Uroborus

În ziua în care ne-am despărţit lumea părea că se sfârşea şi ea

Trăgeam aer în piept ca un animal prăbuşit în sunetul vernal
De cuţite ascuţite care chema la iubire

Norii se lăsaseră atât de jos încât nimeni nu se mai vedea
Sirenele, trenurile nu se mai auzeau, era linişte
O linişte ispititoare ca atunci când te pierzi în pădure
Şi te opreşti o vreme în loc şi nu ştii dacă ai stat
Cinci minute, cinci zile, timpul trecea dărâmat de la sine
Aproape inexistent, şi eu credeam c-am orbit, c-am surzit

Lumea după faldurile zilei se reinventa moale, subţire, lichidă
Treceam prin eprubetă odată cu ea, laolaltă cu crengi
Sticle goale, cai morţi, ca după viitură, trecusem prin garduri
Prin sârme ghimpate, amestecată cu mâl, cu inimi ciuntite
Şi oamenii adunau în neştire aceste foiţe de aur

Şi dintr-o dată un scâncet din măduva oaselor
De parcă în zori de zi dădeau muguri pe şira spinării

Era o primăvară care apare subit când vezi un copil cu sânul în gură

Sau ca atunci când eşti întins pe pat şi soarele perforează pereţii
Din tavan cad confetti de lumină, întinzi mâna prin cerul găurit
Şi niciodată nu prinzi acest cântec al ei

poezie de Carmen Sorescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!