezii despre gheață, poezii despre generozitate sau poezii despre fericire
Inima ne-o româniți!
La mulți ani, românătate!
De prin cele patru zări,
Cei plecați așa departe,
Cei de peste mări și țări.
La mulți ani, românătate!
Înecați de dor și jale;
Am dat scumpa libertate,
Unde-i Horia să se scoale!
La mulți ani, românătate!
Osândiți până la moarte;
De la fiică scumpă, frate...
Nu mai este libertate!
La mulți ani, românătate!
Cei cu inima română
De pământ legați și poate...
Mai iubesc glia străbună.
La mulți ani, români departe
Care-o muști pe nedreptate;
Ai ales să -nduri de toate,
Și-ai lăsat părinți și frate.
La mulți ani, românătate!
Limba să ți -o prețuiești,
Să o lași la fii(ce) poate...
Și tradiții românești.
La mulți ani, români uniți,
Mila, pacea și -ndurarea
Cei ce le-au rămas onoarea,
Inima ne-o româniți!
La mulți ani, români din lume,
Cei care-s demult plecați
Să -și refacă un renume
Dar de alții -s certați!
La mulți ani, români...
Unde scrie România
Pentru -o cauză mai bună
Dați români mână cu mână.
La mulți ani, uitați mânia,
Noi suntem toți România,
Și cred mai presus de toate..
Vom fi frați până la moarte!
poezie de Elena Buldum (30 noiembrie 2016)
Adăugat de dory58

Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi mai multe poezii despre România, poezii despre țări, poezii despre tradiții, poezii despre pace, poezii despre onoare, poezii despre libertate sau poezii despre celebritate
Rugăciune
În noapte, în tăcere, pe cerul înstelat
Se vede cum apare un înger luminat.
Așa de luminos e încât stele pălesc
Iar luna se oprește din teatrul ei ceresc...
E Mihail, Arhanghel, prea-mare intre sfinți
Ce stă de-a dreapta Tatei cu aripi de fulgi blânzi.
Acum încet coboară spre lumea pământeană
Unde sufletul moare căci nu mai are hrană..
Hrana este iubirea însă acum se vinde,
Cu cât ai mai mulți galbeni sufletul tău surâde
Căci el primește hrană, iubire din arginți,
Cu banul astăzi poți să-i cumperi și pe sfinți.
Fiindcă preoțimea, anume farisei
Au ajuns ca să vândă credința-n Dumnezei
Iar pentru ceva galbeni poți ca să stai în Rai
Așa promit cei care se cred preoți prea-mari...
Stătea mândrul Mihail privind lung spre pământ
Cu un surâs sarcastic de la nord către sud
Apoi din est spre vest, din Moscova spre mare,
Spre ceea ce e azi Babilonul sub soare.
Într-un târziu văzu o mică licărire
Undeva între est și aspra ungurime.
Era o țară mică, pe nume România
Însă o țară sfântă ca și ortodoxia
Din ceruri, din văzduh, într-o mică chilie
Aflată în Moldova, în astă Romanie
Un biet călugăr singur se roagă pentru bine,
Nu pentru bani sau fală, ci pentru-un colț de pâine.
De ce un colț de pâine? Căci pâinea se găsește,
O pâine poate avea chiar și cel ce cerșește!
Dar nu! Acest călugăr vede-n colțul de pâine
Speranța pentru viața după ziua de mâine.
Azi încă este pace, lumea e-ndestulată,
Se poate spune chiar că lumea e bogată,
Că ne-ndreptăm încet spre un alt nou Turn Babel
Fără să suferim pentru Cain și Abel
Fiindcă Mântuitorul, jertfindu-se pe cruce,
O reabilitare a putut a aduce
Iar blestemul ceresc de la-nceput de lume
S-a dezlegat pe veci printr-o mare minune.
Așa că omenirea cea din ziua de azi
Încearcă să creeze sisteme de giganți
În care existența se rezumă la galbeni
Iar robia creată e revărsată-n oameni.
Acest călugăr singur o clipă lung privește
Spre cerul înstelat unde un chip lucește
Și deodată vede Arhanghelul cel Sfânt
Cum cu privirea-i tandră se uită spre pământ.
Atunci bietul călugăr spune o rugăciune
Către Sfântul cu aripi făcând o plecăciune:
"-Te rog Sfinte Mihail, roagă-L pe Dumnezeu
Să aibă mare grijă pentru poporul meu!"...
poezie de Bogdan Constantin Proca
Adăugat de Cornelia Georgescu

Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi mai multe poezii despre religie, poezii despre pâine, poezii despre bani sau poezii despre viitor
Albastru glas de înger
În fiecare frunză și-n fiecare rug de floare,
În fiecare nor și-n cerul - un gemet de culoare,
E chipul mamei mele un punct într-un gherghef,
Ce preafrumos brodează tăcerea-mi de sidef.
În verdele pădurii, copaci cu vârfuri nalte
Peste pământ, în aer și-n gândurile toate,
E chipul mamei mele izvorul dintre stânci
Curgând în unde pale din gândurile-adânci.
În univers cometă, planetă, supernovă,
O galaxie-ntreagă cu vânt stelar din provă,
E chipul mamei mele luceafărul de seară -
Un murmur de lumină în sufletu-mi de ceară.
Prin adieri de vînt și secetă-n simțire
În picuri vii de rouă, de dincolo de fire,
E chipul mamei mele o ploaie-vis, bogată,
Aroma cea de smirnă, icoana preacurată.
Și peste timp, prin astre, o cale-nsângerată
Stă viața-i mărturie în sufletu-mi brodată,
Biserică tăcută, clopot sunând a jale
Cer și pământ, lumină și mii de clipe goale.
În fiecare ceas al vieții, dă-mi plâns de alăută,
În fiecare zi cu soare, o rugă-mi împrumută!
Albastru glas de înger, din cerul meu cu stele,
Ești inima cea vie ce-mi bate cu putere!
poezie de Gheorghe A. Stroia din revista "Armonii Culturale" din Adjud (2013)
Adăugat de Gheorghe A. Stroia

Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi mai multe poezii despre stele, poezii despre verde sau poezii despre supernove
Iarba înaltă până la sărut
doar ochii tăi
mai sfidează trecerea amurgului
prin lunete aprinse
prin sărut de ocean
mă întristezi doar când te rogi
pe marginea patului
când vuiește noaptea
la geam
cu aripi subțiri
să nu plec
să nu pleci
cu toți copacii
spre o prăpastie
de ploaie adâncă
te cunosc mai acut decât
rochia pe care o porți
dezinvolt
ridicată deasupra apelor reci
peste coapse
atunci când calci desculță
pe frunze de aer
pe nisipul din mine
peste vara fierbinte
prin văzduh
prin iarba înaltă
până la sărut
poezie de Marian Florentin Ursu
Adăugat de Cornelia Georgescu

Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi mai multe poezii despre rochii, poezii despre ploaie, poezii despre ochi sau poezii despre noapte

Strigăt mut
Strigăt către pământ
stea căzătoare pe trupul meu
adiere de vânt,
o clipă.
Lumină spre cer...
de ce-mi vi
existență efemeră
furată de zări străine?
De ce?
Să-mi rupi ființa la plecare
lăsând între noi
neputința zilelor trecute
degeaba?
Ființă cu neputință de schimbat,
soarta mi-e să privesc,
spre cer
spre alte stele
pe care
nu mi le doresc
și să strig către El
strigăt mut
de pământ reavăn
mirosind...
a stea căzătoare.
poezie de Dorel Lazăr
Adăugat de Cornelia Georgescu

Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi mai multe poezii despre zile, poezii despre stele căzătoare, poezii despre existență sau poezii despre dorințe

Mereu același dar și altul
Rămân de strajă tinereții mele,
tot mai puțină pe acest pământ,
în slove scrise mă inspir din stele,
sunt ziditor de pace prin cuvânt.
Am fost mereu același, dar și altul,
un biet copac cu frunzele spre cer,
privind trăirea vieții din înaltul
tăcerilor născute din mister.
Sunt și acum copacul fără nume,
uitat de toți la margine de crâng,
ascult atent din umbră ce se spune
când toți copacii din pădure plâng.
Din plânsul lor, cu lacrimi repetate,
ecouri lungi vor trece peste timp,
vorbindu-vă despre păduri furate
chiar de erau vegheate din Olimp.
De-acum lăsați topoarele acasă,
odihna lor e sfântă pentru noi
cei doi copaci din rariștea rămasă
pe-o margine cernită de zăvoi.
poezie de Corneliu Neagu din revista Armonii Culturale ISSN 2247-1545, ediția din 23.02.2021
Adăugat de ugalen

Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi mai multe poezii despre copaci, poezii despre păduri sau poezii despre tinerețe