Tinereţea e o stare a spiritului, bătrâneţea o alta...

Copilă fiind, mă întrebam obsesiv:
de ce bunica are fire albe
şi atât de multe şanţuri pe faţa-i cea blajină?
mi-am făcut curaj şi am întrebat-o
iar baba mi-a răspuns zâmbind:

,,—Dumnezeu a pus toată inocenţa lumii pe chipurile pruncilor
iar bătrânilor gârbovi toată povara lumii
fiecare fir alb creşte un copac
o casă ce se ridică spre înalt
un copil ce-nvaţă să umble
un lan de grâu pentru pâinea de mâine.

— Draga mea, despre şanţuri e un pic mai complicat
sunt plânsul femeii, al omenirii...
fiecare şanţ va purta în el urmele tectonice ale unui plâns de stea
ale unui suflet pribeag prin spaţiu şi timp
plânsul va aduce bătrâneţea ca stare a fiinţei...''

Mi-am dorit să fac o vrajă de miere
pentru a nu învăţa plânsul
voiam să rămân mereu copila-fluture
să dau un şut mingii numite viaţă
să stau întinsă pe spate în iarba violet a trăirii
să-mi închipui că pot să ascund soarele după umbra tălpilor mele albastre
n-am vrut să îmbătrânesc, zău, dar am învăţat plânsul.

Mi-a fost predat în paşi de vals
ai metaforei lunii pictate pe pagina sufletului
de-o stea în vara albastră a şoaptei vieţii
dăruindu-mi elixirul vieţii mele
trăirea, slova şi credinţa
şi-am înţeles atât de târziu că:
tinereţea e o stare a spiritului, bătrâneţea o alta....

poezie de Nicole Sere
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

E plânsul Tău

Când stau culcată-n margine de noapte
Şi mă-nfior de ce mai este rău
Printre atâtea mii şi mii de şoapte
Aud în depărtare plânsul Tău.
Când stau culcată-n margine de lume
Şi-aud scrâşnind al vieţii ferăstrău
Şi vine-un plâns amar să mă sugrume
Eu ştiu, o, Doamne, că e plânsul Tău.

Când stau culcată-n margine de clipă
Cu scoici de lacrimi prăbuşite-n hău
Şi inima şi sufletul îmi ţipă
Eu plâng, o, Doamne, pentru plânsul Tău.

Când stau culcată-n margini de tăcere
Şi-am îngheţat trecând prin vadul său
Când închinată sunt dar nu pot cere
Aud în depărtare plânsul Tău.

Când am ajuns povară pentru mine
Şi mă cutremur în atâta rău
Mă sfâşii, Doamne, toată pentru Tine
Atât de mult mă doare plânsul Tău...

poezie de Adriana Cristea
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Definitiv... lipsuri

Mereu mi-am dorit fericirea, mereu,
şi-am luptat s-o câştig pe vecie,
dar chiar de-am strigat-o o viaţă, e greu...
n-o să vie.

Mereu mi-am dorit să n-am lipsuri, mereu,
şi-am muncit mult o viaţă,
dar n-am adunat, n-am talent de evreu...
nu-s pe piaţă.

Mereu mi-am dorit frumuseţea, mereu,
şi-am crezut în oglindă,
dar nu-i vina mea, n-am avut pedigreu...
nu-i a mea, se perindă.

Mereu mi-am dorit s-am dreptate, mereu,
şi-am urât interesul,
dar chiar de-mi pun toga de arhiereu...
nu-s alesul.

Mereu mi-am dorit să fiu primul, mereu,
şi-am făcut multe şcoli,
dar n-am de la tată şi mamă tupeu...
n-am idoli.

Mereu mi-am dorit doar iubire, mereu,
şi-am pus suflet cu totul,
dar chiar de-am dat inima, ca pe-un antreu...
n-am norocul.

Mereu mi-am dorit sănătate, mereu,
şi zile şi nopţi n-am uitat-o,
dar chiar de sunt însumi un epicureu...
n-o mai am, am forţat-o.

Mereu mi-am dorit un confort minimal,
l-am crezut dobândit,
da-s victima lumii, ghinion triumfal...
n-am destinul dorit.

De ce oare, noroc, nu se-mparte egal
-şi-am recurs la suprema instanţă-
dar se pare că totu-i clădit imoral...
nu-i balanţă!!!

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (6 noiembrie 2010)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

E plânsul meu...

Din leagăn, primul grai
A fost un plans.
Dar nu ştiam atunci
De rostul lui,
De dor,
De bucurie.
Era doar plâns
Nevinovat de prunci.
L-am luat cu noi
Şi în copilărie.
Şi-am plâns cu el
Dureri şi bucurii,
Am învelit
Cuvinte de ocară.
L-am pus peste durerea
De copii,
Ne-am ajutat de el
Să nu ne doară.
Dar am crescut
Şi plânsul l-am lăsat.
Din fală, din mândrie
Sau ruşine.
Şi-atâtea clipe trec...
Neîncetat,
Când trebuie să plângi,
Cînd simţi c-aşa îţi vine.
Eu mi-am ascuns durerea
În cuvânt.
În el ascund
Şi stropi de bucurie.
E plânsul meu,
Şi pot să-l plâng
Fără ca lacrima să ştie.

poezie de Marin Bunget
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Încă învăţ

Am învăţat să spun "te rog"
Am învăţat să cer iertare
Am învăţat să zbor în vis
Am învăţat să dau crezare.

Acum, când stau şi mă gândesc
Şi-ncerc din nou să-mi amintesc
Realizez ca drumul nu e-ncheiat
Mai avem multe de-nvăţat.

Şi eu, şi tu, de fapt noi toţi
În fiecare zi a vieţii,
Învăţăm, reînvăţăm,
Să preţuim ceea ce-avem.

Priveşte soarele şi zi-mi
Dacă te-ai întrebat vreodată
De ce e el atât de cald
Cu noi toţi, lumea arogantă?

Priveşte valurile mării
Şi lasă-le să te-nconjoare,
Ascultă plânsul ploii,
Întreabă-te: Le meriţi oare?

Încă învăţ...
Mereu voi învăţa,
Să preţuiesc comori,
Şi-anume: Viaţa!

poezie de Francesca Buta
Adăugat de Francesca Buta
Comentează! | Votează! | Copiază!

Menestrelul

Pentru că pe gura mea
Se întinde râsul,
Pentru că din gâtlej
Ies cântece duium,
Tu nu crezi
Că mi-am stăpânit plânsul
Şi durerea
Până acum.

Pentru că pe gura mea
Se întinde râsul,
Tu nu auzi
Plânsul care ne desparte:
Pentru că picioarele mele
Iubesc dansul,
Tu nu ştii
Că sunt pe moarte.

poezie clasică de Langston Hughes, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!

Uitare

Am învăţat să tremur...
Noaptea când fumez o ţigară cu fereastra deschisă
Sau dimineaţa când cobor dintre plapumele calde
Când nu simt căldură-n juru-mi, tremur,
Uitând cine sunt eu şi cine eşti tu,
Doar atunci pot să te uit.
Te scot din mintea mea fără să vreau
Şi mă gândesc cum fac să-mi fie iarăşi cald
De-aş putea...
Aş sta la soare tot anul
Pe plajă... la mare...
Şi-aş înota-n adâncuri să pot uita din nou
Cine sunt eu şi cine eşti tu
De-aş putea...
Aş vrea să-mi crească aripi sub piele
Să pot fi sus mereu
Să nu m-atingi nici tu, suflet rău, ce parcă-mi vrei pieirea
Şi n-aş zbura în jurul tău...
Aş vrea să zbor deasupra casei mele
S-arunc cu praf de zâne...

Am învăţat s-alerg...
Aseară când citeam din tine
Regăsind frânturi din mine
Am fugit în Uitare,
Mi-am ales cele mai groase piei
Şi-am pornit la drum prin viscole şi ploi.
Vântul mi-a înFrânt aripile,
Iar pe mâini au început să-mi crească spini.
Plânsul meu a devenit ecou.
Am vrut să-mi smulg ochii
Delirul îmi spunea că ei sunt de vină pentru tot.
Inima mea începuse să aibă crustă
Fiecare suflu părând cel final.
Nu găseam nimic...
Nu te vedeam uitare!
Plânsul meu a devenit cuţit
Îmi sfâşiam vise, credinţe, iubiri
Imaginea ta devenea tot mai grea.

M-am dezgolit...

Inima-mi intră într-un tic-tac
Dinţii au început să-mi crape,
Iar carnea mi s-a înnegrit
Tremurau toate...
Şi-am ajuns la poartă, Uitare
Iar vântul tău mi-a încetinit aleanul
Şi n-am intrat, am stat şi am privit...
Mii de ochi goi mă chemau la tine.
Părtaşii tăi erau ca pomul roditor ce nu mai are roade,
Ca o femeie stearpă.

Şi n-am mai vrut să intru.

Am vrut să-mi fie iarăşi cald
Drumul Înapoi am început să-l caut
Neştiind ce-am devenit.

Aseară când citeam din tine
Regăsind frânturi din mine.

Am străbătut aşa lungi căi ale sufletului meu.

poezie de Roxana Maria Neacsa
Adăugat de Adelydda
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ceva despre judecata altora

acum să-ţi spun ceva despre judecata altora
despre supravieţuire
despre plânsul tău şi miopia lor
despre durerea ta şi urma pământului
să-ţi spun ceva despre zvonul nopţii care îţi ascunde plânsul
apoi să strâng din dinţi
pentru că un supravieţuitor urmează drumuri până la capăt

şi pentru că pulsezi mai puternic după fiecare lovitură
iar tu omule
eşti copacul din mijlocul furtunii
dansează până la final
pentru că înalţii nu cunosc lucrurile simple şi fericirile
fiind mult prea sus de rostul vieţii

poezie de Dorina Şişu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Timpul infernului din mine

Timpul meu s-a scurs într-un mic infern:

prin copacii
care plâng trăirii dezrădăcinarea pădurii visării
ramurilor, frunzelor şi florilor iubirii
dar şi amintirea anilor din inelele vieţii.

prin oceanele naşterii din miazănoapte
ce sărută fiecare răsărit viu de vis
sorbind cu nesaţ fiecare picătură de viaţă
din amontele râurilor nordice.

prin iarba violet a luncii durerii
aciuată pe umbra tălpilor tale
din izvorul ruinelor secate
de liniştea neagră a uitării şi strigătul sângelui meu.

prin hamadele lunii
dezgolite de gravitaţia întrupatei iubiri
rămânându-i doar neagra seceră
într-o infernală aşteptare.

atunci nu-mi păsa că timpul trecea
agale prin florile albe din infernul lui Dante
dar, probabil!
a picta adevărul timpului infernului din mine
e cu neputinţă....

poezie de Nicole Sere
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Destin şi soartă

Ziua în care mi s-a scris destinul era înnorată,
Universul avea o vibraţie de armonie sincopată,
Ursa Mică tăinuia cu Marte un trigon,
iar eu mă născusem să fiu doar Epigon.
Un bumerang cosmic mi s-a înfipt adânc în spate,
ca să port durerea pe drumul scris de Carte,
misterele Universului sălăşuiau în străfunduri neştiute,
care se îndepărtau uşor nevăzute.

Tatuate în suflet, iubiri şi regrete meschine
mă purtau pe cărări şi poteci de neghine,
şoaptele sufletului fugar mă amăgeau,
iar vampirii lumii mele, de vlagă, mă sugeau.
Energiile furtunilor erau apocaliptice,
iar eu înaintam în căutări eliptice,
Orion şi-a prins în centură o stea,
dar destinul o îndepărta să nu fie a mea.

Înfometat de mine, cel de mâine,
am înfipt mâinile în mărăcini ca într-un colţ de pâine
şi-am gustat din fructele deşarte ale vieţii,
aşezând prezentul nevolnic în Oaza Frumuseţii.
M-am ridicat să prind o rază de lumină
şi am căzut în Jungla Hienelor din Grădină,
care mi-au devorat trupul ce era deja stafidit...
Şi nu mă durea, pentru că eu mi-am dorit!

Din pământul plin de sânge mi-am modelat alt chip,
apoi m-am oglindit în Fluviul Vieţii un timp.
M-am aruncat într-un val să mă spăl de păcate
şi am înotat zile-n şir, doar pe spate,
mi-am desprins bumerangul în pietrişul din mal
şi-am domesticit din sălbăticie un Cal,
să-mi fie prieten în toate...
Şi Credinţa în Tine mi-a arătat
că şi-un Epigon poate!

poezie de Mirela Grigore
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Iubitei mele

Eşti cea mai frumoasă poezie de iubire
Pe care-am scris-o-n cartea vieţii mele,
Leac la sufletul bolnav de izbăvire,
Când lumea toată m-a pus în ghilimele.

Eşti cântecul ce mă adoarme-n plânsul Lunii,
Cald pansament inimii suferinde,
Sărutul tău mi-a alungat nebunii
Ce m-ar fi vrut bastard, între colinde.

Ţi-aş dărui un Everest de-argint şi aur,
Dacă Dumnezeu mi-ar dărui acest noroc,
Tu mi-ai sădit în minte flori de laur
Şi mi-ai făcut în Lumea Poeziei loc.

Tu-mi oblojeşti rănile, sângerând, din cuie
Şi urmele de spini, din părul meu cărunt,
Spiritul tău albastru, către Olimp mă suie,
Minune şi Credinţă a omului ce sunt.

La tine-n suflet să mă-ncălzeşti, să îţi fiu lampă
În cotidianul ăsta fad şi fără lege,
Noi ştim iubi, în lumea asta vampă
Chiar dacă ceilalţi nu ne vor înţelege!

poezie de Ionel Arădoaie
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mereu acelaşi dar şi altul

Rămân de strajă tinereţii mele,
tot mai puţină pe acest pământ,
în slove scrise mă inspir din stele,
sunt ziditor de pace prin cuvânt.

Am fost mereu acelaşi, dar şi altul,
un biet copac cu frunzele spre cer,
privind trăirea vieţii din înaltul
tăcerilor născute din mister.

Sunt şi acum copacul fără nume,
uitat de toţi la margine de crâng,
ascult atent din umbră ce se spune
când toţi copacii din pădure plâng.

Din plânsul lor, cu lacrimi repetate,
ecouri lungi vor trece peste timp,
vorbindu-vă despre păduri furate
chiar de erau vegheate din Olimp.

De-acum lăsaţi topoarele acasă,
odihna lor e sfântă pentru noi –
cei doi copaci din rariştea rămasă
pe-o margine cernită de zăvoi.

poezie de Corneliu Neagu din revista Armonii Culturale ISSN 2247-1545, ediţia din 23.02.2021
Adăugat de ugalen
Comentează! | Votează! | Copiază!

Să-mi spui despre dorul de om

I
Tata a urcat un luceafăr mai sus de ceruri,
mai sus de zilele şi nopţile măcinate de viaţă.
După ultimul cer a cuprins
adâncimea timpului;
îmi vede somnul tulburat de plâns.
E liber (mi-a spus)
dar că m-aude uneori plângând
şi stelele se întunecă
în flacăra roşului apus.
Este de ajuns
că am rămas pe pământ un gând,
şi nu un fir de iarbă culcat de vânt.
Altfel prea multe lacrimi s-ar fi plâns,
copila mea.
Nu pune lacrima peste mine care mă striveşte,
rămân aşa cum sunt –
sclipitor în stele,
mugur în nuiele –
căci învelişul de pământ
mi-a fost mult prea strâmt,
cu mult timp înainte
când te ridicam deasupra inimii
cu braţe largi de părinte.
Uită de timpul ce creşte între noi
şi urcă cerul tău înspre mine.
Poate oi lăsa în părul tău dorul,
iar lacrima – pământului
să urc în următorul mugur floare.
II
Tata a urcat un luceafăr mai sus
de ceruri.
După ultimul cer, l-a cuprins
adâncimea timpului dus;
îmi vede buzele rostindu-l
în somnul tulburat de plâns.
E liber (mi-a spus)
dar că m-aude uneori plângând
şi steaua lui se întunecă
în flacăra roşului apus.
E de ajuns
că sunt pe pământ un gând,
şi n-am rămas un fir de iarbă culcat de vânt.
Altfel prea multe lacrimi s-ar fi plâns.
Îţi aud plânsul fără răspuns;
aşa uşor cum sunt,
umblu în apele care ţi-au cutreierat ochii,
învelişul de pământ
mi-a fost mult prea strâmt
în vremuri dinainte.
Aş fi murit cum moare umbra în lumină
dacă zeii nu mi-ar fi aruncat în trup
suflet de părinte.
Uită de timpul ce creşte între noi,
mă vei revedea în amurg
stea fără noapte,
stând cu genunchii pe cer
ca şi cum ai veni dintr-o rugăciune
să-mi spui despre dorul de om.

poezie de Camelia Opriţa din Cuvântul din lumina condeiului Literatură pentru minte, inimă şi suflet (9 mai 2019)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Neconcordanţă

Nu mi-am dorit această stare
de om înnebunit de ea,
nu mi-am dorit a ei plecare
şi n-am dorit a nu mă vrea.

Nu mi-am dorit să stau cu gândul
împleticit de buimăceli,
nu mi-am dorit să-mi cheme visul
acele stări de ameţeli.

Eu mi-am dorit doar o poveste,
şi-al ei final doar fericit,
eu mi-am dorit să urc pe trepte
cu gândul că sunt eu iubit.

Eu mi-am dorit doar sărbătoare
în ochii clari şi al meu vis,
eu mi-am dorit iubirea mare,
şi-acum, eu sunt doar un proscris.

poezie de Radu Mihăilescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

N-am învăţat...

Am învăţat s-adun nectar din floare,
Să-mi scald privirea-n ploile de mai,
S-alung tristeţi în cruda nepăsare,
S-ascult zâmbind al păsărilor grai.

N-am vrut ca ura s-o cunosc vreodată,
De am greşit, în taină m-am rugat,
Am suferit de am fost vinovată
Şi-am pătimit pentru al meu păcat.

Am cutezat, cu Dragostea de mână,
Plăcut prin viaţă să călătoresc,
Să nu regret, tăcută şi bătrână,
Că n-am ştiut să simt sau să iubesc.

M-am dăruit pentru orice făptură
Pe care a creat-o Dumnezeu,
M-am închinat la Soare, la natură
Şi nu m-am depărtat de drumul meu.

Nu mi-am zidit făţarnice castele,
Nu am crezut în false bogăţii.
Am cutezat, cu visurile mele,
Să zbor spre luminoase galaxii.

Am înţeles că sunt o muritoare,
Dar n-am ştiut mâhnirile să-nfrâng...
Degeaba m-am visat o luptătoare
Dacă n-am învăţat... să nu mai plâng.

poezie de Marilena Răghinaru din Căutări pe tărâmul unui vis
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Plânsul

Plânsul în singurătate
E mai sincer decât toate;
Plânsul – lumea să te vadă,
E un plânset de faţadă.

poezie de George Budoi din Cugetări versificate (4 mai 2018)
Adăugat de George Budoi
Comentează! | Votează! | Copiază!

O viaţă trece, alta vine

.. Viaţa în ziua de azi, aici şi acum,
mi-am creat-o, ca de obicei prost,
când plin de ardoae creatoare,
mi-am aşezat pe nas ochelarii de cal,
şi-am început s-o experimentez...

Off,... o prostie a prostiilor,
oftez eu, o prostie şi totul este deşertăciune,
totul este deşertăciune în creeaţia mea...
... Ce folos am eu din toată truda,
cu care mi-am trăit toată viaţa?...

... O viaţă trece, alta vine,
şi pământul este veşnic în mişcare,
viaţa mi se naşte, îmbătrânesc,
şi alearg spre locul de unde n-am scăpare...

... Nimic nou, după câte conştientizez,
cică pe la bătrâneţe o să fiu cam melancolic.
Nu ştiu motivul,
dar o să continui să iubesc viaţa,
din locul unde-am rămas făr de viaţă...

... Ce a fost nu va mai fi,
şi ce s-a facut nu se va mai face,
nu este nimic vechi sub soare,
toul merge spre înainte...

... Pagina din această viaţă mă informează
despre tratativele mele zadarnice cu moartea,
în legătură cu pretenţia ei absurdă
de-a-mi încheia viaţa... de-a muri,
deşi este plină de greşeli nepermise...

... Uitând eu cu bună ştiinţă
că fiecare dintre noi suntem datori
c-o moarte... moarte unde-ţii boldul!...
... Doamne scapă-mă de ea... ajută-mă!...
... Nimic nou... sub soare...

poezie de Alexandru Ioan Popa
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Plânsul duhovnicesc, prin firea sa, este cu totul altul decât plânsul sufletesc. El ţine de o neîntreruptă gândire la Dumnezeu şi de o dureroasă întristare pentru despărţirea de El. Plânsul sufletesc, pătimaş, ucide trupul, îi stinge vioiciunea, atunci când cel duhovnicesc curăţă omul de patimi purtătoare de moarte şi prin aceasta îl învie pe de-a-ntregul.

Părintele Sofronie în Vom vedea pe Dumnezeu precum este (2005)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

În prima zi de şcoală

Când la şcoală-n prima zi,
învăţătoarea zâmbind,
m-a luat dintre copii,
eu am început să plâng.

Ca o mamă iubitoare
m-a rugat cu tonu-i blând:
"Hai, zâmbeşte ca o floare!
Nu vreau să te văd plângând".

Cu căldura ei de mamă
spre mine s-a aplecat.
Mi-a spus să nu-mi fie teamă,
şi fruntea mi-a sărutat.

Abia atunci am înţeles
că are un suflet bun.
Am trecut al vieţii stres
şi am îndrăznit să-i spun:

Doamna mea învăţătoare,
mama n-a putut să vină.
Mi-a dat să v-aduc o floare
din frumoasa ei grădină.

S-a aşezat lângă mine
şi-n căldura-îmbrăţişării,
M-am simţit atât de bine
că plânsul l-am dat uitării.

poezie de Dumitru Delcă (16 decembrie 2015)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Departe-departe

sunt barcagiul de suflet al corăbiilor
lui Columb...
umbra de vis din călătoriile lui Magelan!
(Descoperirea lumii din afară de noi.)
un verb activat de moartea lumii vechi;
de virajul indolor, prin oceanul Atlantic;
lovirea primei stânci din lumea nouă,
departe, departe, departe...

sunt sutele de mii de vieţi asuprite
de revoltele unor aventurieri,
acel fior de adormire din interiorul morţii
luminii sufletului în lumina raţiunii,
sau destinul de Villon printre trădări,
sau piperul din India pe care nu l-a
găsit Columb

sunt plânsul sătenilor care-şi vedeau
incendiate altarele şi satele
în numele unor şosele de asfalt...
plânsul triburilor Amazonului...
plânsul umbrei coşmarului lui Magelan
şi ultima boabă de piper din India...
Departe de a avea nume,
sub nicio formă nu sunt poezie
pentru cupluri infatuate cosmic...
(Pământul cu Luna
Soarele cu arderea nestăpânită a zilei)
de parcă a rămas doar neştiinţa
cum am ajuns eu să mai pot fi
auzit
printre atâtea aiureli universale
încă, încă între filele oceanelor

poezie de Sorin Oancea
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Întoarce-mi, Doamne, anii mei

Întoarce-mi, Doamne, anii mei
Copil sa fiu din nou la mama,
Să urc fără frică într-un tei,
Habar să nu am ce este teama.

Să merg iar desculţă pe-afară
Prin iarba cosită şi udă,
Să privesc rândunica cum zboară
Să simt inima cum îmi tresaltă, nebună.

Atât de bine îmi era la mama
Şi-o simţeam cu toată fiinţa,
Am crescut şi-am aflat ce e teama
Şi-am aflat şi ce e suferinţa.

Mi-e sufletul gol şi pustiu
Şi multe am avut să spun lumii,
Am rătăcit de dor şi nu ştiu
De am greşit... cum spun unii.

Aş vrea să las lumii un semn că am fost
Printre semeni, un suflet sihastru
Cu inima plină de iubire şi frumos,
Şi c-am iubit şi-am simţit în albastru.

Am vrut să dau lumii, din sufletul meu
Iubirea să-mi fie tovarăş de drum.
Şi oamenii să fie buni, am vrut eu
Dar mai mult de atât să fac, nu am cum.

poezie de Elena Bulancea (2017)
Adăugat de AČ›unel
Comentează! | Votează! | Copiază!