Prima întrebare este pur speculativă. Am epuizat (cum îmi închipui) toate răspunsurile ei posibile şi, în sfârşit, am găsit pe acela cu care raţiunea trebuie, desigur, să se mulţumească şi, dacă nu e vorba de domeniul practic, are şi motiv să fie mulţumită; dar am rămas tot atât de departe de cele două mari scopuri spre care era îndreptată propriu-zis această întreagă străduinţă a raţiunii pure, ca şi când, din comoditate, am fi renunţat chiar de la început la această muncă. Dacă este vorba deci de cunoaştere, atât cel puţin este cert şi hotărât, că niciodată nu vom avea parte de ea cu privire la cele două probleme.

Immanuel Kant în Critica raţiunii pure
Adăugat de Avramescu Norvegia - Elena
Comentează! | Votează! | Copiază!

Există deci o dialectică naturală şi inevitabilă a raţiunii pure; nu e vorba de o dialectică în care să se încurce vreun diletant din lipsă de cunoştinţe sau pe care vreun sofist a născocit-o ingenios pentru a zăpăci pe oameni cu mintea întreagă, ci de una care este inseparabil legată de raţiunea omenească şi care, chiar după ce i-am descoperit iluzia, nu încetează totuşi de a momi şi de a o arunca neîncetat în rătăciri momentane, care trebuie mereu înlăturate.

Immanuel Kant în Critica raţiunii pure
Adăugat de Avramescu Norvegia - Elena
Comentează! | Votează! | Copiază!

Legislaţia raţiunii omeneşti (filosofia) are două obiecte, natura şi libertatea, şi cuprinde deci atât legea naturii, cât şi legea morală, la început în două sisteme diferite, iar la sfârşit într-un singur sistem filosofic. Filosofia naturii se raportează la tot ceea ce «este», pe când filosofia moravurilor numai la ceea ce «trebuie să fie».
Orice filosofie însă este sau o cunoaştere din raţiune pură, sau o cunoaştere raţională din principii empirice. Cea dintâi se numeşte filosofie pură, cea de a doua, filosofie empirică.

Immanuel Kant în Critica raţiunii pure
Adăugat de Avramescu Norvegia - Elena
Comentează! | Votează! | Copiază!

Metafizica deci, atât cea a naturii, cât şi cea a moravurilor, mai ales critica unei raţiuni care cutează a zbura cu aripi proprii şi care precedă ca «exerciţiu preliminar ˂propedeutic˃» constituie propriu-zis, ele singure, ceea ce putem numi filosofie în adevăratul sens al cuvântului. Aceasta raportează totul la înţelepciune, dar pe calea ştiinţei, singura cale care, odată deschisă, nu se acoperă niciodată şi nu permite rătăciri. Matematica, ştiinţa naturii, însăşi cunoştinţa empirică a omului au o înaltă valoare ca mijloace pentru nişte scopuri ale omenirii, care în cea mai mare parte sunt contingente, şi dacă în cele din urmă ele duc totuşi la scopurile ei necesare şi esenţiale, o fac numai prin mijlocirea unei cunoaşteri raţionale din simple concepte, cunoaştere care, oricum am numi-o, nu este propriu-zis decât metafizica.

Immanuel Kant în Critica raţiunii pure
Adăugat de Avramescu Norvegia - Elena
Comentează! | Votează! | Copiază!

Legislaţia raţiunii omeneşti (filosofia) are două obiecte, natura şi libertatea, şi cuprinde deci atât legea naturii, cât şi legea morală, la început în două sisteme diferite iar la sfârşit într-un singur sistem filosofic. Filosofia naturii se raportează la tot ceea ce este, pe când filosofia moravurilor numai la ceea ce trebuie să fie.

Immanuel Kant în Critica raţiunii pure
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Atunci când are loc întâlnirea fizică dintre cele două suflete pereche, îl recunoşti pe cel care îţi este ursit ca făcând deja parte din tine, chiar dacă îl vezi pentru prima oară. Se creează o legătură magică, despre care ai impresia că a existat dintotdeauna, chiar dacă acum o conştientizezi. E vorba de o contopire totală.

citat din Lee Ann Wiseman
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

Omul este o fiinţă ce are nevoi, întrucât aparţine lumii sensibile şi în această privinţă raţiunea lui are desigur din partea sensibilităţii o sarcină pe care nu o poate respinge: sarcina de a se îngriji de interesele ei şi de a-şi face maxime practice cu privire la fericirea din această viaţă şi, pe cât posibil, cu privire şi la fericirea unei vieţi viitoare.

Immanuel Kant în Critica raţiunii practice, Despre conceptul unui obiect al raţiunii pure practice (1788)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tot interesul raţiunii mele (atât cel speculativ cât şi cel practic) e cuprins în următoarele trei întrebări:
1. Ce pot şti?
2. Ce trebuie să fac?
3. Ce-mi este îngăduit să sper?

Immanuel Kant în Critica raţiunii pure
Adăugat de Avramescu Norvegia - Elena
Comentează! | Votează! | Copiază!

Metafizica este astfel şi desăvârşirea oricărei culturi a raţiunii omeneşti, care este indispensabilă, dacă lăsăm la o parte influenţa ei, ca ştiinţă, asupra unor anumite scopuri determinate. Căci ea consideră raţiunea după elementele şi după maximele ei supreme, care trebuie să servească drept bază însăşi «posibilităţii» unor ştiinţe şi «folosirii» tuturor. Că ea, ca simplă speculaţie, serveşte mai mult spre a preveni erori decât spre a extinde cunoaşterea, nu-i diminuează valoarea, ci mai curând îi dă demnitate şi prestanţă prin oficiul de cenzor, care asigură ordinea generală şi armonia, ba chiar bunăstarea comunităţii ştiinţifice, împiedicând ca lucrurile ei îndrăzneţe şi fecunde să se abată de la scopul principal, fericirea universală.

Immanuel Kant în Critica raţiunii pure
Adăugat de Avramescu Norvegia - Elena
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dacă deci există un principiu practic suveran şi, în ce priveşte voinţa omenească, dacă există un imperativ categoric, el trebuie să fie un astfel de principiu încât din reprezentarea a ceea ce este în mod necesar scop pentru oricine, fiindcă este scop în sine, să constituie un principiu obiectiv al voinţei, prin urmare care poate servi ca lege practică universală. Fundamentul acestui principiu este: natura raţională există ca scop în sine. Astfel îşi reprezintă omul în mod necesar propria lui existenţă şi în acest sens el este un principiu subiectiv al acţiunilor omeneşti. Dar la fel îşi reprezintă şi orice altă fiinţă raţională existenţa ei în virtutea aceluiaşi principiu raţional care este valabil şi pentru mine; deci el este în acelaşi timp un principiu obiectiv, din care, ca dintr-un principiu practic suveran, trebuie să poată fi deduse toate legile voinţei. Imperativul practic va fi deci următorul: acţionează astfel ca să foloseşti umanitatea atât în persoana ta, cât şi în persoana oricui altuia totdeauna în acelaşi timp ca scop, iar niciodată ca mijloc.

Immanuel Kant în Întemeierea metafizicii moravurilor
Adăugat de Avramescu Norvegia - Elena
Comentează! | Votează! | Copiază!

Raţiunea pură conţine deci, ce e drept, nu în folosirea ei speculativă, dar totuşi într-o anumită folosire practică, anume cea morală, principii ale posibilităţii experienţei, anume ale unor astfel de acţiuni care, fiind conforme cu regulile morale, ar putea fi întâlnite în istoria omului. Căci din moment ce ea ordonă că astfel de acţiuni trebuie să se întâmple, ele trebuie să se şi poată întâmpla, şi trebuie deci să fie posibilă o specie particulară de unitate sistematică, anume cea morală, pe când unitatea sistematică a naturii n-a putut fi demonstrată prin principii speculative ale raţiunii, căci raţiunea are în adevăr cauzalitate în raport cu libertatea în genere, dar nu în raport cu întreaga natură, iar principiile morale ale raţiunii pot produce în adevăr acţiuni libere, dar nu legi ale naturii. Prin urmare, principiile raţiunii pure în folosirea ei practică, dar mai ales în cea morală, au realitate obiectivă.

Immanuel Kant în Critica raţiunii pure
Adăugat de Avramescu Norvegia - Elena
Comentează! | Votează! | Copiază!

Legea morală nu exprimă deci altceva decât autonomia raţiunii pure practice, adică a libertăţii, şi această autonomie este însăşi condiţia formală a tuturor maximelor, singura prin care ele pot fi de acord cu legea practică supremă. Dacă prin urmare materia voliţiunii, care nu poate fi altceva decât un obiect al unei râvniri, care este legată, cu legea, intervine în legea practică ca condiţie a posibilităţii acestei legi, de aici rezultă heteronomia liberului arbitru, anume dependenţa de legea naturală, de a urma vreun impuls sau vreo înclinaţie, şi voinţa nu-şi dă ea însăşi legea, ci numai preceptul pentru supunerea raţională la legile patologice; dar maxima, care în chipul acesta nu poate conţine în sine niciodată forma universal legislativă, nu numai că nu creează în acest mod nicio obligaţie, ci este ea însăşi contrară principiului unei raţiuni pure practice, prin aceasta contrară deci şi simţământului moral, chiar dacă acţiunea care provine din el ar fi conformă legii.

Immanuel Kant în Critica raţiunii practice, Legea fundamentală a raţiunii pure practice (1788)
Adăugat de Avramescu Norvegia - Elena
Comentează! | Votează! | Copiază!

Omul nu este decât supusul erorii naturale şi ireparabile, dacă e lipsit de har. Nimic nu-i arată adevărul. Totul îl amăgeşte; cele două principii ale adevărului, raţiunea şi simţurile, în afară de faptul că amândurora le lipseşte sinceritatea, se înşală reciproc. Simţurile amăgesc raţiunea prin false aparenţe şi chiar această iluzie pe care o dau raţiunii o primesc de la ea la rândul lor. Ea se răzbună. Patimile sufletului tulbură simţurile, dându-i impresii false. Ele mint şi se înşală pe întrecute.

Blaise Pascal în Cugetări
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fericirea este satisfacerea tuturor înclinărilor noastre (atât extensive, după varietatea lor, cât şi intensive, după grad, precum şi protensive, după durată). Numesc pragmatică (regula prudenţei) legea practică determinată de mobilul fericirii; iar morală o numesc pe aceea, dacă aşa ceva există, care nu are alt mobil decât demnitatea de a fi fericit (lege morală).
Cea dintâi sfătuieşte ce trebuie să facem, dacă vrem să avem parte de fericire, cea de-a doua ordonă cum trebuie să ne purtăm pentru a fi numai demni de fericire. Cea dintâi se bazează pe principii empirice; căci altfel decât prin experienţă eu nu pot şti nici care sunt înclinările ce vor să fie satisfăcute, nici care sunt cauzele naturale ce pot produce satisfacerea lor. A doua face abstracţie de înclinările şi de mijloacele naturale de a le satisface şi consideră numai libertatea unei fiinţe raţionale în genere, şi condiţiile necesare, fără de care nu ar putea fi armonie, după principii, între această libertate şi distribuirea fericirii, şi deci ea poate cel puţin să se bazeze pe simple Idei ale raţiunii pure şi să fie cunoscută a priori.

Immanuel Kant în Critica raţiunii pure
Adăugat de Avramescu Norvegia - Elena
Comentează! | Votează! | Copiază!

În sfârşit întrebuinţarea facultăţii de cunoaştere în totalitate are nevoie pentru promovarea sa, chiar şi în cunoaşterea teoretică, de raţiune pentru a îi furniza regula, fără de care ea nu s-ar putea orienta: astfel, putem reduce aici pretenţia, pe care raţiunea o are, la trei probleme, ce se pun în numele celor trei mari facultăţi ale acesteia: Ce vreau eu? (întreabă intelectul); De unde provine? (întreabă facultatea de judecare); Ce rezultă? (întreabă raţiunea).

Immanuel Kant în Antropologia din perspectivă pragmatică (2013)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fără cunoştinţe nu vei deveni niciodată filosof, dar nici cunoştinţele singure nu te vor face vreodată filosof, dacă nu se adaugă o reunire corespunzătoare a tuturor cunoştinţelor şi abilităţilor şi o înţelegere a concordanţei acestora cu cele mai înalte scopuri ale raţiunii umane.

Immanuel Kant în Logica generală
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Un intelect corect este acela: care nu străluceşte atât prin mulţimea conceptelor sale, cât prin conformitatea lor cu cunoaşterea obiectului, deci cu facultatea şi dexteritatea de a avea aprehensiunea adevărului.

Immanuel Kant în Antropologia din perspectivă pragmatică (2013)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

«Cu privire la metodă». Pentru ca ceva să poată fi numit metodă, trebuie să fie un procedeu după principii. Metoda care domină acum în această ramură de cercetare a naturii poate fi divizată în metodă «naturalistă» şi metodă «ştiinţifică». «Naturalistul» raţiunii pure ia ca principiu că prin raţiunea comună, fără ştiinţă (pe care el o numeşte raţiune sănătoasă), se poate realiza mai mult în chestiunile cele mai înalte, care constituie problema metafizicii, decât prin speculaţie. El afirmă deci că mărimea şi depărtarea Lunii pot fi determinate cu ochiul mai sigur decât pe cale indirectă, matematica. Este o simplă misologie, redusă la principii, şi ceea ce este absurd e neglijarea tuturor mijloacelor tehnice, lăudată ca o metodă proprie, pentru a extinde cunoaşterea noastră. Căci în ceea ce priveşte pe cei ce sunt naturalişti, din lipsa unor vederi mai ample, ei nu pot fi acuzaţi cu temei de nici o vină. Ei urmează raţiunea comună, fără a se lăuda cu ignoranţa lor, ca o metodă care ar conţine secretul de a scoate adevărul din fântâna adâncă a lui Democrit. «Quod sapio, satis est mihi, non ego curo, esse quod Arcesilas aerumnosique Solones», versurile lui Persius constituie deviza lor, cu care pot trăi mulţumiţi şi demni de aprobare, fără a se îngriji de ştiinţă, nici a încurca treburile ei.

Immanuel Kant în Critica raţiunii pure
Adăugat de Avramescu Norvegia - Elena
Comentează! | Votează! | Copiază!

Atunci când facem o alegere – indiferent care – noi ne putem pune două întrebări: mai întâi: "Care sunt consecinţele alegerii pe care sunt pe punctul de a o face?" În inima noastră noi vom cunoaşte imediat răspunsul la această întrebare. În al doilea rând: "Ne va face mai fericiţi, pe mine şi pe cei din jur, această alegere a mea?" Dacă răspunsul este afirmativ, putem merge mai departe cu alegerea noastră. Dacă el este însă negativ, dacă opţiunea noastră ne poate face nefericiţi, pe noi sau pe cei din jur, cel mai bine este să nu o luăm. Nimic mai simplu!

Deepak Chopra în Cele şapte legi spirituale ale succesului
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

La un moment dat, îţi vei îndeplini toate ţelurile, după care te vei întreba: "Şi acum?". Această întrebare îţi va spune că este mai mult decât atât. Este vorba despre mai mult decât lupta pentru împlinirea personală.

citat din Cătălin Manea
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

Regula judecăţii supusă legilor raţiunii pure practice este următoarea: Întreabă-te pe tine însuţi, dacă acţiunea pe care o plănuieşti, presupunând că ar trebui să se întâmple după o lege a naturii din care tu însuţi ai face parte, ai putea s-o consideri posibilă prin voinţa ta? În realitate, conform acestei reguli judecă fiecare dacă acţiunile sunt moral bune sau rele.

Immanuel Kant în Critica raţiunii practice, Despre tipica judecăţii pure practice (1788)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!