Vânătoare de vulpi

La două zile după Crăciun, spre amiază, ascult
Cum copoii de dincolo de deal
Gonesc dintr-un loc în altul, un nor de surescitări,
Vocile lor sunând ca nişte role ruginite, refractare,
Cumva scurtcircuitate. S-a declanşat
Vânătoarea unui vulpoi
La marginea satului. În brad, o cioară
Inspectează cuibul, protestând
La toată acea larmă indecentă. O mierlă
Îşi porneşte alarma mieunată. Norul anului, gri şi mucegăit,
Atârnă umed în groapa lui, încercând să adune
Destulă energie pentru a deschide o nouă fereastră.
Răcnete în depărtare. Toate-s jilave. Vulpoiul
Zboară, luând prima lui lecţie
De la haita idioată şi gălăgioasă – scheunăturile răsucindu-se
Asemeni unor cozi de câine – şi de la mârâiturile militare:
O maşină cu doar două produse:
Rahat de câine şi vulpi moarte. Motorul camionului,
Torcând, la marginea drumului încurcă aerul, iar vulpoiul aleargă
Pe lângă civilizaţia suburbiei indiferente. Acum scheunăturile
Îşi îmbogăţesc brocartul, îngroşându-se şi apropiindu-se
Prin palele de vânt. Livezile
Şi haturile-s într-o stare de comă. Păşunile,
Care s-au îndepărtat încetişor, sunt neclintite, vitele
Adulmecă, de parcă primăvara ar mai putea fi aici,
Înlocuind iarna. Cârlani voinici
Se organizează, grupuri în prejma porţilor. Vulpoiului,
Într-o lume a vacarmului, îi atârnă limba argintie
Peste picioarele împroşcate. Va continua să fugă
Până când muşchii vor deveni brusc fier îngheţat,
Până când sângele va face spumă, iar plămânii vor deveni zdrenţe,
Până când picioarele vor fi oase descărnate, iar coada
Se va târî subţire ca a unui şobolan? Sau va
Face o greşeală, va alerga pe un drum nenorocos, sărind
Drept în gura unui copoi? În vreme ce scriu aceste rânduri
El aleargă cu forţe proaspete, cu toate şansele intacte.

poezie de Ted Hughes, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Hunt dogs

drumuri închise lângă alte drumuri închise.
derapaje continue înspre

fabricile de ciment care ne-au construit
oasele. pentru că ele trebuie să reziste

atunci când alergăm spre destinaţii necunoscute
prin pădurile de brazi aşa ca cerbii urmăriţi de
câinii de vânătoare.

*

de la luptele mici - până la luptele mari
soarele e cel care care se face din ce în ce mai aspru.

ca şi cum ar apune peste fricile noastre
într-o cameră întunecoasă.

*
printre gratii te văd.
e lumina care nu încetează să mişte.
de la alt soare
cel pe care îl poartă oraşul în piept.
dar şi el e o rană prin care poţi
să traversezi de la un mal la altul

şi atunci
te simţi
ca un câine urmărit de ecarisaj & din nou
ştii că drumurile închise stau lângă alte drumuri închise.
şi tot ce se mai zbate cu energia unui reactor nuclear

nu este fuga

nu sunt oasele tale de piatră.

*
este inima ce pulsează absorbită în sânge.

noi suntem cei care înfruntăm viscolul zi de zi
până plâmânii noştri se prefac în mormanele de zăpadă
de la marginea drumurilor
peste care au trecut lamele de ras ale maşinilor de deszăpezire.

acum respirăm aerul îngheţat & aşteptăm. aşteptăm. aşteptăm.

moartea sau dragostea - neoane sclipind anemic
aici lângă uriaşa groapă de deşeuri a oraşului.

poezie de Daniela Bîrzu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Când viaţa aleargă ca o gazelă

Când viaţa aleargă ca o gazelă
Toate-s schimbate, si noi ni sunt toate
Trăim de o vreme-ntr-o lume tembelă,
Grăbindu-ne parcă spre eternitate.

Inchişi mereu ca într-o citadelă,
Ne amăgim, merg toate ca pe roate,
Când viaţa aleargă ca o gazelă
Toate-s schimbate, si noi ni sunt toate.

Telefonul în dreapta, în stanga-o umbrelă
Nici nu mai ştim, de e zi sau e noapte,
De ce n-am plecat pe o caravelă?
Să uit, să ascult ale-oceanului şoapte,

Când viaţa aleargă ca o gazelă.

rondel de Alex Dospian (decembrie 2014)
Adăugat de Alex Dospian
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu

Fibrele foarte mici ale sufletului s-au rupt într-o după-amiază,
când nu am mai vorbit.
Dar el a lucrat în ascuns, zile şi nopţi,
până când a unit capătul din dreapta cu cel din stânga lui,
cum unesc copiii beţele de chibrit.

Apoi a venit altul şi a dat cu piciorul
(vrând poate să ţi se vâre în suflet întâi cu picioarele)
şi microfibrele din dreapta s-au tras înspre cele din stânga
(dacă sufletul are într-adevăr o dreaptă şi o stângă a sa)
şi a devenit mai tare ca pânza de păianjen
pe care, în sfârşit, se puteau legăna elefanţii.

Apoi altul şi altul şi tot aşa...
până când sufletul a căpătat muşchi tari ca piatra.
Au venit inginerii şi au zis, ciocănind în el:
"Ia uite ce inimă de piatră, din ea putem face un pod
un pod de piatră care nu se va mai dărâma în veci,
şi aşa s-au născut ai noştri copii.

Dar jos de tot, mai jos decât josul
(înlăuntrul fiecărei fibre adică, asta dacă sufletul are un jos şi un sus al lui)
eram eu care urmăream un fluture zilnic până la râu
ca să învăţ să te ating
fără să te întrerup
când îţi priveşti fiul sărind dintr-un picior în altul
aruncând înainte pietricica din capul unghiului
pe care ţi-am făcut-o cadou prima dată, când te răstigneam
şi amândoi ne priveam în tăcere.

poezie de Dorin Cozan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

În această culoare de moarte

alb în jurul meu ca o ninsoare blând aşezată
acul din braţ mă conduce spre o altfel de lume
pleoapele mi se unesc sub ele circulă un vis cu viteză redusă
mi se pare că intri prin orificiul făcut
în piele îmi organizezi orele care vor să mai vină undeva în timp
spaţiul se contractă se face aşa de mic până dispare
cineva îmi pune o pungă de aer la nas mă aud gâfâind alerg
spre tine un punct în depărtare arde în pumnul unui soare torid
marea se întoarce spre ţărm răzvrătită îşi cheamă oamenii
atâtea femei de nisip călcate în picioare de singurătate
se expun vieţii în colimator trupuri scanate de acest soare imprudent
frământate de uitare ca într-o ilustrată îngălbenită

mi se pare că înoţi prin venele mele ca şi când m-ai căuta
să-mi spui ceva ce doar inima simte prin sinusoidele aparatului
prin somnul care vrea să mă îndepărteze
prin mirosul sufocant de fluide de resuscitare
printre chipuri de îngeri lumini de sărbătoare
n-am văzut lumea mai strălucitoare ca acum
când deasupra mea este un cer cât o lampă chirurgicală

clipocesc vocile sângele meu face loc unor străini
să umble prin el ca prin biblie să afle adevărul
ochii lor nişte stele aprinse să vestească
eu par să fiu îngropată în acest alb de var de halat de zăpadă
tu ai ajuns în sfârşit în inima mea şi îmi laşi un răvaş de iubire
până în timpan îmi strigi sunt aici nu vreau să te pierd

marea aduce marinarii pentru toate femeile de nisip uitate
la ţărm cineva îmi face respiraţie gură la gură

poezie de Ottilia Ardeleanu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Efect special

mă sui în leagănul dintre
două fire de viaţă
prins de cer
cu sfori de îngeri
mă fac dintr-odată copil
iar cerul copilăria mea
îmi vin păsările amintiri îndepărtate
se apropie în zbor
apoi îmi cresc atâţia copaci pentru ele
iarbă pentru picioarele care
aleargă până la marginea apei
de-aici ies oameni
ţinându-se de mâini
şi multe săruturi devin mieluţi
zburdalnici pe câmpuri
fine pete de culoare sub penelul vremii

mă legăn şi râd şi zăresc braţele unui bărbat
puternic deschise pentru a-mi cuprinde
toate alintările

un pui de nor îmi şterge imaginile
de pe boltă
soarele oglindă
mă privesc şi totul se face
pulbere

poezie de Ottilia Ardeleanu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

O altă lume nouă

Ce ieftină paradă, ce scumpe bibelouri
Atârnă de ferestre când nu mai ai rulouri
Particule celeste în haine de tăgadă
Coboară în volute dar cine să le vadă
Când una câte una se schimbă-n energie
Scolasticii la care, vor face alergie

Acesta e canatul sub care se ascunde
Mulţimea de enigme în camerele scunde
Din care câte una când flutură la rampă
Tăcuţi vin licuricii şi suflă seara în lampă
Dar nu deschide uşa, se face întuneric
Anunţuri interzise atârnă de generic
Mai bine ia ghiveciul, acoperă-l cu dalii
Şi şterge-le de praf, aceste vechi medalii

Bastonul e cu mine, ies să mă plimb puţin
Închiriez cu ora un ultim zepellin
Aşteaptă că mă-ntorc la patru sau la două
O lume de cristal sau poate chiar de rouă
Am să-ţi aduc iubito cu zâmbet de seraf
Şi viselede aur în manuscrise vraf

poezie de Ion Untaru din Cele mai frumoase nopţi (2013)
Adăugat de Ion Untaru
Comentează! | Votează! | Copiază!

Gândul vulpe

Îmi imaginez acest moment în pădure, la miezul nopţii:
Există-acolo ceva viu,
Dincolo de singurătatea ceasornicului
Şi-a acestei pagini albe pe care se mişcă degetele mele.

Prin fereastră nu se vede nicio stea:
Ceva încă mai aproape,
Deşi mai întunecat,
Se strecoară-n acea singurătate:

Rece, delicat ca zăpada nopţii,
Botul unei vulpi atinge lăstarii şi frunzele;
Doi ochi sunt călăuzele mişcării care chiar acum
Şi iarăşi acum, şi acum, şi acum

Înscrie urme discrete de paşi pe zăpadă
Printre copaci – şi, obosită, o umbră
Subţire atinge-un buştean şi-n vizuina
Unui trup care are îndrăzneala să iasă

În luminiş, un ochi,
Ceva verde care se tot adânceşte, se lărgeşte,
Strălucitor, încordat,
Preocupat de propria-îndelnicire

Până când, o instantanee, înţepătoare duhoare de vulpe
Penetrează ocniţa neagră a unui cap.
Pe fereastră nu se vede încă nicio stea; ceasul ticăie,
Pagina este printată.

poezie de Ted Hughes din The Hawk in the Rain ( Uliul in ploaie) - 1957 - The Thought-Fox (Gândul vulpe) ' is probably the mo, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Întâmplări dinăuntru

Sunt lucruri pe care nu le spunem până la capăt, din lipsă de timp, din lipsă de curaj, din lipsă de noi înşine
Sunt lucruri care mor în noi de dimineaţa până seara şi habar nu avem ce sunt şi ce pierdem

Când dormi toate continentele de pe pieptul tău se apropie încet, încet, unul de altul
Ca în urma unui cutremur care are loc la mare adâncime şi care nu se resimte la suprafaţă
În corpul tău mor dinozauri, dispar specii, apar altele, toate fricile, toate iubirile se apropie
Unele de altele, îşi ramifică rădăcinile până cuprinde tot, se îmbină într-o formă de relief nouă
Privesc cum dormi dus departe şi totuşi atât de aproape încât îţi pot modifica cu degetele
Forma inima, forma gândurilor friabile prin mâna mea cleioasă ia fiinţă un vas de lut
În care îmi pot pune în siguranţă tăcerea şi mai ales iubirea, dau drumul iazurilor
Şi peştii îţi sar până aproape de tavan, liberi de ţărm, cumva fericirea izbucneşte
Dintr-o bucată de pâine pe care un câine o târăşte prin praf, e o nebunie de nedescris
Şi tu dormi, la toate răscrucile e pus semnul pericol de moarte, să-ţi ţină simţurile ascuţite
Niciodată nu eşti singur şopteşte semnul de fiecare dată când treci, de fiecare dată când trec
Toate săgeţile le pun în teacă, îmi fac loc în tine ca un copil fugit de acasă, liber de ţărm
Adorm şi eu în peştera asta rece unde se aude doar sângele picând din eprubetă

poezie de Carmen Sorescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Amintiri

pe lângă amintiri
de la ultimul porc mi-a rămas
o bucată de carne

stă în congelator
e piciorul drept din spate

la explozia solară de vara trecută
a avut loc o pană de curent
două zile a ţinut

rând pe rând
găinile raţele şi prunele s-au dezmorţit
şi le-am aruncat
însă piciorul porcului
fiind mai mare
a rămas îngheţat

când se anunţă vreo explozie solară
îl pun în geanta frigorifică
şi îl iau cu mine în delegaţie

cel mai greu este când îl aduc acasă
nu ştiu de ce
de la un drum la altul
abia mai încape în sertar

atunci mai tai câte-o felie
nu mult
doar cât să nu uit
cum îl strigam pe nume
şi el alerga pe deal înspre mine
grohăind fericit

cum a fugărit-o pe mama prin curte
când m-a bătut
iar eu drept răsplată
i-am dăruit merele cele mai bune
pe-acelea pentru plăcinte

dar mai ales
cum l-am ţinut de piciorul din spate
când l-au tăiat
iar el nu s-a zbătut nicio clipă
până ce nu i-am dat drumul
văzându-ne unul pe altul
plângând

poezie de Valentin Busuioc
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dillard Sissman

Ulii se rotesc încetişor
În cercuri largi, pe cerul
Puţin înceţoşat, plin parcă de praful drumului.
Vântul mătură păşunea pe care stau întins
Aplecând iarba în lungi valuri.
Şoimul meu planează deasupra vântului
Şi din când în când se leagănă
Ca un om care-şi clatină umerii;

Uneori coada imprimă direcţia zborului,
Apoi rămâne nemişcată.
Iar ulii se rotesc şi se tot rotesc,
Măturând zenitul în cercuri mari
Deasupra şoimului meu. Şi dealurile dorm.
Şi casa unui fermier, albă ca neaua,
Se iţeşte dintre copaci verzi – în depărtare.

Şi eu îmi urmăresc şoimul,
Iar secera lunii subţiri va continua să se aprindă multă vreme,
Apoi va oscila ca braţul unui pendul
În coada şoimului meu.
O limbă de foc sau coada unui dragon
Îmi orbeşte ochii –
Tremur ca o flamură.

poezie de Edgar Lee Masters din epitaf din ANTOLOGIA DE LA SPOON RIVER, editura CORESI, ediţie 2020, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Efectele geloziei

Vulpoiul, cu o viaţă grea, mizeră,
Fiind un biet şofer de gunoieră,
Ce viaţa-l condamnase la canoane,
Căci zilnic încărca la tomberoane,
Avea în vizuină-o soţioară,
Incandescentă ca o zi de vară,
O vulpe mai subţire ca nuiaua,
Că pe masculi îi apuca damblaua.
Dar într-o zi de marţi, cam fără chef,
Vulpoiul îl rugă, umil, pe şef,
Să-i dea soţiei sale-un loc de muncă,
Să nu mai spele vase în speluncă.
S-a adunat pădurea, ca la urs,
Când vulpea a venit să dea concurs,
Iar şeful, constructiv, i-a-ntins o mână
Şi a testat-o timp de-o săptămână.
Chiar dacă nu era prea educată,
S-a dovedit extrem de talentată
Şi-arzând etape, cu CV-ul gol,
Ajunse vulpea şef la Protocol!
Se descurca-n diverse situaţii,
Vulpoiul era dus în delegaţii,
C-a avansat şi dânsul, va să zică,
Şi-acuma conducea maşină mică.
Cu cât lucra vulpiţa mai din plin,
Vulpoiul rătăcea prin Severin,
Ba chiar ajunse singur şi pribeag,
Ca să păzească via-n Babadag...
Cum vorbele au început să iasă,
Vulpoiul a bătut cu pumnu-n masă
Şi-uitând de politeţe şi sfială,
S-a dus la şef, să-i ceară socoteală.
Nervos, acesta l-a concediat,
Dar îmbunat de vulpe, l-a iertat
Şi astfel a ajuns, din răzbunare,
Vulpoiul muncitor la vidanjare.

Morala 1
Când eşti sărac, gelos, mereu plecat,
Nevasta-ţi face viaţa de rahat.

Morala 2
De muncă uneori îţi piere cheful,
Când soaţa ta pe mână e cu şeful.

Morala 3
Degeaba soţu-i pe volan cu mâna,
Când doar soţia poate trage frâna!

fabulă de Valentin David
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Poezia e casa mea

aici trăiesc
aici mă împiedic de iluzii
aici iubesc
până când mi se face rău
de atâta bine
aici devin prizoniera
propriei nebunii
şi învăţ să mă ridic
analizând toate segmentele grele
când albul şi negrul
se împletesc
la marginea unui strigăt
aici vine Isus
să mă întrebe de mine
când urlu din toate puterile că
nu sunt
poezia e casa mea
puteţi înţelege
aici nu am garduri
să plâng copacii trădaţi
de fiecare scândură
aici nu mi-e ruşine
să aşez sentimentele
pe o coală albă
şi să tai cu o linie oblică
trecutul
aici mă simt
eu
pentru o viaţă
trăită

poezie de Any Drăgoianu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Charles Webster

Pădurea de pini de pe deal
Şi clădirea fermei de la kilometri depărtare
Se vedeau clar, ca prin binoclu,
Sub cerul albastru ca un păun!
După amiază o pătură de nori
A acoperit pământul. Iar tu păşeai pe drum
Şi peste păşunea de trifoi, unde singurul sunet
Era tremolul lichid al unui greiere.
Apoi soarele a asfinţit între titirezii uriaşi
Ai două furtuni din depărtare. Un vânt în creştere
A alungat norii şi a aprins flăcările
Stelelor lipsite de apărare,
Clătinând arama lunii
Între culmea dealului
Şi frunzişurile scânteietoare ale livezii de meri.
Mergeai gânditoare de-a lungul ţărmului
Unde din gâtlejurile valurilor ieşeau ciripituri
Ca cele ale unor păsări singuratice
Care cântă sub apă şi strigă
Înspre urmele lăsate de vânt prin cedri,
Până când într-un târziu te-ai oprit, numai lacrimi,
Şi, privind spre cer, ai văzut pe Jupiter
Balansându-se pe piramida celui mai înalt pin.
Apoi, coborând privirea, ai văzut pe pridvorul pustiu
Scaunul meu gol legănat de vânt –
Fii curajoasă, Iubito!

poezie clasică de Edgar Lee Masters din epitaf din ANTOLOGIA DE LA SPOON RIVER – editura CORESI, ediţie 2020, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sunt un câine bătrân

Sunt un câine bătrân şi am ani douăzeci,
Nu mai sunt jucăuş şi mă mişc mult mai greu,
Mă apasă pe os toate iernile reci
Şi căldurile mari, ploi şi vânturi mereu.

Azi ţi-e greu să mă ţii şi te chinui prea mult,
Nu aud şi te văd ca prin ceţuri, stăpân
Iubitor tu mi-ai fost, eu credinţa drept cult
Ţi-am jertfit şi din viaţă-n durere apun.

Prea mulţi bani şi vegheri dragul meu, te ucid.
Aş muri să te scap de atâtea poveri,
Nici nu ştiu cum să mor dar sunt încă lucid
Ca să ştiu că n-apuc alte zile de veri.

Simt prin oase cum noaptea mă duce spre ţel,
Nu mai dorm şi visez c-aş putea să mai pot,
Mă visez câteodată acelaşi căţel
Cu mirarea pe faţă răsfrântă pe bot

Te-atingeam şi cu limba călduţă din boz,
Te lingeam cald pe faţă şi tu c-un sărut
Colorai lumea toată-n nuanţe de roz,
Fără cap, tot pe lume părea început...
............................................................
Mă sfârşesc şi mă scurg înspre negrele văi
Să mă duci tot sub nuc unde toţi, rând pe rând,
Au trecut la odihna de veci, câinii tăi
Să lătrăm din pământ în tăcere şi-n gând.

Vom veghea, toată haita de umbre, cu drag
Vom păzi umbra ta până când ai să vii,
Vom păzi să rămâi cât mai mult peste prag,
Te-om iubi chiar şi-n moarte, stăpâne, să ştii!!!

poezie de Viorel Gongu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Echilibru

cum să hrăneşti demonii / cum să-i înfrunţi/ să atingi acel echilibru
care nu-ţi dă voie la balans / la început au fost mulţi care nu au supravieţuit
ca şi cum ai da drumul la sute de porumbei în ninsoare/

şi toti s-au prefăcut în praf / acum mergi

drept printr-un deşert

cauţi o oază / dar acolo demonii vor prinde viaţă din nou

odată cu lăsarea serii visele tale vor deveni sălaşul lor/ aşa am trecut eu prin viaţa aceasta până acum

ascunzându-mă

căutând

mâna ta îndreptată către mâna mea

ca două telegondole care se izbesc /

drum lin porumbeilor arşi de soare

înfruntând furtuna

cum să te hrăneşti altfel pe tine / cea căzută în praf în noroi fără să te poţi numi târfă
pentru că nu stai pe marginea drumurilor

ci stai chiar în mijlocul lor aşteptând acea pală de vânt care să te
încline într-o parte sau în alta

de-a lungul liniei continue pe care nu ai voie să o depăşeşti.

poezie de Daniela Bîrzu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Condamnarea la scris

Eu nu aparţin nici măcar trupului darămite vreunui curent literar.
Scriu ca şi când m-aş fi născut numai pentru asta
şi nu îmi pasă dacă ochiul morţii va fi singurul meu cititor.
Scriu ca şi când sufletul meu ar monologa în oglindă,
ca şi când fiecare cuvânt pe care îl scriu ar fi ultima mea respiraţie.
Poezia este sau nu e, vorba lui Suciu.
Toate poeziile care nu dor sunt nişte avorturi.
Toate poeziile care se scriu cu gândul la soclu
sunt la fel de false ca şi zâmbetul unui clovn.
Toate poeziile care se construiesc inginereşte sunt maculatură,
virgule între scânteie şi flacără.
Toate poeziile care nu curg în cascadă sunt apă chioara în gura unui beţiv.
Cea mai bună definiţie a poeziei pe care am cunoscut-o este depresia,
cea mai fantezistă biografia.
Uneori visez că mimez scrisul,
că pentru asta aş putea fi nominalizat la Premiul Nobel.
Dimineaţa mi se face ruşine de mine
şi mi se izbesc în minte sfaturile bunicului
asemeni limbii de clopot:
Trezeşte-te nepoate, cel mai frumos dar al vieţii este însăşi viaţa.
Nu există nimic grandios în încoronare.
Absolutul mai mereu adulmecă
mirosul agoniei,
pe aceia îngenuncheaţi pe dinăuntru.
Scriu ca şi când inima mea ar fi mută...

poezie de Gabriel Petru Băeţan
Adăugat de Gabriel Petru Băeţan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tăuraşul

Micuţul abia se ţinea în picioare. Totuşi, extras
de lângă mama lui şi din mirosurile grajdului,
el reuşea să impresioneze prin superba lui mândrie,
reprezentând promisiunea unei viitoare suveranităţi, ilustrată
de felul în care, deşi lipsit de coarne, încerca să ne-împungă.
Lumina neîndurătore-a soarelui reflectată pe cocenii de porumb
se-îmlânzea căzând pe coapsele lui.
Era prea semeţ pentru o vârstă atât de crudă.
Mă ducea cu gândul la detronatul rege Richard al II-lea.

"Nu investim bani decât în viţeluşe", a decretat Freeman.
Martor fiind, preotul şi-a frecat nasul, eliberând patetic
aburi pe nări în aerul încremenit al zilei.
"Mare păcat," a oftat el.
Privirea mea a trecut dincolo de pălăria lui, către cerul gol
de deasupra ghemului întunecat de oameni
şi a tăuraşului care urma să primească prima lovitură.

Izbit,
tăuraşul s-a opintit pe picioruşele din faţă,
vrând parcă să strângă destulă putere
pentru a se năpusti într-o năvalnică, eliberatoare, goană nebună...
s-a clătinat... şi-a ridicat spre noi privirea care se înnegura –
şi-am văzut că acolo la capătul îndepărtat
al privirii lui speriatei eram noi, devenind din ce în ce mai mici,
până când am devenit una cu ciocanul uriaş
care l-a lovit din nou, năprasnic, peste urechea însângerată,
trântindu-l în ţărână, unde-a încremenit rostogolit pe-o parte,
asemeni unui trunchi de copac doborât.

Sub coama dealului
râul clipocea pe plaja îngustă.
Am săpat o groapă adâncă şi-am aruncat în ea viţelul mort.
S-a auzit un sunet ca un fel de lipăit, un gâlgâit funebru,
în vreme ce trupul lui cald se dilata, relaxându-se.
Împăcat, tăuraşul zăcea parcă adormit,
cu un picioarele din faţă încrucişate,
lipsit de-acum de mândrie şi nespus de frumos
în starea aceea de nemişcare, în groapa răcoroasă.
M-am întors într-o parte şi-am plâns.

poezie de Irving Layton, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nemurirea

O căsuţă parcă pierdută în răscrucea celor patru vânturi stătea prizonieră
între două puncte cardinale legate între ele
cu linia dreaptă a destinului din mintea mea.
Chiar acolo, cândva, Dumnezeu,
odihnea pe o bancă îmbibată cu amintiri.
În fiecare dimineaţă îşi răsturna soarele peste case,
garduri, până pe caldarâmul încins de tălpile copiilor ce alergau
mângâiaţi fiecare–n parte de razele soarelui.
În bucuria lor, liniştea pomilor se transforma într–o fântână de apă vie,
hrănind universul, până şi verdele ierbii de pe marginea drumului ce se pierdea în amintire.
Acolo, lângă acea casă, pe bancă, mai văd şi acum câteodată o umbră sculptată
sub foşnetul pomilor. Se mistuia de focul dorului defilând singură dincolo de lacrimi,
dincolo de gânduri, dincolo de ultimul cuvânt ce seamană blând nemurirea din amintiri.

Toate izvorăsc din acea casă, din acea bancă, şi tot acolo se intorc.

poezie de David Ionel Romulus
Adăugat de dory58
Comentează! | Votează! | Copiază!

Moş Trifu

Trăiau odată-într-o căsuţă,
Un om bătrân cu baba lui.
Trăiau sărmani, pe o străduţă,
Lângă pustiul câmpului.

Pe lângă casa lor treceau,
Din când în când spre gară
Oamenii şi îi vedeau,
Trebăluind pe-afară.

Când vremea se-împrimăvăra,
Moşul mergea în câmp să are.
Acasă, baba rămânea
Să facă de mâncare.

Tot aşa trecut-au anii,
Până într-o zi,
Când le muriră cârlanii
Şi ajutorul lor pieri.

Câmpu-a rămas nearat.
A rămas şi fără babă.
Puterile l-au lăsat,
Adio de-acuma treabă.

În drumul lor spre gară,
Drumeţii îl mai salutau.
Moşul sta pe prispă-afară,
Gândurile-l năpădeau.

Fiindcă nu putea de fel,
Casa, n-o mai îngrijise.
S-a dărâmat peste el
Şi într-o zi, murise.

Cei care l-au cunoscut,
De moş Trifu-îşi amintesc.
Deşi vreme a trecut,
Ei mereu îl pomenesc.

În amintirea bătrânului
O cruce au ridicat
La marginea drumului,
Lângă câmpul nearat.

poezie de Dumitru Delcă (15 mai 2012)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Moartea, un fluture alb

vine din umbră şi muşcă
din marginea urmelor

aşa îmi amintesc moartea lui tata
iarna ieşise din drepturi
tata mă ţinea strâns de mână
ca şi când ar fi fost
ultima atingere
rece
ca un fel de linişte
dimineaţa
mult prea devreme
prin care oamenii trec
urcă şi coboară
dintr-un autobuz
de transport local
ajuns la capăt de linie

de fapt fiecare
are propria linişte
a lui tata arăta ca un cadavru
nu că aş fi vrut să vorbesc urât despre tata
dar motivul cuvântului meu era disperarea...

acum îmi dau seama cum arăta
la ora în care liniştea lui
ca o cremă hidratantă
se întindea înspre ochi...

pielea îi mirosea a fum

stăteam unul lângă altul
şi ne priveam zâmbetul
arcuit între buze
dăruit doar seara la culcare

părea trist şi nu vorbea
niciodată despre nimicuri
trăia într-o lume
numai a lui
până în seara în care
conspirativ îmi trase cu ochiul
(sub care parcă şerpuia un drum)
ascultă, mi-a zis
aşează-ţi capul pe pernă şi
priveşte fluturele acela alb
care mănâncă lumina din lampă
până adormi
eu o să arunc o privire
în spatele ferestrei să văd
dacă mai plouă că tare
e-nfundat înspre apus...

şi-am adormit

dimineaţa aerul călduţ
îmi înfăşura trupul
ascuns între palme
simţeam o stare
de sufocare şi teamă
am deschis geamul şi
m-am uitat
dincolo gardul
o femeie întindea o cămaşă
ceva mai încolo două ciori
strângeau între aripi depărtarea

poate neputinţa din mine
nu m-a lăsat să
mă uit prea mult

m-am ghemuit lângă patul lui tata
am închis ochii şi l-am strigat...

undeva în copilul din mine
zbura un fluture alb
lăsând o dâră
un fel de drum
pe care
oamenii plecau...

îmi părea cel mai trist lucru
aş fi vrut să strig
dar pentru că acolo
erau prea multe umbre şi
locul devenea tot mai strâmt
fluturele o zbughi înspre lumină

abia atunci am văzut păsările negre
ciugulind din marginea soarelui...

de dincolo pătrundea mult frig...

poezie de Teodor Dume din Carte: moartea, un fluture alb. Editura: Pim Iaşi
Adăugat de Teodor Dume
Comentează! | Votează! | Copiază!