Balans

Când luna raza şi-o-nteţeşte
pe aripile lui Pegas,
noaptea-şi prelinge nebunia
făcându-şi mendrele pe colţuri
de stânci şi frunze rătăcite.

Turma lui Pan visează iarba
câmpiilor verzi a lui Hermes
pe când Olimpul zace-n toamna
Moirei cea aducătoare de Veşnicie
şi speranţa zilei de mâine şi de veci.

Potecile încrucişate
urmează liniştea speranţei
furtunii ce n-o să mai vină
cu prăbuşirea în Tartaros.

Când zorile poveştilor trecute
revin pe muntele izbăvitoarelor dureri,
cu sângele prelins din răni bătute
pe cruci de lemn sub calde adieri
de alizeu, atunci se naşte iar şi iar
credinţa care moare în amurg,
când înspre noapte visele se scurg.

E un balans perpetuu între rău şi bine,
o frunză ce-nverzeşte şi se ţine
din zori de ziuă până în amurg
cerşind iubirea unui demiurg
ce mâna lui cu-a noastre vrea să-mbine.

poezie de Christian W. Schenk din Convorbiri literare (2017)
Adăugat de Andrei Pop
Comentează! | Votează! | Copiază!

Au feţele întunecate şi toamna când plouă, şi primăvara când se topesc şi după ce se topesc zăpezile şi iarba zbucneşte din adâncuri, scoţând colţi verzi pe acolo pe unde pământul fusese negru smoală. Rămân încruntaţi, întunecaţi şi atunci când se coace grâul pe câmpuri şi când de la o margine a zării la alta, o mare galbenă, dungată cu verde, primeşte din zori până în amurg, ploaia luminii.

Zaharia Stancu în romanul Desculţ, Rumânii din satul Omida
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Rondelul pietrei din răscruce

Într-o noapte senină, când luna e plină,
Între frunze caduce o piatră străluce;
Frumuseţea-i divină tristeţe alină,
Aşezată-n răscruce, ţine loc de cruce.

Cine-i, Doamne, de vină, când mama suspină?
Doar ei se pot aduce lacrimi să usuce
Într-o noapte senină, când luna e plină,
Între frunze caduce, pietrei ce străluce.

Răsăritul să vină, sub pleoape lumină,
Risipindu-i năluce, gândul să-i educe,
Rugă în cer îi duce, dureri îi reduce,
Pentru a ei tulpină, o mamă se-nchină

Într-o noapte senină, când luna e plină...

rondel de Olguţa Trifan (17 noiembrie 2016)
Adăugat de dory58
Comentează! | Votează! | Copiază!

Şi totuşi iubirea

şi totuşi iubirea doare câteodată
când valuri de suspine vuiesc în adâncuri
când frenezia zilei este suspendată
când credinţa pierde mirabile tâlcuri.

şi totuşi iubirea îngroapă extaze
când candorile vieţii tremură a pustiu
când ceaţa din zori acaparează raze
şi sufletul străbate decorul arămiu.

şi totuşi iubirea se transformă-n lavă
când trădarea sfinţilor trece în profunzime
când speranţa moare ucisă de otravă
când spiritul simte a vieţii cruzime.

şi totuşi iubirea e un cântec de slavă
în raiul inimii în izvor de limpezime.

sonet de Floare Petrov
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Perfect

E totul perfect, mă simt foarte bine,
Dis-de-dimineaţă când vorbeşti cu mine.
Seara când în pat noapte bună-mi spui
Simt buzele tale şi ştiu ce-mi propui.

Iar în timpul zilei, orele se scurg,
Cu tine sau fără stau până-n amurg
Gândul zboară iute, simt că te doresc
Aş vrea să-ţi arăt ce mult te iubesc.

Şi când sunt departe şi ţi-e dor de mine
Adu-mă în minte şi voi fi cu tine
Că-n inima mea, ce nimeni n-o ştie
Tu vei fi cu acolo pentru veşnicie.

poezie de Louise Scrymgeour, traducere de Octavian Cocoş
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

O sinceră dorinţă

Aş vrea în munţi să mă aştepţi
ascunsă după-o stâncă,
iubirea este un tezaur
să o păstrezi, că-i sfântă.

Când am să revin la tine,
să-mi sari în braţe, aşa, deodată,
tu să te laşi purtată
până la izvor în vale
şi lungi sărutări să-mi dai
până pe înserare.

Când noaptea-şi aşterne vălul
din crengi de tei, un pat să fac,
iar din licheni saltea,
perna să fie din flori,
şi împreună să dormim
până în zori.

Sub ştergarul de stele
din bolta cerului albastru,
luna zâmbind să ne trimită
raza ei de astru,
dorind să ne-nvelească.

Treziţi de roua dimineţii
luaţi de mână să plecăm,
să alergăm pe câmpul întins,
prin focul roşului de maci,
din loc în loc să ne oprim
să-ţi sărut ochii tăi dragi.

Seara peste noi să vină
şi să o luăm de la început,
viaţa e atât de scurtă,
timpul nostru a trecut,
iar când în părul auriu
vei avea suviţă albă
aceste clipe să nu uiţi,
tu să ştii, că mi-ai fost dragă.

poezie de Ion Răduţ din revista Uniunea Artelor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

CÂND SOARELE SE STINGE ÎN AMURG (Rubaiat)
Când soarele se stinge în amurg
Mă-mbie să mă urc pe calul murg,
Să trec înaripat spărgând văzduhul,
Ca pacea s-o implor la demiurg.

rubaiat de Ioan Friciu (2020)
Adăugat de Ioan Friciu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Clipa din privire

Tot curg, mă scurg, şi nu pot să-mi opresc
Atâtea curgeri, înspre tine, toate,
Pe drumuri vii, de suflete gravate
În hărţi ce, niciodată, nu greşesc.

Mă urmăresc privirile din mal
În mersul meu, când leneş, când năvalnic,
Atunci când munţii mă încearcă, falnic,
Şi îmi transformă curgerea în val.

Mă-ndrept spre tine, undele îmi curg
În şoapte încărcate cu iubire,
Iar tu le-aştepţi în zorii de amurg,

Prin strălucirea clipei din privire
În care dulcea ta ademenire
Mă cheamă şi m-aşteaptă şi... mă scurg.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Iubito

Iubito
Dacă eu aş fi o mare de-ntuneric
În apele nebănuitelor căi
Atunci tu i fi un îngeraş feeric
Şi am fi împreună amândoi

Când soarele înspre amurg se-ndreaptă
Tu luminezi cărarea sufletului meu
Iubirea spre mâine e o treaptă
Pe care să păşim doar TU şi EU

Atât de mult eu te iubesc pe tine
Chiar de-mpreună noi să fim nu-i greu
şi zi şi noapte mă gândesc la tine
Pe tine doar... te voi iubi mereu

În clipele când nu eşti lângă mine
Îmi pare că lipseşti de ani şi ani
Iar buna-dispoziţie-mi revine
Numai atunci când tu apari.

Să ştii că eu trăiesc doar pentru tine
Hrănindu-mă cu dragostea, cu dorul tău
şi cred când spui că mă iubeşti pe mine
aşa cum eu te voi iubi mereu!

poezie de Andrei Lupu
Adăugat de Andrei Lupu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Să fie sâmbătă la prânz

Să fie sâmbătă la prânz
Cu un bagaj cât mai uşor
Când pe pământ sunt nunţi
S-o luăm spre munţi
De care ni-i atât de dor

Va fi şi noapte mai târziu
Şi vor veni şi zori de zi
Dar prin păduri adânci
Până atunci
Ne vom urî, ne vom iubi

Duminica s-a desfiinţat
Tu eşti lumina unui plâns
Şi pentru veci aş vrea
Iubirea mea
Să fie sâmbătă la prânz

S-aprindem foc din lemne verzi
Să hohotim ca doi nebuni
Şi să uităm şi noi
Drumu'-napoi
Să nici nu se mai facă luni

poezie celebră de Adrian Păunescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Rotirile mâinii

... se-ntorc trăirile ierbii
se rumenesc la focul mocnit
şi-adorm în poala uitării
şi visează că dorm
şi se trezesc
când râzând
când vuind
tu măsoară arămitele gânduri
de când până când
tulburare
de când până unde
îndemn
cum urcă treptele cerului, dorul
zilei de ieri şi de mâine
aşa drumuri bune şi rele
în ploile albe rămân
tu măsoară prundişul cu pasul
de când până când
fără seamăn
de când până unde
zidirea de viu
cresc rotirile mâinii în valuri
şi Luna mijeşte a taină
cum iarba
cineva macină
tăcerile şi chemările lumii
şi altcineva
încarcă la Jiu
tu măsoară odată cu ziua
de când până când
roată
de când până unde
uimiri
şi vremuie uitările-n poală
şi vântu-şi scutură floarea
asemeni
şi necuprinsul de suflet măsoară
parfumul
şi ochiul plămădeşte cascade
şi numai acorduri afabile curg
în praful şi pulberea mării
măsurându-ne multul
de când până când
ţintuirile mâinii
de când până unde
lumini...

poezie de Maria Pirlogea (2015)
Adăugat de mariada
Comentează! | Votează! | Copiază!

O noapte în amurg

O noapte în amurg
În sufletul unui demiurg,
Trist şi solitar,
Înecat în propriul amar.
Sub vatra lunii,
Se întrezăresc mii şi mii
A stelelor făclii.
Sub umbra unui tei,
Cu al său condei,
Schiţează în linii ample,
Potretul unui tinere doamne.
O viaţă boemă,
Simplă şi lejeră,
O extravaganţă
De înaltă manieră,
Într-o lume atăt de mizeră.
Ea, o perfecţiune întruchipată
În capodopere de artă,
O naturaleţe infantilă
O privire docilă,
Un zâmbet inocent,
Un cutum evident,
Involuntar, inert.

Ochii ei de un albastru pur,
Sclipiri de stele în amurg.
Stele care nu se vor stinge vreodată,
Rămân şi parcă aşteaptă,
Să-i mai privesc măcar o dată,
Să mă scufund, iar in albastrul lor,
Albastrul cerurilor,
Să-i privesc cu dor.

Zâmbetul ei gingaş şi surâzător,
Mi-a adus soarele,
Când eu aveam doar nori.
Mi-a alinat sufletul
De atâtea ori..
Parfumul ei nu s-a şters,
Îl simt ca şi atunci;
Cu note florale şi arome dulci,
Ce mă-mbie la visare,
Şi la o profundă contemplare.

Mă jucam prin părul ei adesea,
Iar ea îmi zâmbea.
Îi şopteam cuvinte dulci
Şi soapte de iubire,
Ne promiteam,
Că nu ne vom gandi,
Vreodată la desparţire.
În astă noapte de amurg
Sunt stele care se sting.
Nu mă mai aşteaptă,
Ca şi altădată,
Să-i mai privesc,
Măcar o dată
Şi să-i uit.
O noapte în amurg,
În sufletul unui demiurg,
Rătăcit în intunericul obscur,
Fără al ochilor albastru pur,
Sub al lunii abajur,
Singur şi confuz.

poezie de Diana Niţă
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

În amurg

În amurg, soarele pleacă
Să se culce după deal.
Când noaptea stă să înceapă,
Duios se-aude un caval.

La chemarea-i neîntreruptă
Codanele vin la poartă.
Glasul dragostei ascultă,
Îşi spun dorurile-n şoaptă.

Pe furiş, apar flăcăii
Să le fure un sărut.
Mama din uşa odăii
Le cheamă în aşternut.

Liniştea nopţii se-aşterne.
Luna somnul le veghează.
Fetele cu capu-n perne,
La iubitul lor visează.

poezie de Dumitru Delcă (iunie 2013)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Renaştere spirituală (sonet)

RENAŞTERE SPIRITUALĂ
(sonet dorului )

Când rătăceşte doru-n pribegie,
Petale de gânduri pe lacrimi se scurg,
Iar speranţa se ascunde în amurg,
Cu iubirea pe vis de nostalgie.

Din suflet răstignit, arzând ca pe rug,
Rămâne în amprentă pe hârtie,
Mărturii cu a iubirii sclavie,
Ce-n potirul heruvimilor se scurg.

Dar spiritul vieţii renaşte în zori
Pe cerul privirii încărunţite,
Să încălzească ai dragostei fiori.

Din gânduri de aşteptări umbrite
Se scurge rouă pe-nmiresmate flori,
Când plânge inima de doruri sfinte.

Maria Filipoiu

sonet de Maria Filipoiu (10 martie 2022)
Adăugat de maria.filipoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

În amurgul pământesc

In amurg, doar în amurg
Intră Soarele în pârg
Şi deschide larg apoi
Ochii umeziţi de ploi,

Când amurgul pământesc
Cu-Asfinţitul Sfânt Ceresc
Se-mpreună în eter
Purtând Soarele pe cer.

În amurg, doar în amurg,
Plete rubinii îi curg
Soarelui pe piept, pe spate
Şi pe braţele curate.

Iar când Soarele se duce
În locaşu-i să se culce
Rugă către Ziditor
Murmură încetişor:

,, Spiritele fie treze
Astrele să le vegheze''.
Şi citeşte din Psaltire
Rugă pentru-ntraga fire.

În amurg, doar în amurg
Când e Soarele în pârg
Torsul Lunii luminat
Lumilor e închinat.

O hlamidă îngerească
Are strai bolta cerească
Până către-a doua zi
Soarele când va sosi.

poezie de Gabriela Genţiana Groza (26 decembrie 2009)
Adăugat de Gabriela Genţiana Groza
Comentează! | Votează! | Copiază!

Replică la poezia "În toamna aceasta se-ntâmplă ceva" de Petru Ioan Gârda

În toamna aceasta se-ntâmplă ceva,
Ce s-a întâmplat şi acum o vecie;
Arar, ţine vara şi-o toamna în ea,
Muşcându-i din frunze şi melancolie.

Şi ne mai minţim, deşi frunzele cad,
(Foşneşte tăcerea prin sevele-albastre).
Că nopţile-s scurte şi zile nu scad
Şi că-i încă vară-n poemele noastre.

Şi totuşi mi-e frig şi să tremur îmi vine,
Când, plânge-un amurg peste visele mele
Şi, poate, doar faptul că nu eşti cu mine,
Îmi biciuie vara şi-o ţine-n atele...

poezie de Violetta Petre
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Plânge codrul

Plânge codrul şi suspină
Fiindcă moare fără vină
Că nicicând nu ne-a trădat,
Ne-a fost frate-adevărat
Ne-a dat lemn să facem case,
Fluiere, viori frumoase,
Şi pătuţuri la copii,
Şi-alte lucruri mii şi mii.
Ne-a ascuns când ne-a fost greu
Şi ne-a ocrotit mereu,
Iar când am ajuns bătrâni
El ne-a pus bastoane-n mâini
Ne-a dat lemn pentru sicrie
Să dormim pe veşnicie
Şi tot el ne-a înfipt întâi
Cruci de lemn la căpătâi.
Dar noi nu-i mai suntem fraţi
C-aşa-s oamenii, ingraţi
Sunt prieteni doar la bine,
Iar la rău uită de tine.
Plânge codrul că-i tăiat,
Însă nu ne-a blestemat,
Ci se roagă către astre
Pentru sufletele noastre,
Fiindcă într-un anume fel
Vom muri şi noi cu el.

poezie de Octavian Cocoş (12 septembrie 2020)
Adăugat de Octavian Cocoş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Când toamna o să vină cu frunze ruginite...

Când toamna o să vină cu frunze ruginite,
Ce-n stoluri au să cadă pe-al morii eleşteu,
Când vântul o să bată prin porţile-nvechite
Şi-acolo unde roata se-nvârtea mereu,

Am să m-aşez aproape de zidul cel batrân
Cu iederă, sub care se spulberă nisipul,
Şi-acolo cu privirea pierdută-o să rămân,
Când soarelui şi mie ni se va stinge chipul.

poezie clasică de Jean Moreas din Antologia poeziei franceze (1974), traducere de Ioan I. Ciorănescu
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Om in amurg

Acum sunt un om in amurg,
Fugi in muntii tai, caprioara,
Nu mai ravnesc sa-ti sarut buzele
A doua oara, a treia oara.

Acum sunt un om in amurg.
Pieri din juru-mi, viclean bancher,
N-am ce sa mai fac cu aurul tau,
Aurul n-are trecere in cer.

Fiece zi are amurg,
Fiece zi are si zori.
Toamna via e plina de struguri,
Primavara numai de flori.

Acum sunt un om in amurg,
Ora amiezii a fost dulce, dulce.
In cuibul ei din fulgi de zapada,
Luna s-a dus sa se culce.

poezie celebră de Zaharia Stancu
Adăugat de Sagittarius
Comentează! | Votează! | Copiază!

Goluri si juguri

În golul jugului m-aştepţi
Să mergem simplu înainte
Cu părăsire de poteci
Să-nvăţ ca să slujesc cuminte.

Mă chemi de când mă ştiu copil
Să nu mă scurg ca fluşturatic
Împodobit cu răni la gât
Să nu mă cresc ca pom tomnatic.

Să’ngenunchem când obosim
Cum face bou’n brazda dură
Povara ei s-o spargă vrea
Şi-a urii încleştării zgură.

Tâmplar ai fost când din tulpini
Tăiai în lemn de cruci şi ruguri
Ca să preschimbi din goluri seci
Podoabele de gât şi juguri.

poezie de Ruben Bucoiu
Adăugat de Ruben Bucoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Într-un oftat de libertate

În ploaie regăsesc ceva, un fum ascuns, nedescifrat,
Un alt pământ de undeva şi-un văl de nimeni admirat,
În ploaie, gustul verii rupe ultimul frunzet pătimaş,
Şi bolta pare, că se umple, cu toamna rece din oraş.

Pe străzi, copacii se aprind în mers de horă monotonă,
Stindarde-n frunze brumării au calea lor neuniformă,
Se duc în întuneric jalnic, când în amurg e solul vechi,
De toamnă şi de vorbe calde, venite încă la priveghi.

Priveghiul frunzelor se naşte în Templul toamnei ruginii,
Şi ochii negri, şi albaştri, îşi plâng de dor, de-ai lor copii,
Aceste frunze dezolate, cu soarta lor tremurătoare,
La mijlocul morţii uscate, în verzi lumini roiesc sub soare.

Ca neam din neamul cel ales, frunzele de om se ţin,
Neavând un zbor, de recules, nu plâng, ci tremură puţin,
Ca firele de viaţă scurtă, în lunga lor desfăşurare,
Înmuguresc noua cohortă, luând a pomilor culoare.

În ploaie regăsesc o frunză, căzută e în apa vie,
Învăluindu-mă pe mine, în viaţa ei de sihăstrie,
Rămân în apa curgătoare, în cercul frunzelor mirate
De-atâta cer, ce se prelinge, într-un oftat de libertate.

poezie de Lilia Manole (3 august 2016)
Adăugat de liliamanole
Comentează! | Votează! | Copiază!