Uroborus

În ziua în care ne-am despărţit lumea părea că se sfârşea şi ea

Trăgeam aer în piept ca un animal prăbuşit în sunetul vernal
De cuţite ascuţite care chema la iubire

Norii se lăsaseră atât de jos încât nimeni nu se mai vedea
Sirenele, trenurile nu se mai auzeau, era linişte
O linişte ispititoare ca atunci când te pierzi în pădure
Şi te opreşti o vreme în loc şi nu ştii dacă ai stat
Cinci minute, cinci zile, timpul trecea dărâmat de la sine
Aproape inexistent, şi eu credeam c-am orbit, c-am surzit

Lumea după faldurile zilei se reinventa moale, subţire, lichidă
Treceam prin eprubetă odată cu ea, laolaltă cu crengi
Sticle goale, cai morţi, ca după viitură, trecusem prin garduri
Prin sârme ghimpate, amestecată cu mâl, cu inimi ciuntite
Şi oamenii adunau în neştire aceste foiţe de aur

Şi dintr-o dată un scâncet din măduva oaselor
De parcă în zori de zi dădeau muguri pe şira spinării

Era o primăvară care apare subit când vezi un copil cu sânul în gură

Sau ca atunci când eşti întins pe pat şi soarele perforează pereţii
Din tavan cad confetti de lumină, întinzi mâna prin cerul găurit
Şi niciodată nu prinzi acest cântec al ei

poezie de Carmen Sorescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Întâmplări dinăuntru

Sunt lucruri pe care nu le spunem până la capăt, din lipsă de timp, din lipsă de curaj, din lipsă de noi înşine
Sunt lucruri care mor în noi de dimineaţa până seara şi habar nu avem ce sunt şi ce pierdem

Când dormi toate continentele de pe pieptul tău se apropie încet, încet, unul de altul
Ca în urma unui cutremur care are loc la mare adâncime şi care nu se resimte la suprafaţă
În corpul tău mor dinozauri, dispar specii, apar altele, toate fricile, toate iubirile se apropie
Unele de altele, îşi ramifică rădăcinile până cuprinde tot, se îmbină într-o formă de relief nouă
Privesc cum dormi dus departe şi totuşi atât de aproape încât îţi pot modifica cu degetele
Forma inima, forma gândurilor friabile prin mâna mea cleioasă ia fiinţă un vas de lut
În care îmi pot pune în siguranţă tăcerea şi mai ales iubirea, dau drumul iazurilor
Şi peştii îţi sar până aproape de tavan, liberi de ţărm, cumva fericirea izbucneşte
Dintr-o bucată de pâine pe care un câine o târăşte prin praf, e o nebunie de nedescris
Şi tu dormi, la toate răscrucile e pus semnul pericol de moarte, să-ţi ţină simţurile ascuţite
Niciodată nu eşti singur şopteşte semnul de fiecare dată când treci, de fiecare dată când trec
Toate săgeţile le pun în teacă, îmi fac loc în tine ca un copil fugit de acasă, liber de ţărm
Adorm şi eu în peştera asta rece unde se aude doar sângele picând din eprubetă

poezie de Carmen Sorescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Adam şi Eva

Şi-n ziua aceea când ne plimbam tăcuţi prin casă
Deşi mergeam pe parchet, simţeam o pădure în jur
Din când în când mai trosnea o creangă uscată
Căzută din ziua de ieri, întorceam capul speriată
Cu impresia că mii de ochi ascunşi ne privesc prin pereţi

Îmi place să cred şi acum că te plimbai prin mine
Că-n gândurile tale eram o alee lungă şi subţire
Un drum săpat în neant care garanta drepul la iubire

Eu asta făceam, păşeam încet, încet prin viaţa ta
Aşa cum păşesc soldaţii prin zonele minate
Era linişte şi senin, doar corbii se-auzeau
Şi-un mare gol mă striga să mă plutească în inima lui

Ne-am împreunat palmele şi ne-a ieşit un bol de cristal
Am intrat nestingheriţi în parcul de distracţii ivit

Era cald şi plină vară, când orice era posibil, mai ales să fii copil

Râdeam şi-am zis să mai încercăm o dată, ne-am încrucişat
Din nou palmele şi de data asta ne-a ieşit un foc de lemne
Din care săreau scântei şi-am început să spunem basme

Îmi place să cred şi acum că această boltă cerească
O pregătisei de mult timp numai pentru mine

Şi orice am fi făcut noi doi era ca şi cum deschideam
Întâmplător Biblia şi indiferent ce pasaj citeam ne însenina

poezie de Carmen Sorescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

(Alt) fel de... Viaţă

Tu ai un fel de... dor
ce mă cufundă-n linişte
când mă priveşti,
ţii soarele-n mine prizonier
şi mi se (a)prinde visul de o stea.

Tu eşti un fel de... albastru
prin care-mi vorbeşte cerul
cu rugi de iertare...
Mă apropii de Dumnezeu
precum orbul de lumină...

Tu mi-aduci un fel de... viaţă
prin care culeg muguri de iubire,
anotimpuri noi se vor naşte
ca un copil în zi de sărbătoare
şi strig: Inimă, înfloreşte-n bucurie!

Tu ai, eşti, mi-aduci...
Un (alt) fel de... Viaţă!

poezie de Lavinia Elena Niculicea
Adăugat de Lavinia Elena Niculicea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dincolo de limitele formelor, există nemărginirea Lipsei De Formă, care locuieşte în adâncul Infinitului. Întoarcerea la Linişte are loc prin intermediul Liniştii, fără grăbirea paşilor, fără accelerarea procesului. Totul vine de la Sine atunci când te eliberezi de sine. Totul vine de la Linişte, atunci când devii liber de sunet - liber de sunet, continuând să exişti şi să dansezi în lumea sunetului, prin intermediul Liniştii. Dansul atinge forma sa cea mai pură, când dansatorul ascultă Liniştea din spatele sunetului, iar dacă un dansator dansează fiind conştient de Liniştea transcendentă a dansului, toate privirile vor fi atinse de strălucirea dansului său, căci Liniştea vorbeşte prin cel ce o ascultă şi ajunge în inimile celor care îl privesc pe cel ce grăieşte despre Fiirea Nevăzutului.

Cătălin Manea în Întoarcerea la Linişte, Conştiinţa Pură
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Moare străbunica

"Mama mea, când s-a-mbolnăvit de-a murit,
Cum a făcut? S-a dus în ziua de Crăciun la tămâiat,
Numai în scurteică şi ghete.
Şi, când a venit, a fript carne şi ce-o mai fi făcut
Şi-a-mpărţit. Şi la urmă a luat-o cu frig
Şi-a-nceput să-i fie rău. Şi-a-nceput să
zacă.
O lua cu frig, cu frig..."
A şezut până în ajun de Anul Nou.
- Bine c-am apucat să fac colacii toţi.
Că dau láştină pe lumea ailaltă.
Bine că m-am grijit, zicea.

- Ioniţă, ia să vezi tu de copilul ăla
(Eu eram copilul, continuă Moşu, care stă pe-un butuc de plută
Ciopleşte un ciomag şi-i povesteşte lui Ionică) -
Îmbracă-l, încalţă-l,
Că de-acum încolo numai tu o să vezi de el,
că eu vă
Părăsesc. A murit în ziua de Anul Nou.

Ce an?
Nu e scris nicăieri.
Să fi fost prin 1877.
"Eram copil, auzeam tunurile din Calafat când băteau".
Şi Moşu, după ce s-a sprijinit o vreme
În ciomagul cioplit, afumat şi lustruit de mâna lui,
S-a stins şi el.

poezie celebră de Marin Sorescu din La (L)ilieci, Cartea a treia (1980)
Adăugat de MG
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cel ce vede Nevăzutul, atunci când priveşte văzutul, se vede pe Sine. Căci privitorul este Una cu ceea ce priveşte, iar ceea ce vede atunci când priveşte, îi arată privitorului locul din care priveşte. Privirea din spatele privirii devine activă odată cu Întoarcerea la Linişte, pentru că Liniştea trezeşte cele mai profunde taine ale fiinţei. Locurile interioare, care n-au fost vizitate niciodată, ies la suprafaţă prin intermediul Liniştii, deoarece, în Linişte, tot sunetul se aude mai clar. Şi, la nivelul său de bază, întreaga creaţie este sunet. De aceea, cel ce se scufundă conştient în Oceanul de Linişte, va cunoaşte cu adevărat aspectele cele mai fine ale sunetelor întâlnite. Liniştea nu e o stare, o emoţie, sau un sentiment. Liniştea este dincolo de orice simţ, în spatele oricărei creaţii. Liniştea nu e o vibraţie sau o energie, ci este sursa vibraţiei - sursa undei - sursa sunetului. Iar când te întorci la sursa realităţii tale, conţinutul realităţii tale va îmbrăca straiele Liniştii din care provine, deoarece, înainte de sunet, a fost Linişte. Şi este în continuare, căci Liniştea nu dispare atunci când e acoperită de sunet, iar sunetul care devine conştient de Liniştea din care a răsărit, devine conştient de Sine - de faptul că este Una cu Liniştea.

Cătălin Manea în Întoarcerea la Linişte, Introducere
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

De ce m-aş întreba când ştiu...

Nu tremurau salcâmii sub gerul iernii,
se scuturau doar crengile de chiciura cea rece,
Iar prin văzduh vântul trecea vuind,
de-atâtea nopţi îngenuncheate unui gând ce trece.
Nu se scurgeau prin timp trăiri efemere,
se adunau în amintiri plăcute,
Chiar dacă-ades, chiar şi prin vreme,
rămâneau tăcute şi mute.
Nu se-ascundeau stelele după norii cei gri,
se aprindeau în fiecare noapte pe bolta cerească,
Chiar dacă uneori doar pe cerul sufletului meu
mi se părea că e întuneric într-o noapte atât de albastră.
Nu îmi era frig, poate doar puţin teamă,
că viaţa se va scurge-n nemurire,
Dar tot speram ca într-o zi să îi dau
sensul spre o nouă mântuire!

poezie de Liliana Andrei
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Atunci când...

Atunci când nu ştii cât costă trădarea
Întreabă de cei ce-au pierdut soţi şi fii,
Atunci când nu ştii ce înseamnă uitarea
Priveşte bătrânii uitaţi de copii.

Atunci când iubitul nu te iubeşte
Gândeşte-te tu câte inimi ai frânt,
Atunci când vezi fierul cum rugineşte
Dă-ţi seama că timpul e scurt şi e sfânt.

Atunci când te vezi fără bani şi sărac
Priveşte lumea flămândă, murdară,
Atunci când cazi jos, nu sta trist şi posac,
Ştergeţi genunchii şi ridică-te iară.

poezie de Natalia Popusoi (2010)
Adăugat de Natalia Popusoi
Comentează! | Votează! | Copiază!

Poemul de după

Nu se scrie niciodată, nimeni nu are litere şi nici putere

Sau poate că se scrie cu acea licărire fosforescentă
Pe care fiecare femeie o secretă în timpul unei nopţi de dragoste

Din cauza neajunsului văzut ca primejdie sau mai degrabă
Se scrie cu aşchiile sărite, el e aşa... o dâră de fum inevitabilă
Care apare după ce ne ardem la foc mic, înăbuşit, inimile
După care privim în gol ca şi când: noi suntem aceia atât de uşori

Şi trupurile noastre cumva moarte, neputinciose fac semne
Cu mâinile obosite, suntem aici, suntem aici, dar noi ne ducem în sus
Nu recunoaştem nicio voce, descărnaţi ne plângem de milă

Poemul de după e întotdeauna mai lung ca un oftat de la o fereastră anonimă
Un suflu evanescent surd şi tenebros care se pierde undeva în zare
Dacă nu cumva zarea e chiar pielea ta mâncătoare de basme

Geamătul pe care nimeni nu l-a atins, nimeni nu l-a gustat
O pasăre care vine şi bea apă din paharul pus la căpătâiul uşii

Unii spun că seamănă cu un curcubeu după ploaie, dar nu pot jura
Pentru că noi de câte ori am făcut dragoste am orbit amândoi
Ca şi când ne-am fi scos ochii cu buchete de flori

Ar trebui s-avem hambarele pline prin câte locuri am colindat împreună
Dar noi nu strângem nimic pentru iarnă, doar unul pe altul la piept
Poate că din slăbiciunea asta, mai mult o amorţeală, el se naşte

Şi când spun toate astea, imaginaţi-vă că eram pe un vârf de munte
Numai flori de colţ ieşeau din coastele mele după fiecare sărut
Poemul de după este revolta astrelor mele la atingerea ta

Iar răzvrătirea asta nu se scrie niciodată, nimeni nu are litere şi nici putere

poezie de Carmen Sorescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

În partiturile lui Rimski-Korsakov nu există nici cea mai mică îndoială cu privire la tabloul meteorologic pe care muzica este menită să îl transmită. Când afară e viscol, fulgii parcă dansează şi sar în faţa ferestrei şi viorile nu se mai aud când soarele se înalţă pe bolta cerului, toate instrumentele strălucesc împreună cu el aproape la fiecare măsură; când este vorba de apă, valurile unduie şi dansează prin orchestră şi acest efect nu este obţinut prin mijlocul relativ ieftin al unui glissando pe harpă. Sunetul este rece şi sticlos atunci când descrie o noapte geroasă şi calmă de iarnă, cu cerul spuzit de stele. A fost un mare maestru al picturii cu sunetul orchestral şi încă mai avem ce învăţa de la el.

citat clasic din Serghei Rahmaninov
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dacă n-aş fi crescut...

Dacă n-aş fi crescut
aş fi rămas acea copilă
veselă şi zburdalnică
în ochii căreia râdea
toată bucuria copilăriei
aş fi alergat încă
la fel de neobosită
pe toate coclaurile
şi prin podgoriile dragi
aş fi admirat şi acum macii
ce creşteau de nebuni
care înroşeau tot câmpul
şi obrajii mei de copil zvăpaiat
ce nu stătea o clipă locului
ce departe-mi pare
drumul spre acea fetiţă
de parca iarba a crescut
atât de deasă
între mine şi ea
şi nu pot răzbate
din spatele casei
Milcovul mă strigă
cu nostalgie ca atunci
când alergam desculţă prin prundiş
chiar dacă mă mai răneam
rănile parcă nu erau
la fel de dureroase
ca acum
eram mai curajoasă
decât băieţii
şi nu plângeam
acum când mă privesc
în oglinda copilăriei
mă văd cu alţi ochi
ce departe e lumea aceea
când oamenii se iubeau unii pe alţii
parcă şi iarba era mai verde
sub tălpile mele mereu goale
cerul era şi el mai albastru
mai curat
iar apa băută din căuşul palmelor
atât de pură
încât mă puteam oglindi în ea
ca-ntr-o oglindă fermecată
oamenii parcă nu alergau ca astăzi
atât de debusolaţi
în toate părţile
doar copiii alergau atunci
prin copilăria mea
ca-ntr-un joc de-a prinselea
azi când privesc în jur
oamenii aleargă continuu
nu se mai opresc
nu îşi vorbesc
şi nu mai zâmbesc...
din trecut mă strigă ea
fetiţa care dacă n-ar fi crescut
astăzi eu n-aş fi fost mamă
o privesc atent şi văd cum
îmi face cu mâna
şoptindu-mi să n-o uit...
şi ca să n-o uit
am închis-o într-o cămăruţă
a sufletului meu
deşi ştiu că
din când în când
mai iese de-acolo
să alerge prin copilăria ei
trag perdeaua timpului
şi zâmbesc melancolic
la peisajul unde doi copii
se joacă fericiţi în iarbă
conştiinţa mea mereu trează
mă scutură de mânecă
(dacă n-ai fi crescut...)
... şi din ochi mi se preling
picături de ploaie...

poezie de Alina Cristian
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Jurnal de călătorie - de vorbă cu mine

fiecare zi mă renaşte aşa cum se aşează vrăbiile pe gard pun lacăt la poarta gândurilor amintiri însoresc zâmbete ca o rugăciune mai tânără cu un mâine care se face prezent
//sau cine mai ştie ce o mai fi
până atunci te sărut mamă şi-ţi spun sărut mâna suntem atât de departe dar tu ştii că eşti mereu aproape în sufletul meu
ne este bine aici
dar nu ca atunci când ne întoarcem
acasă culorile sunt atât de vii şi aerul atât de proaspăt
pământul se lasă călcat şi şterge urmele noastre
ca norii suntem //
umblu desculţă
picioarele mele au perne de aer
calc apăsat //
trenurile nu mai respectă orarul nici picioarele nu mai duc pe drumul ştiut
toate se întâmplă de parcă lumea se vrea de la început (Eva nu avea nicio rivală şi Adam se plictisea numărându-şi coastele)

de la un timp nu mă mai satur de somn şi visele-mi se aşează sub pernă numărând fulgii să văd dacă pot face măcar o aripă de înger să atingă lumea aceasta
şi o pajişte în care să zburde mieii care nu vor deveni niciodată oi

nu pot învinge timpul dar mă pot bucura de el

poezie de Mihaela Popa (Fulg de nea)
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Uşoară, cât de uşoară...

Atunci când ridici cerul cu mâinile,
că te-ai blocat şi vrei o gură de aer.
Ca atunci când erai copil
şi visele aveau panglici de argint.
Ca atunci când tragi hârtia portocalie
şi care zboară ca un zmeu,
sau ca o rachetă fără greutate
şi apoi cade ca cenuşa albă.
Cum ar fi şi cântecul unei fete
care s-a născut să ne încânte
şi tu eşti acolo fermecat,
uitându-te la ochii ei.
Ca iarba de sub picioarele tale,
care e udă de la roua,
dintr-o noapte de vară târzie.
Uşoară, cât de uşor
e un dans sub apă.
Uşoară, cât de uşoară
este o pânză de lenjerie.
Ca în ziua în care ţi-a zâmbit
prima dată şi ai sperat
că ai fost primul dintr-un milion.
Ca atunci când fiul tău adoarme
şi tu îl vezi ca pe cel mai scump din lume.
Oare cât de uşoară e viaţa!

poezie de Eugenia Calancea (7 septembrie 2018)
Adăugat de Eugenia Calancea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Calea spre lumină

Ţi-e dor de-acel albastru care-n noapte,
în lumea fascinantă, ireală,
cu simţuri noi, puternice şi apte,
îţi colorează visul de vestală.

Cu faţa către cer, îţi cauţi drumul
spre liniştea atât de mult dorită,
iar pleoapele-s perdele pentru fumul
din amintiri ce-au ars şi te irită.

Că s-au pierdut, n-a fost o întâmplare,
au ars pe rând, în multe anotimpuri
în care ţi-ai ascuns iubirea-n mare
atunci când arca lui trecea prin timpuri

Cu cer senin sau, poate, uragane
de care te-ai ferit şi-ai stat deoparte,
lăsând ca valuri mari şi turbioane
să-l mâne, singur pe cărări, departe.

În lumea ta, sunt visuri ce te-mbie
la o uitare-a vieţii fără vină
iar calea ta în viitor să fie,
în linişte şi pace, spre lumină.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cel ce se identifică total cu sunetul - cu forma - să mediteze la acest adevăr: înainte de sunet, a fost Linişte; când sunetul se va consuma, va rămâne Liniştea, care a fost mereu în fundalul sunetului. Când forma s-a născut, a fost tăcută. De ce oare? Pentru că tocmai venise din Linişte. Pe măsură ce păşeşte prin tărâmul sunetului, forma începe să înveţe limbajul sunetului şi uită de unde provine, ajungând să se identifice complet cu tărâmul sunetului, tărâm pe care păşeşte doar în vizită. Această raportare exclusivă la sunet, îi creează formei o amnezie temporară, care o desparte, fictiv, de Liniştea din care provine. De ce? Pentru că privirea formei este direcţionată exclusiv pe formele de sunet şi pe mişcările acestora. Iar lumea sunetului - a formelor - nu este permanentă, ci este supusă mereu schimbării. Iar ca rezultat al raportării la sunetul exterior, atunci când sunetul se va consuma, forma va suferi, deoarece va pierde existenţa respectivului sunet.

Cătălin Manea în Întoarcerea la Linişte, Liniştea, Partea I
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Forma poate trăi în Linişte, chiar şi în lumea sunetului. De fapt, acesta este cadoul pe care Viaţa i-l face conţinutului Său: Împărăţia Liniştii, în tărâmul sunetului. Orice formă tinde să aprecieze Liniştea atunci când este înconjurată de zgomot - asta pentru că Liniştea este Acasă, iar atunci când o formă pleacă de Acasă, ea tinde să se întoarcă Acasă, unde se simte ca... Acasă. Iar această întoarcere Acasă, este întoarcerea la Esenţă - Întoarcerea la Linişte. Şi, într-un final, toate formele se întorc la Esenţă, însă miracolul existenţei este că putem trăi sunetul, prin intermediul Liniştii. Putem trăi excursia, prin intermediul Casei. Iar atunci războiul se va dizolva, deoarece lupta nu poate exista acolo unde nu există luptă, iar dacă îţi muţi atenţia de la luptă, începi să vezi spaţiul în care se produce lupta. Dacă îţi muţi atenţia de la zgomot, începi să vezi spaţiul dintre zgomote, iar asta te va conecta la Realitatea de dincolo de zgomot, aflată în profunzimea zgomotului.

Cătălin Manea în Întoarcerea la Linişte, Liniştea, Partea I
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mă doare la rădăcina unui înger

ca atunci când se năştea făt frumos
dintr-o lacrimă
sau mai ştiu eu din ce altă formă aerodinamică
precum se nasc poeziile
dintr-o inimă bătând pe nesăturate
flămândă ca un animal de pradă în creştere
aproape ca o explozie de aşa şi mai departe
sau de hai să ne trecem unul prin altul
cum se trec clipele prin nemărginire
....................
iubireeeee
nu simţi cum te culc la amiază
ca pe o floare de salcâm
....................
câtă lipsă de pădure mă colindă
iar eu promit primăveri după primăveri
dintr-o rădăcină dureroasă
ca o muzică
sau ca o şoaptă

poezie de Tudor Gheorghe Calotescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Soră cu mahmureala

Intri uneori într-o stare din aceea soră cu mahmureala
cu toate că ţie îţi place să bei numai pagini din Goethe
şi îţi aduci aminte de singurul tău prieten, de Gabriel
cum s-a împacientat el atunci când s-a despărţit de pântec
şi i-ai prezentat carnea cu toate cutumele ei
sau cum a renăscut el atunci când a descoperit poezia autentică
pe care cu toţii o caută
arhivată în palmele brăzdate de încercări ale bunicilor săi.
Cum striga el în ziua aceea din toate moleculele
de îi simţeai intensitatea vorbelor până pe măduva spinării:
Există unde care continuă mult după ce noi devenim tăcere.
Există ceva dincolo de orice suprafaţă!
Există, există, există....
Începi să vezi totul cu un binoclu cand te cuprinde starea aceasta
şi nu înţelegi de ce alţi oameni spun că Gabriel suferă de depresie şi de ce îi ocolesc pragul
când el nu face altceva decât să picteze în cuvinte tavanele unor biserici imaginare
şi ţi se face dor de acela care erai când locuiai în aceeaşi umbră cu el.
Cum vorbea el cu acela răstignit pe cruce prin toate tăcerile.
Cum vedea el în orice angoasă o auroră boreală.
Cum credea el că tot ceea ce este măsurabil este confecţionat din confetii.
Cum te liniştea el de fiecare dată când ţi se părea că mai toate ghilotinele vieţii te ameninţă, spunându-ţi:
Numai o lacrimă ne desparte de noi înşine
Numai trupul ne desparte de treptele chintesenţei
Numai un vis sunt toate
Naşterea, durerea, clipa
Numai un vis...

poezie de Gabriel Petru Băeţan
Adăugat de Gabriel Petru Băeţan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Rugăciune de dimineaţă

mamă tu ştii îmi fac rugăciunea în stilul meu şi merg pe mâna Lui prin această ceaţă
în toate zilele dar în una nu îţi voi vorbi despre
abilitatea speranţei
de a fi nevăzutul misterioasei flori de culoarea edenului
ce mă face să doresc soarele în zile
în care cu ochi de albină chiar
mă simt moale şi mă las în grija ei
iar tu îmi întinzi oasele degetelor
să mă prinzi în braţe cu o forţă impersonală
ca în ceasul din seară când m-ai scăldat în apa dintre curcubeie ascunzând complet noaptea stră-mângâiată de efluvii îndepărtate şi întărite în toate articulaţiile mele de întâmplări acoperite
cu cercuri decupate în jumătăţi şi lipite în chip de plasture
mamă nu plânge
în oasele mele e linişte
îmi amintesc exact ziua şi ora ieşirii mele din copilărie
uite pielea-mi uscată se exfoliază iarăşi
îmi aud din tine bătăile inimii
în timp ce
se scrie acest poem
să-mi facă bine lăcrimând peste cele trei degete împreunate

poezie de Marilena Tiugan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Basta

moară toţi câinii din oameni,
au lătrat prea mult,
au ars gazul de pomană -

latră unul, vorbeşte fără noimă altul,
se fac valuri de spumă în jur iar lumea se înghesuie
într-un cer scund ca un desen pe fundul unei farfurii
care se face ţăndări -

latră altul, vorbeşte unul,
pe sârma de rufe lumea stă întinsă ca ţurţurii de gheaţă
la streaşina siberiilor
iar când se strecoară în haine
se face ţăndări şi nu se mai alege nimic din ea -

apoi
se face linişte, atât de multă linişte, încît se aude
cum femeile nasc pruncuţi negri în cerul gurii
iar hingherii mor de plictiseală în măcelăriile lor
cu degetele vinete ca nişte brânduşe toamna pe dealuri,
linişte, atât de multă linişte
încât fetelor li se aud în sânge discotecile mocnind
ca nişte focuri în sobele bătrâne,
noaptea când mor în munţi ciobanii în burţile stânelor
ca în hibernare urşii de a căror viaţă nimeni nu are habar -

după ce totul trece,
câinii din oameni latră iar,
gazul arde iar de pomană,
cel ce iar va lătra
îl va face pe altul să vorbească,
lumea va ieşi din cerul senin ca aburii dintr-o farfurie cu supă,
primăvara va veni în siberii,
hingherii vor fi fericiţi în abatoarele lor doldora de sânge,
femeile vor pune la gât blănuri şi vor naşte copii zgomotoşi
na nişte căţeluşi cu sfârcurile în gură,
fetele vor umple discotecile cu spermanţet
iar sobele se vor umple de cenuşa lor
presărată prin munţii din care vor coborî urşii
direct în tomberoanele cu gunoaie ale ciobanilor de la oraş -

basta,
îmi iau lumea în cap
şi umblu cu ea ca pe un promontoriu picioarele pînă-n gât
ale top-modelelor sterpe
ca stâncile veşnic înzăpezite.

poezie de Gellu Dorian din Nord (Antologia poeţilor botoşăneni de azi) (2009)
Adăugat de Costel Zăgan
Comentează! | Votează! | Copiază!