Întâlnirea cu Hiroshima
Pământ, pământ tăcut.
Tăcută,
cu pielea pârjolită, cu statura goală,
iertare, Hiroshima...
Iertare pentru fiecare pas
ce-atinge-o rană, rupe-o cicatrice...
Iertare pentru fiece privire,
ce - chiar de-i mângâioasă - doare...
Iertare pentru fiece cuvânt
ce tulbură văzduhu-n care-ți cauți
copiii,
noroadele de prunci pe veci pierduți.
Mormânt
inexistent... Vânt... vânt... vânt... vânt...
Și glasul lor, acum încet sunând,
din zi în zi mai stins,
numai în amintire...
O, cimitire
inexistente... inexistente...
De vrei să plângi, să nu poți strânge-n brațe
măcar o urnă, un mormânt măcar...
Unde ți-s pruncii, Hiroshima? Poate
în oceanul
de-argint nepăsător...
Poate-n cavoul infinit
al cerului...
Sau, poate, chiar pe-acest pământ
pe care-l calc...
...
poezie celebră de Eugen Jebeleanu din volumul Surâsul Hiroshimei; 1958
Adăugat de anonim
Votează! | Copiază!
Vezi și următoarele:
- poezii despre copilărie
- poezii despre tăcere
- poezii despre bebeluși
- poezii despre vânt
- poezii despre plâns
- poezii despre ocean
- poezii despre infinit
- poezii despre iertare
- poezii despre cuvinte
Nu sunt comentarii până acum. Ne-am bucura să vedem o primă impresie despre textul de mai sus.