Voi

ce faceţi voi, înfometaţilor de averi acum?
strada vă este liberă, virotic aerul veghează
galopaţi-vă suv-urile cu profil de torent nebun...
frecvenţa minţii spintecaţi-v-o că vă gripează!

sparge-ţi parfumul biocidului de pe trotuar
de care îs lovit încât nu ştiu cum să mai fug,
îngrozit de felul lui căzător şi-n buză de gard.
o, voi ascuţită ispită de-a omorî şi vidul nud.

unde vă e strigătul acu, lăsat în ce duhoare?
voi întortocheată viforniţă clarelor nepăsări
deconectaţi de jale şi milă, nimic nu vă doare...
banii unde vi se odihnesc, în ce nedrepte relaxări?

vă plângeţi că izolării îi displace varul de pereţi?
luaţi seamă că vă atinge prezentul ş-o gorgotă...
ce fragezi apăreţi lumii voi puternicii ce sunteţi,
şir temut de nimicul ascuns sub cerului capotă.

nesuferiţilor voi, oameni improvizaţi ai omenirii
cu sticloase amăgiri naufragiate în negrul fior.
în fabuloase averi mereu cu gustul îngrămădirii,
în sluta patimă de-a ucide în masă ca un dihor.

uite că strategica maşinărie de omorâre globală
a dat greş şi-n voi, o înspăimântare ce se-nclină
negândind că din furt se opreşte a voastră gală,
voi, zburdalnic nesaţ oricând brodat cu stil şi vină.

ne-aţi smult cerul din ochii deja drastic plânşi,
ne-aţi gonit şi arborii mutaţi-n simţul mişcător
destăinuiţi prin negreaţa lumii ei de aştri tunşi
o, decor morbid şi decimat, element dogoritor.

ce scop vă mai au bogăţiile refrene, veniţi şi voi,
între oameni, redeveniţi şi voi iar oameni sub soare,
nu mai gândiţi la locuinţe de lux între astre-zăvoi
de astfel înstrăinări n-aveţi nevoi, e doar năzare.

Doamne, avem nevoie de o salvare pe pământ
ce facem cu nădejdea rămasă căzută-n adânc?
noi îndurarea cea de rând, Doamne, ce ţi-am făcut,
cum de nu mai auzi, nici strigătul gingaşului prunc?

haploizilor, ziceţi la ce vă este bun banul azi acum
când strânsoarea-vi cenuşie îngrămădeşte odaie,
când trupul vi se aude-ncet havan plesnind sătul
cu droaia tristeţilor fără somn pe oră gri el claie?

poezie de Mihai Savin
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu mai vreau

Nu mai vreau din viaţa asta nici măcar o clipă!
Nici un glas să-l mai aud, Eu mă duc, mă duc!
Şi nu ştiu unde, unde voi ajunge fără Tine!
Nu mai cer sfinţilor milă, nici versurilor rimă!

Dumnezeilor absenţi nu le mai cer un cent!
Nici o zi acum să-mi cumpăr nu mai vreau!
Dintr-un univers prea mare unde Eu am rătăcit!
Nici cuvântului glas.... când Eu încă nu mor!

Nu mai cer nopţilor somn, nici somnului vis!
Nu mai vreau să-mi mai atingi inima prin care-mi curgi!
Nici cerului infinit unde Eu tot m-am pierdut!
Nu-ţi mai cer acum nimic din tot ce Eu n-am avut!

Nu mai cer soarelui zi senină, nici iubiri milă!
Nu mai vreau vedere într-o lume de durere!
Nici auz când Tu n-ai glas şi nici cuvinte!
Nu mai vreau vorba ce minte, nici icoane sfinte!

Nu mai vreau cruci între drumuri!
Nici paşi rătăciţi în lume fără Tine,
Când te caut în nu ştiu ce unghere!
Nu mai vreau gânduri ce mă dărâmă!

Nu mai vreau aşteptarea care doare!
Nici ziua în care visul încă nu moare!
Nici noaptea fără stele, fără Lună, fără...
Fără Tine lipasa viselor mele stinghere!

poezie de Mihai Marica
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Libertatea de-a muri

Doamne, ce timpuri trăim!
Cât de mult ne scufundăm!
Din care lume venim?
Şi spre care ne-ndreptăm?

În loc de lapte şi miere
Revoluţia ne-a dat,
Sărăcie şi durere
Şi spre "apus" ne-a îndreptat.

Ne-aţi inoculat în venă
Venin şi ură, bestial.
Libertatea-i doar o drenă
Ca să murim natural.

Avem în noi atâta ură,
Că oamenii din oameni muşcă.
Acum "plecăm" din natură
Fără boală, fără puşcă.

Prin revuluţie am câştigat
Doar libertatea de-a muri.
În zadar am tot sperat
Că mai bine vom trăi.

poezie de Dumitru Delcă (6 octombrie 2012)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Chemarea unui copil

E multă tristeţe în ţară.
Sărăcia, departe v-a alungat.
A trecut un an şi-o vară
De când pe-acasă n-aţi dat.

Mi-e foame, mamă, şi mi-e frig.
Picioarele mi-au îngheţat.
În zadar mamă te strig,
Tu prea departe ai plecat.

Mă doare capul şi mi-e rău,
Şi plânge sora mea.
S-a-mbolnăvit de dorul tău,
Şi noaptea-n somn ea te striga.

Nici tata nu se mai întoarce,
Nici el nu ştim unde-a plecat.
În casă bunica noastră zace,
Pe drumuri, mamă, ne-aţi lăsat.

Suntem străini în sat la noi
Şi nimeni nu ne-ajută.
Printre străini sunteţi şi voi.
Doamne, ce viaţă pierdută!

Pâinea noastră-i cea mai bună
Chiar când n-o avem la masă.
Veniţi să fim iar împreună!
Mamă, întoarce-te acasă!

Ne este prea greu fără voi
Şi gânduri negre ne încearcă.
Înduraţi-vă, mamă, de noi!
Nu lăsaţi vremea să treacă!

În casa noastră-i cald şi bine
Când suntem cu toţi la masă.
Vă aşteptăm şi azi, şi mâine
Să faceţi cale întoarsă.

poezie de Dumitru Delcă (23 mai 2011)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

A noastră soartă

Au murit atâţia oameni
Cu speranţa la mai bine
Cu speranţa că urmaşii
Vor trăi cum se cuvine.

Şi acum trecut-au anii
Tot ce s-a schimbat sunt nume
Tot aceleaşi feţe-amare
Tot aceleaşi timpuri dure.

Să cădem puţin pe gânduri
Pentru ce noi am luptat
Nu să-ntoarcem spatele
Ca şi cum am fi uitat.

Vor veni copiii noştri
Întrebând: voi ce-aţi făcut?
V-aţi jertfit pentru o viaţă
Ce noi nu am cunoscut

Putem schimba istoria,
Clădim palate pe ruine
Nu să spunem asta-i soarta.
Va veni odată bine.

Am distrus ce am avut
Şi căpeteniile sunt moarte
Dar doi oameni n-au putut
Să conducă-n ţară toate.

Şi acei care acum
Dau din gură ca-nainte,
Sunt acei ce cred că noi
Fân avem în loc de minte.

Însă noi ştim să răbdăm
Nu ştiu dacă bună-i calea
S-aşteptăm ca peste toate
Să s-aşterne uitarea.

Strigă suflete din groapă
Şi copii rămaşi orfani
Plânge Dunărea de milă
Şi ai ţării veterani.

O lume-ntreagă ne priveşte
Milă este-n ochii lor
Când aud că spun "săracii"
Simt că-nebunesc şi mor.

N-am avut de ei nevoie
Şi sper că nici nu om avea
Căci nimeni nu dă fără a cere
Cât ar fi viaţa de grea.

Va veni şi ziua-n care
Ne vor cere înapoi
Ce-a venit într-o căruţă
Va pleca într-un convoi.

N-ar fi pentru-ntâia oară
Când din bunătatea noastră
Alţii foloase ar trage
Chiar cu mintea lor cea proastă.

Încredere s-avem în alţii?
Doar în noi şi e destul.
Căci de mila ăstor oameni
Îmi ajunge, sunt sătul.

Nu că am pierdut curajul
Sau încrederea în oameni
Da nu noi suntem cei ologi
Ci un popor de oameni zdraveni.

Şi de credeţi că spun basme
Ia uitaţi-vă-n oglindă
Şi ce veţi vedea atunci
În al vost suflet să se prindă.

Veţi vedea pe Ştefan, Ţepeş
Brâncoveanu, Cantemir,
Pe Vladimirescu Tudor
Şi pe viteazul Mihail.

Poezie aveţi în sânge
Coşbuc, Goga, Minulescu,
Oameni de popor ca Creangă
Visători ca Eminescu.

Aceşti oameni, oameni mari
Vin dintr-un popor tot mare
Şi cu ei noi ne legăm
Într-o naţiune tare.

Şi cum spun eu ce gândesc,
Spuneţi ce aveţi pe suflet.
Au venit vremurile-n care
Viaţa este fără scrupet.

De-a lungul anilor şi-acum
Cu toţii ştiu că îndurăm
Dar nu ne provocaţi prea mult
Căci încă ştim să şi luptăm.

Şi-odată sângele când fierbe
Greu se poate domoli
Şi toate-armatele străine
Nu ne-or putea iar potoli.

Feriţi-vă duşmani nemernici
Feriţi-vă de cei ca noi
Căci când e unul la necaz
Vom fi cu toţii stil pe voi.

Noi v-am primit cu pace-n suflet
Când în pace aţi venit
Aţi venit cu gânduri rele
Peste graniţi v-am gonit.

Aţi plecat cu capu-n piept
Din istorie ne-aţi şters
Dar în a istoriei poezie
Încă mai lipseşte un vers.

Acel vers suntem doar noi,
Oameni simpli, doar români
Dar noi încă n-am uitat
Cine-au fost ai noşti bătrâni.

Avem suflete curate
Şi a noastră ţară încă
Pe meleagurile lumii
Este cea mai-naltă stâncă.

Nu-i din aur ca a voastră
Nu sclipim doar în afară
Dar de vi la noi în iarnă
Vei pleca crezând că-i vară.

Seara ne plimbăm pe stradă
Nu avem inima mică
Nu ca voi frică de oameni
Doar de Dumnezeu ni-e frică.

Şi acum că ştiţi ce suntem
Ştiţi ce-nseamnă omenie
Pot să spun veniţi în pace
Şi prieteni vom fi pe vecie.

poezie de Robert Botsch
Adăugat de Robert Botsch
Comentează! | Votează! | Copiază!

Stări

Doamne, când mi-e greu, eu nu mă ruşinez
mă ruşinez numai atunci când mi-e bine
între aceste stări - atâta crez
mocneşte permanent în rugul stins de mine

Doamne, când afară plouă, nu sunt trist
ci doar atunci sunt trist când e senin şi soare
între aceste stări - mereu exist
ca un simbol de permanentă ezitare

Doamne, uite, ştiu că am să mor şi eu
dar unde, când şi cum - nu-mi dai să ştiu
între aceste stări - exist mereu
ca un cuant - când semimort, când semiviu....

poezie de Iurie Osoianu (13 ianuarie 2019)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Am uitat...

ritualul dimineţii e neschimbat de zeci de ani
deşteptarea, eclozarea, pastila de fericire, duşul şi îmbrăcatul
când iei pastila de fericire, un filtru ţi se aşează peste ochi
şi tot gunoiul rămâne afară, nu te maculează
dar pentru că ţeava de fericire s-a înfundat azi am rămas fără pastile
şi trebuie să suport o zi infectă până vine cineva s-o repare
aerul are gust rău, apa are gust şi culoare
şi hainele sunt de-a dreptul oribile
zeghe cu jeg întărit şi pete slinoase
iar strada e cu adevărat...
Doamne, unde trăiesc eu?
şi am văzut oameni cu ochii goi
strada era plină de suflete chircite şi chipuri cenuşii
trec râuri, râuri, oameni cu chipul cioplit
pe care sclipeşte fericirea
pe jos, pe trotuare, oamenii fără pastile de fericire
au lacrimi adevărate
şi ştiu cum e să plângi de foame şi de frig
eu am o casă ei nu, eu am o masă ei nu, eu am un pat ei nu
eu iau în fiecare dimineaţă pastila de fericire
şi trec nepăsător prin viaţă
zi după zi
ei nu

poezie de Costel Macovei
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Erezia politicii de joi

Revoluţia incident sau necesitate
No unde mergi
Mi-e foame merg la revoluţie
Voi Ăia de sus
jos
Că ne-aţi belit destul
ne-aţi furat
ne-aţi minţit
ne-aţi păcălit
AJUNGE
Poftiţi
la munca de pe jos
Ori
luaţi-vă concediu fără plată
Cu
răsplata la paştele cailor
Căci meritaţi
Tovarăşi Păcălici
Mai plimbaţi ursul
fără ajutor social
Tomberoanele istoriei
vă aşteaptă
Şi nu-i nevoie să faceţi economie
Economia naţională-i deja pe butuci
Un moment
Poftiţi şi nişte mănuşi
de protecţie
anti-PSD
Hai sictir

poezie de Costel Zăgan din Erezii de-o clipă II (8 august 2018)
Adăugat de Costel Zăgan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cinzeaca la raport...

Deodată s-a făcut că plouă
Şi că norii sunt veniţi cu pluta
Eu plângeam cu mâinile-amândouă
Doamne sfinte unde duce suta...

Deodată s-a făcut că ninge
Şi desigur că-mi pierdusem ruta
Sufletul din mine mi se stinge
Doamne sfinte unde duce suta...

Deodată sa făcut că-i soare
Ce frumoasă mi se pare sluta...
Inima aflată la strâmtoare
Doamne sfinte ce înseamnă suta...

Deodată s-a făcut că-i noapte
La terasă a venit şi tuta
Eu cu capul doldora de şoapte
Doamne sfinte unde duce suta...

Deodată s-a făcut că-i ziuă
Cu cinzeaca cucerim reduta
Noi ne-am pus să batem apa-n piuă
Doamne sfinte ce înseamnă suta...

Deodată s-a făcut că-i seară
Sticla de pe masă... ne-nceputa
Ni se confesează,-a câta oară?
Doamne sfinte unde duce suta...

Deodată... n-a fost niciodată
A-început cu mesele bătuta
Ne-am trezit în strada desfundată
Doamne sfinte ce înseamnă suta...

Deodată... în local paltonul
L-am uitat, căciula dispărut-a
Vorbele de-ocară îmi dau tonul
Doamne sfinte unde duce suta!...

poezie de Gheorghe Gurău
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Trupul

trupul e unicul nostru câştig
apărând ca o fragedă întâlnire de nume
cu extazul cărnii înainte de toate.
rolul de muritor îl joacă cu drumuri scurte
prin strigătul frunzelor
ce-n legănare aţipită se preţuiesc.

abia îşi îngăimă carnalul relief în
smintita trecere...
mereu racordat la un cer ce coagulează
dimensiunea albastră
şi de-a dura dă violetele tăceri
în perioada serii îmbujorate.
e un succes de ironie apăsată
pe coregrafia de jaf
al arogantului miros de salcâm...
mereu mângâindu-şi ultima consolare
spre uvertura cromaticelor dureri.
uneori pare chiar o justificare născocită
de dimensiunea unui vid colorat
unde minunea verbului a fi
mătuieşte dâră de cronologică mişcare
printre gândurile spălate de staţionara rouă.

trupul calcă elegii în care te vei trece toamnă
teribil mişcat prin fotosinteze nearse
c-un pretext dimensional de a fi privelişte
într-o recidivă de cuget zvântat
mereu prin zi şi noapte.

se crede un reactor de moarte
fără mirări alese când adesea zace înzăpezit
în petale de sentimente încăierate.
neaşteptată consolare între strigătul cutelor
şi spasmul cuvintelor îmbrăţişate
dinapoia poemelor
şi dinaintea valsului de roz fior
destrămând senzaţii de mută sferă.

trupul e impresie şi contur grăbit
într-una absorbind ritmul
înfrângerilor dinspre necunoscut
şi aspiraţiile ce-n trepte se reîntorc
până-n sprânceană de odaie...

poezie de Mihai Savin
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sunt un liric

sunt un liric atât şi un nebun tot atât;
încât m-am înverzit şi atârn de crengi acum.
da Doamne, da;de crengi!
dar tu, de ce n-ai pândit în mele urme,
până-n astă vreme
în care au călcat îngerii acei de cer aleşi
şi trimişi?

cum de n-ai observat poziţionarea mea
între neanticele ciocniri?
de ce aşa o mare dezamăgire
când tu ne minţi că cerul e fără căpătâi
şi-n spaţii atletice mereu spre noi?
ah, noi cei lungani în aşteptări şi-n nemurire goi!...

chiar nu vezi că tu eşti în frica de nemoarte,
că nicio aripă a vreunui gând
nu ţi-o poate şterge?
chiar tot ce vrei tu, nu se poate?

ştiu, eşti prea mândru
că nimeni nu-ţi poate bate pe la uşi!...
că eşti prea aproape de noi îndepărtat
pe impresiile incolore tale divine, curbat.

poezie de Mihai Savin
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Idilă de primăvară

îţi aud trecerea de miraj prin meul adânc...
pare-se că-n gânduri înfăşuraţi stăm acum
când păsări pe piept de anotimp se strâng
şi sentimente de-a valma strigă spre alun.

peste joaca gravitaţiei, fluturii zbor mimează,
veniţi de pretutindeni spre blândeţea de odaie.
oricum părerea mea pe a ta uşor visează
ca o esenţă de privire urcată-n vârf de claie.

efemerului captivi privim aceeaşi chemare
suferinzi de abateri reuşim urcare în Si bemol;
gustăm din infinitul fără destin, aici lângă zare
şi tangaje de amintiri eternizăm în formol.

în intenţie se duce cumsecade al tău picior;
o cădere niertătoare de cer acum peste noi
cu răsaduri de îngeri albi până în alb fior
şi speranţele pe jos şi desculţ fug în zăvoi.

iubeşte-mi uscăciunea măcar acum în treacăt...
scuză-mă, nu mai ştiu să mă reîntorc din poem,
aici unde gândul e umblet încins şi freamăt,
ori furia oarbă şi imediată, insistentului blestem.

acum de limite înfrânt lângă umărul tău -
port iluzia că el e prea sosită albă minune;
alteori nu ştiu, parcă-i prea un pieziş călău
că restanţe-n gânduri apar şi curaju-mi apune.

poezie de Mihai Savin
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lăsaţi-ne

Lăsaţi-ne în pace şi-n nevoi
În ţara sărăcită şi trădată,
Să n-o târâţi cu forţa în război
Şi nu-i mai puneţi ţintele pe hartă!

Nu faceţi din soldaţi carne de tun
Hienelor avide de putere,
Că-n lume nu-i nimic mai sfânt şi bun,
Doar pacea este unica avere...

Voi vreţi, cei din apus şi răsărit,
Să semănaţi pe glob doar panică şi ură,
Cu ace şi cu boli ne-aţi umilit
Şi ne-aţi călcat adânc pe bătătură...

Noi nu vrem arme-n lume, nici război,
Nu-i mai schimbaţi cu foc şi sânge harta!
Cu gândul hâd şi suflet de strigoi,
Voi vreţi cu tancuri să-i decideţi soarta...

Vă credeţi mari, dar sunteţi nişte sclavi
Ai marilor magnaţi,... marionete,
Săraci în duh şi de arginţi bolnavi,
Producători de bombe şi rachete.

Lăsaţi-ne, c-avem eroi destui,
Noi încă-i auzim cum gem sub cruce,
Războiul ne înfioară ca un cui
Când viaţa, însăşi, este la răscruce!...

poezie de Ioana Gărgălie
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nopţi

Doamne, vino Doamne,
Să vezi ce-a mai rămas din oameni!
Doamne, vino Doamne,
Să vezi ce-a mai rămas din oameni!

Nopţi lungi şi triste
Acasă mă gândesc
Şi pe voi acolo vă zăresc
Sunt nopţi pline de groază pentru mine, în război
Sunt nopţi de basm acolo, la voi
Şi Doamne, pentru ce o viaţă de coşmar
Şi pentru cine se moare în zadar?
Sunt nopţi pline de groază
Când teama mi-e să fiu
Sunt nopţi de basm de care nu mai ştiu

Doamne, vino Doamne,
Să vezi ce-a mai rămas din oameni!
Doamne, vino Doamne,
Să vezi ce-a mai rămas din oameni!

De ce nu încetaţi acest cumplit război?
De ce va gândiţi numai la voi?
Şi nici nu vă pasă de mama care-şi plânge
Copilul său ucis ce zace-n bălţi de sânge!
Şi nici nu vă pasă de cei ce nu mai sunt
De cei ce vă acuză de-acolo din mormânt!

Doamne, vino Doamne,
Să vezi ce-a mai rămas din oameni!
Doamne, vino Doamne,
Să vezi ce-a mai rămas din oameni!

cântec interpretat de Valeriu Sterian, versuri de Valeriu Sterian
Adăugat de Doina Bumbuţ
Comentează! | Votează! | Copiază!

Blestem de om sărac

Din balegi şi din cuib de cuci,
Răsar ca viermii, politruci
Şi din haznalele de bani –
Costume negre cu şnapani,
Viteji ca musca la arat!

Şi ne-aţi minţit şi ne-aţi furat,
Şi-aţi pus pe noi şi jug de boi!
Blestem, blestem, blestem pe voi!
Murdari în suflet şi în gând,
Cu ghearele averi strângând,
Din flote, fabrici şi uzine,
Voi aţi lăsat numai ruine!

V-aţi gudurat pe lângă clerici
Cu mânăstiri şi cu biserici
Şi vile v-aţi făcut, de soi...

Blestem, blestem, blestem pe voi!
Voi v-aţi trădat şi între fraţi,
Ca voi, şi viermii-s mai curaţi.

Aţi dărâmat şcoli şi spitale
Ca să vă fie vouă moale
Şi v-aţi brodit şi parlamente
Din licheluţe repetente.

Şi ne-mproşcaţi doar cu noroi!
Blestem, blestem, blestem pe voi!
Aţi omorât orice dreptate,
Aţi jecmănit tot ce se poate,
Guvernul vostru cu miniştri
E-o adunătură de sinistri,
Batjocura şi umilinţa
Au mai rămas la voi credinţa?
Ghiolbani de jafuri şi gherţoi,

Blestem, blestem, blestem pe voi!
Aţi sărăcit o ţară-ntreagă,
Nici dracul să nu o mai dreagă
Şi din privatizări cu fumuri
Aţi tot lăsat lumea pe drumuri!
Dar cum să faceţi voi vreun drum
Când urma voastră e doar scrum?
La tâlhării vă strângeţi roi!

Blestem, blestem, blestem pe voi!
Blestemul greu să vă lovească,
Doar bube rele să vă crească,
Ochii să îi aveţi ca napul
Şi să vă roadă viermii capul!

Să putreziţi toţi prin palate,
Toţi spulberaţi să fiţi în toate
Şi să aveţi doar oase moi!
Blestem, blestem, blestem pe voi!

poezie de Dan Puric
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fără făptuire

bate-un vânt ca turba neagră, orizontul
el pune-n priviri clepsidra unui alb născut din spuma
mării, gândul
o mână agaţă încă cerul şi strigă
urăşte-mă dar nu tăia în felii timpul

într-o încapere goală, a lumii, un nud stă aplecat
şi rugă ţine
din gânduri fă-mă Doamne din nou fecioară-n trup
şi din lume adună-mă
simbol să fiu pentru suflete uitate
şi-n încaperi cu frig, pereţi, Tu Doamne construieşte
din lut un chip fără de păcate

dă Doamne să fie dragoste şi fericire
rupe o creangă a cerului minune
şi peste oameni, Tu, apleacă
încă odată mărul
dar fără păcatul făptuirii

poezie de Viorel Muha (iunie 2014)
Adăugat de Viorel Muha
Comentează! | Votează! | Copiază!

Repetabila povară

Cine are părinţi, pe pământ nu în gând
Mai aude şi-n somn ochii lumii plângând
Că am fost, că n-am fost, ori că suntem cuminţi,
Astăzi îmbătrânind ne e dor de părinţi.

Ce părinţi? Nişte oameni ce nu mai au loc
De atâţia copii şi de-atât nenoroc
Nişte cruci, încă vii, respirând tot mai greu,
Sunt părinţii aceştia ce oftează mereu.

Ce părinţi? Nişte oameni, acolo şi ei,
Care ştiu dureros ce e suta de lei.
De sunt tineri sau nu, după actele lor,
Nu contează deloc, ei albiră de dor
Să le fie copilul c-o treaptă mai domn,
Câtă muncă în plus, şi ce chin, cât nesomn!

Chiar acuma, când scriu, ca şi când aş urla,
Eu îi ştiu şi îi simt, pătimind undeva.
Ne-amintim, şi de ei, după lungi săptămâni
Fii bătrâni ce suntem, cu părinţii bătrâni
Dacă lemne şi-au luat, dacă oasele-i dor,
Dacă nu au murit trişti în casele lor...
Între ei şi copii e-o prăsilă de câini,
Şi e umbra de plumb a preazilnicei pâini.

Cine are părinţi, pe pământ nu în gând,
Mai aude şi-n somn ochii lumii plângând.
Că din toate ce sunt, cel mai greu e să fii
Nu copil de părinţi, ci părinte de fii.

Ochii lumii plângând, lacrimi multe s-au plâns
Însă pentru potop, încă nu-i de ajuns.
Mai avem noi părinţi? Mai au dânşii copii?
Pe pământul de cruci, numai om să nu fii,

Umiliţi de nevoi şi cu capul plecat,
Într-un biet orăşel, într-o zare de sat,
Mai aşteaptă şi-acum, semne de la strămoşi
Sau scrisori de la fii cum c-ar fi norocoşi,
Şi ca nişte stafii, ies arare la porţi
Despre noi povestind, ca de moşii lor morţi.

Cine are părinţi, încă nu e pierdut,
Cine are părinţi are încă trecut.
Ne-au făcut, ne-au crescut, ne-au adus până-aci,
Unde-avem şi noi însine ai noştri copii.
Enervanţi pot părea, când n-ai ce să-i mai rogi,
Şi în genere sunt şi niţel pisălogi.
Ba nu văd, ba n-aud, ba fac paşii prea mici,
Ba-i nevoie prea mult să le spui şi explici,
Cocoşaţi, cocârjaţi, într-un ritm infernal,
Te întreabă de ştii pe vre-un şef de spital.
Nu-i aşa că te-apucă o milă de tot,
Mai cu seamă de faptul că ei nu mai pot?
Că povară îi simţi şi ei ştiu că-i aşa
Şi se uită la tine ca şi când te-ar ruga...

Mai avem, mai avem scurtă vreme de dus
Pe conştiinţă povara acestui apus
Şi pe urmă vom fi foarte liberi sub cer,
Se vor împutina cei ce n-au şi ne cer.
Iar când vom începe şi noi a simţi
Că povară suntem, pentru-ai noştri copii,
Şi abia într-un trist şi departe târziu,
Când vom şti disperaţi veşti, ce azi nu se ştiu,
Vom pricepe de ce fiii uită curând,
Şi nu văd nici un ochi de pe lume plângând,
Şi de ce încă nu e potop pe cuprins,
Deşi plouă mereu, deşi pururi a nins,
Deşi lumea în care părinţi am ajuns
De-o vecie-i mereu zguduită de plâns.

poezie celebră de Adrian Păunescu
Adăugat de Ion Bogdan
Comentează! | Votează! | Copiază!

E timpul să plecaţi...

E timpul să plecaţi, cât nu e prea târziu,
Pân' n-o simţi săracul că-i jupuit de viu.
I-aţi inşelat credinţa vânzându-vă pe-un leu,
Nu vă forţaţi norocul... ferească Dumnezeu...

Cu toată bunătatea din sufletu-i flămând,
E şi el ca şi voi, tot muritor de rând...
Şi el are răbdare... şi-acelaşi Dumnezeu,
Dar nu-ntreceti măsura punându-i greu pe greu.

E timpul să plecaţi, v-am suportat destul.
De-atâtea vorbe goale poporul e sătul.
Se-aude din morminte blestemul lui Brucan,
A expirat sorocul... şi-a expirat în van.

Aţi stat la cârma ţării de douăzeci de ani,
Ne-aţi luat pământuri, case, ne-aţi jecmănit de bani.
De fiecare dată venind cu gura mare
Că vreţi o altă viată, că vă doriţi schimbare...

Schimbare v-aţi dorit, schimbare vrem şi noi,
Schimbare nu înseamnă... tot voi, în loc de voi.
Mai sunt în talpa tării voinici cu-nvătătură,
Nu gângăviţi ca voi... şi plini de incultură.

Uitaţi-vă în jur, vă place ce-aţi făcut?
De la păduri la fabrici pe toate le-aţi vândut,
Să vă clădiţi palate, cu iz de puşcărie,
Sunteţi mai râu ca chelul de-i trebuia tichie.

Cu paznici pe la porţi, de cine vă e teamă?
Cine mai credeţi voi că vă mai ia în seamă?
Nu sunteţi Dumnezei, nici zeii din Olimp,
Dar nu întindeţi coarda... plecaţi cât mai e timp.

Ieşiţi şi voi puţin prin lumea aia bună,
Ca să simţiţi şi voi cum euro se-adună.
În lumea aia-a voastră, cea plină de rahat,
La care ne-aţi vândut şi ne-aţi îngenuncheat.

În care obligaţi ne ducem sărăcia
Ca voi să puneţi ghiara uşor pe România.
Ne mor copii acasă din dorul de părinţi,
Iar voi ne vindeţi tara, ca Iuda-n, doi arginţi.

De-o jumătat' de viată vă tot plătim simbrie,
Cealaltă jumătate ne-aţi dat-o-n datorie,
Şi-n timp ce noi plătim... voi huzuriţi ca zbirii,
Aţi dus sărmana tară la limita pieirii.

E timpul să plecaţi, lăsaţi-ne pe noi...
Destinul prost să fie... dar nu făcut de voi.
Voi ştiţi să locuiţi doar în afară legii,
Să adunaţi prin furt averi şi privilegii.

V-am acceptat prea mult, ce ironi-a sorţii,
Pe voi, ce-aţi luat... şi revoluţia şi morţii.
Doar nu cumva vă vreţi istoriei eroi,
S-ar ruşina, sunt sigur, istoria cu voi.

Iar voi, clevetitorii, pe screen sau cu condeie,
Ce-aţi tot suflat în foc, când ei v-au dat scânteie,
Treziţi-vă, e timpul, cu toţi, această tară
S-o scoatem din ruşine, din ură şi ocară.

poezie de Marin Bunget
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

XVII ( Nu te iubesc...)

Nu te iubesc ca pe-un bulgăre de sare roz, ca pe-un topaz
sau ca pe un arc de garoafe incendiind grădina.
Te iubesc aşa cum trebuie să fie,-n secret, iubite
anumite lucruri întunecate, între umbră şi suflet.

Te iubesc ca pe o plantă care nu-înfloreşte niciodată,
dar poartă-n ea lumina tuturor florilor ascunse privirii noastre;
datorită iubirii tale, o mireasmă-anume, prea de tot solidă,
se-înalţă din pământ şi, noptatic, trăieşte-n trupul meu.

Te iubesc fără să ştiu cum o fac, de unde sau de când.
Te iubesc de-a dreptul, fără complexe şi fără mândrie;
te iubesc pentru că nu pot trăi altminteri, ci doar astfel:

undeva unde eu nu exist, nici tu, dar atât de-apropiaţi
încât mâna ta pe pieptul meu devine mâna mea,
atât de-apropiaţi încât ochii tăi se-închid când eu adorm.

poezie clasică de Pablo Neruda, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!

Litanii către Satan

O, tu, ce între îngeri, eşti cel mai învăţat
Şi mai frumos, de soartă şi laude trădat,

Satan, te rog, ai milă de-a mea nefericire!

Prinţ izgonit din ceruri, rămas nedreptăţit,
Şi care, -nvins, de-a pururi, te-nalţi mai oţetit,

Satan, te rog, ai milă de-a mea nefericire!

Tu ce ştii totul, rege al celor din-desubt,
Vindecător al lumii cu sufletul abrupt,

Satan, te rog, ai milă de-a mea nefericire!

Tu care iei leprosul, hulitul şi proscrisul
Şi cu a ta iubire le-nchipui paradisul,

Satan, te rog, ai milă de-a mea nefericire!

Tu, cel mereu al Morţii, preamarea ta iubită,
Ai izvodit Speranţa, nebuna fericită,

Satan, te rog, ai milă de-a mea nefericire!

Tu ce calmezi privirea celui pe eşafod,
Dispreţuind tăcerea prostitului norod,

Satan, te rog, ai milă de-a mea nefericire!

Tu care ştii acele tărâmuri cu ispite,
În care-ascunde Domnul comori nemaizărite,

Satan, te rog, ai milă de-a mea nefericire!

Tu ce cu ochiu-ţi ager pătrunzi în arsenale
Unde, în mari adâncuri, dorm neamuri de metale,

Satan, te rog, ai milă de-a mea nefericire!

Tu ce ascunzi cu mâna genuna pânditoare,
Când somnambulul trece pe streşini fără soare,

Satan, te rog, ai milă de-a mea nefericire!

Tu care în mod magic mlădii bătrâne oase,
Când e zobit beţivul târziu în nopţi ceţoase,

Satan, te rog, ai milă de-a mea nefericire!

Tu care pe cel şubred îl scapi de suferinţă,
Şi-i pui trăgaciul armei în mană cu ştiinţă,

Satan, te rog, ai milă de-a mea nefericire!

Tu care-ai pus pe fruntea lui Cresus cel mârşav
Pecetea-ţi de putere şi-a aurului brav,

Satan, te rog, ai milă de-a mea nefericire!

Tu ce iveşti în ochii fecioarelor crescând
Poftirea spre amorul de trupul lor flămând,

Satan, te rog, ai milă de-a mea nefericire!

Toiag celui ce fuge şi far născocitor,
La spânzuraţi duhovnici şi la uneltitori,

Satan, te rog, ai milă de-a mea nefericire!

Tată-adoptiv al celor ce Domnu-a vrut să fie
Goniţi din raiul veşnic, în neagra lui minie,

Satan, te rog, ai milă de-a mea nefericire!

poezie clasică de Charles Baudelaire, traducere de Radu Cârneci
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ne rugăm la Tine, Doamne

Ale vieţii valuri ne lovesc mereu,
ne izbim de maluri, înotăm din greu.
Ne zbatem ca marea în furtuna nopţii,
prea scurtă e calea până-n faţa morţii.
Te rugăm, Prea Sfinte Doamne,
să nu dai în lume jale!
Să dai primăveri şi toamne
şi flori cu albe petale.
Între oameni doar iubire
şi multă, multă fericire.
De la Tine vrem să vină
la tot ce este fiinţă,
Nu întuneric, lumină.
Lipseşte-ne de suferinţă!
Dă-ne tot ce este Sfânt
aşa cum ne-ai dat natura.
Dă-ne Pace pe Pământ,
între noi să piară ura.
Ascultă-ne, Doamne, ruga!
Dă-ne toată mila Ta!
Mai lungeşte-ne măsura
timpului ce-l vom avea.

poezie de Dumitru Delcă (10 martie 2024)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!