Pelerinaj la mormântul de apă

(recuperarea limbajului ancestral)

să-mi sfărâm gleznele de stele devenea un fapt comun care nu merita consemnat mamă
croşetai placidă la gura sobei o pereche de ciorapi
pe care nu-i va încălţa nimeni
ochii mei orfani făceau culcuş fulgerelor
surori de vreme ploioasă
priveai mirată mamă epavele de pe ţărmuri uitate sau iertate de-un potop anonim
eu număram catarge şi mareele din palmă

mi se părea straniu că n-am sângerat împreună pe-acelaşi gând niciodată

spate în spate
rulam găuri negre memorii uscate ce ne-atingeau diferit
Noul Testament încă nu-şi desferecase coperţile
pluteam sincopat printre escroci şi presupuşi sfinţi şi nici o credinţă nu ne lega în aceeaşi tâmplă

deşi îţi umpleam buzunarele cu ancore sufletul tău rămânea pe afară

n-ai palpat mamă nici mările pe care le găzduiam în coapsă
nici plugurile care tăiau adânc lutul cuvântului
sunam vânturile până îmi sângerau buzele
nu mai conta prea mult că ne-au fost devastate speranţe
de ploi acide

n-am avut milă de numele plin de rădăcini putrede
pline de seminţe mi-s văzduhurile combustii solare îmi leagă arterele
gravitaţia e atât de fragilă în tălpile mele
că aproape îmi sparge pocalul

risipită-ntre stele
tu croşetezi mai departe printre ochiuri alunec fără de urmă
şi vorbele noastre crapă de gol

poezie de Maria Elena Chindea
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ultima dată...

n-am nici tată nici mamă n-am nici soră nici frate

am doar vreme de-o seamă cu nimic şi cu toate

n-am nici mamă nici tată n-am nici frate nici soră

doar o notă uitată-n suita de horă

n-am nici soră nici frate n-am nici tată nici mamă

nici noroc nici dreptate nici curaj şi nici teamă

n-am nici frate nici soră n-am nici mamă nici tată

dar mai am înc-o oră pentr-o ultimă dată...

poezie de Iurie Osoianu (28 iunie 2019)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cât e până departe, mamă?

cât e până departe,
mamă?

copil fiind, am obosit
să dau cu sapa-n via asta
pe-acelaşi rând neterminat
şi invadat de buruieni.

mai ştii ce-mi promiteai?

să ai răbdare, şi să strângi în pumnişori
atât cât poţi, o tâmplă crudă
că vom ajunge noi, cândva,
la marginea fântânii.

ce sete, mamă, ce sete simt acum
când sunt pe rândul ăla blestemat
în care m-ai lăsat să sap, să sap
până la capăt, ca să găsesc filonul

mamă,

e mult până departe?

poezie de Viorica Iliescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu mai vreau

Nu mai vreau din viaţa asta nici măcar o clipă!
Nici un glas să-l mai aud, Eu mă duc, mă duc!
Şi nu ştiu unde, unde voi ajunge fără Tine!
Nu mai cer sfinţilor milă, nici versurilor rimă!

Dumnezeilor absenţi nu le mai cer un cent!
Nici o zi acum să-mi cumpăr nu mai vreau!
Dintr-un univers prea mare unde Eu am rătăcit!
Nici cuvântului glas.... când Eu încă nu mor!

Nu mai cer nopţilor somn, nici somnului vis!
Nu mai vreau să-mi mai atingi inima prin care-mi curgi!
Nici cerului infinit unde Eu tot m-am pierdut!
Nu-ţi mai cer acum nimic din tot ce Eu n-am avut!

Nu mai cer soarelui zi senină, nici iubiri milă!
Nu mai vreau vedere într-o lume de durere!
Nici auz când Tu n-ai glas şi nici cuvinte!
Nu mai vreau vorba ce minte, nici icoane sfinte!

Nu mai vreau cruci între drumuri!
Nici paşi rătăciţi în lume fără Tine,
Când te caut în nu ştiu ce unghere!
Nu mai vreau gânduri ce mă dărâmă!

Nu mai vreau aşteptarea care doare!
Nici ziua în care visul încă nu moare!
Nici noaptea fără stele, fără Lună, fără...
Fără Tine lipasa viselor mele stinghere!

poezie de Mihai Marica
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mie dor de-acasă...

Mi-e dor de iarba crudă, din poteci,
Pe care mi-am păşit copilăria,
De iernile sălbatice... şi reci,
De crângu'-n care cântă ciocărlia.

Mi-e dor de tine mamă... şi de voi,
Mi-e dor de teiul frunzărind în geamuri,
De lacrima căzută... dintre ploi,
Mi-e dor de vânt, de umbre şi de ramuri.

Mie dor de teama sărăciei crunte
De care am fugit aşa departe,
Azi, piatra ei, s-a transformat in munte,
Stă mamă, între noi... şi ne desparte.

Aici, departe, mamă, sângerez...
Mi-e sufletul... arzândă vâlvătaie
N-am timp, în noapte, nici să mai visez,
În zi, n-am timp să mai ascult o ploaie.

Aici, singurătatea-i peste tot,
Mă strâng nespus cătuşele tăcerii,
Am obosit... şi mamă, nu mai pot
O stavilă şi-un frâu să-i pun durerii.

Mi-e dor de-acasă, mamă... tare dor,
De pâinea care sta cu noi, la masă,
Muşcata înflorită, din pridvor...
Mi-e tare dor, mi-e dor... mi-e dor de-acasă.

poezie de Marin Bunget
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nici sete pârjolită nici apă care doare

(nu mă rog: "îndepărtează de la mine paharu acesta")

sunt prea vie mamă
moartea aceasta pe care mi-o torni în pahare
nu mi-a fiert destul în artere
această mână de lut inconştientă se spăla de păsări
în fiecare amurg
ca să poată simţi încolţirea pădurii carnea se-mpăna cu lumi fără dimensiuni palpabile
veghea ta mamă se-ntindea asupra nimicului
nu puteam locui în respiraţia asta

pâinea să-ţi fie unsă cu dimineţi văzătoare
ţi-am lăsat bileţele în toate pliurile nopţii tu ai râs de cuiburile în care ascundeam cioburi de zbor
pentru un mai târziu încă verde

prea des înnodam între noi doar braţe risipite prin lucruri fără valoare

ambulanţele copilăriei circulau între noi cu uşile smulse
guri strâmbe deformau trotuare frângeau zorii ca pe trupul domnului
guri flămânde blasfemiau deasupra alfabetelor solare nu aveau dinţi să mestece lumina
nu puteam înota în ochii tăi orbi mamă şi abandonul
durea prea tare

pe cuvinte mumificate păşeam înotam încrâncenată traversam cascadele cenuşii

amprentele nu suprapuneau aceleaşi culori pe tastatura timpului
rănile ni le vindecam singure ascunse în tranşee opuse
de prea multe vieţi ne fermentau în burice războaie
aveam nevoie stringentă de un munte care să se-arunce în mare
şi-o credinţă destul de albă

lăsam mereu în urmă trenuri încărcate cu doruri străine gări sufocate de aşteptări

pentru o patrie în care miracolul să nu înseteze în fântâni şi cântecul să-i fie brăţară privirii
pot accepta câteva morţii suculente un drum fără borne mai aproape
de-o vatră care să îmblânzească focuri

nu pot vorbi cu vocea ta mamă şi cuvintele-s prea scurte pot doar accepta paharul acesta
deşi sunt încă mult prea vie

încep să te nasc

poezie de Maria Elena Chindea
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Rănitul dintre linii

Ce plumb mă leagă de pământ,
Ce greu mi-e trupul şi ce frânt,
Ce linişte e-n jur acum
Mi-e viaţa numai ca un fum.

Îmi cad pe faţă fulgi de nea
Ca pe un bulgăr de mormânt
Şi nu-i nici ploaie, şi nici vânt,
Ce rece e pe faţa mea.

De unde-n gură-atât cobalt,
Ce mult aş vrea să-mi fie cald,
Să nu se-audă nici un tun,
Ce-nalt e cerul şi ce bun.

Toate-s aproape şi departe
Şi parcă-s legănat de ape,
Cu ochii în eternitate,
Ce stranie singurătate.
Iar ninge tare şi mi-e frig,
Aş vrea să mă ridic, să strig.
Cine-i alături şi mă cheamă,
Mamă, mamă.

poezie celebră de Demostene Botez
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Chemarea unui copil

E multă tristeţe în ţară.
Sărăcia, departe v-a alungat.
A trecut un an şi-o vară
De când pe-acasă n-aţi dat.

Mi-e foame, mamă, şi mi-e frig.
Picioarele mi-au îngheţat.
În zadar mamă te strig,
Tu prea departe ai plecat.

Mă doare capul şi mi-e rău,
Şi plânge sora mea.
S-a-mbolnăvit de dorul tău,
Şi noaptea-n somn ea te striga.

Nici tata nu se mai întoarce,
Nici el nu ştim unde-a plecat.
În casă bunica noastră zace,
Pe drumuri, mamă, ne-aţi lăsat.

Suntem străini în sat la noi
Şi nimeni nu ne-ajută.
Printre străini sunteţi şi voi.
Doamne, ce viaţă pierdută!

Pâinea noastră-i cea mai bună
Chiar când n-o avem la masă.
Veniţi să fim iar împreună!
Mamă, întoarce-te acasă!

Ne este prea greu fără voi
Şi gânduri negre ne încearcă.
Înduraţi-vă, mamă, de noi!
Nu lăsaţi vremea să treacă!

În casa noastră-i cald şi bine
Când suntem cu toţi la masă.
Vă aşteptăm şi azi, şi mâine
Să faceţi cale întoarsă.

poezie de Dumitru Delcă (23 mai 2011)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mamă

Foaie verde, flori de mirt, mamă,
La Covid m-am convertit, mamă,
Că vor mamă să mă ducă,
În Italia la muncă, mamă.

Doamne, cât îmi e de greu, mamă,
Plânge portofelul meu, mamă,
Nu mai am nici mărunţiş,
Mi-e gândul la măritiş, mamă.

Lasă mamă că nu mori, mamă,
Iei Covid de sărbători, mamă,
Şi le dai pe card la toţi,
Fată dragă, cât mai poţi, mamă.

Bani în cont ai cu lopata, mamă,
Fiindcă eşti fata lui tata, mamă.
Şi-apoi tot te-ai mărita
Cu Covid, de ziua ta, mamă.

Naşa Carantina ştie, mamă,
De folos ce-are să-ţi fie, mamă.
Stai aici şi nu pleca,
Acolo n-ai ce căta, fato!

poezie de Rodica Nicoleta Ion
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Eleonora: I l-ai lăsat pe Rikky; papagalul tău preferat... Deci, ţii chiar atât de mult la băiatul ăsta, draga mea?
Maria: E un băiat bun, mamă.
Eleonora: Ştiu, am remarcat; bun şi frumos în acelaşi timp. Pe deasupra, chiar inteligent şi manierat; până şi tatălui tău i-a plăcut de el. Dar mult mai important e, scumpa mea, ce simţi tu pentru el?
Maria: Ah, mamă, te-aş minţi dacă aş spune că nimic, dar nu-mi fac iluzii în ceea ce-l priveşte.
Eleonora: De ce, draga mea? De ce vorbeşti astfel?
Maria: Pentru că el e îndrăgostit, mamă; evident însă, nu de mine, ci de alta... Tot o colegă.
Eleonora: De unde ştii? Ţi-a spus el?
Maria: Nu, nici gând! Nici nu l-aş fi întrebat aşa ceva. Intuiţie, mamă... În plus, se observă clar din modul în care o priveşte, din felul în care-i vorbeşte, din atenţia cu care o înconjoară mereu; n-are ochi decât pentru ea, deşi ea e mai rece faţă de el, mai distantă...
Eleonora: S-ar putea să te înşeli, scumpa mea.
Maria: Nu, sunt sigură că nu!
Eleonora: Şi atunci, ce-i de făcut?
Maria: Am să mă resemnez, mami. Pot înţelege că nu-i de mine; nu vreau să ţintesc prea sus.
Eleonora: Ce tot spui prostii? Cum să nu fie de tine? Şi tu meriţi tot ce-i mai bun. Eşti potrivită pentru el sau oricare altul. Meriţi...
Maria: Dar nu pe el, mamă! E clar că inima lui îi aparţine ei, celeilalte... Şi nu vreau să mă amestec între ei doi.
Eleonora: Şi atunci, tu... Cum rămâne cu tine? 13 ani sau mai mulţi chiar, îl vei avea în preajmă... Cum ai să rezişti?
Maria: O să reuşesc, mamă.

replici din romanul Proxima, Partea I: "O misiune specială" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Premiul minus întâi

Muuuult înainte să mă nasc
am avut o ghiată fără picior
şi o mănuşă fără nici măcar
o mână!
Mă scărpinam pe ceafă
şi îmi cocoşam un
înger care pe atunci
era şiret!
Vezi tu mă şiretule
degeaba eşti lung şi subţire
dacă eu nu sunt nici scund
nici n-am găuri în iubire
prin care să treci!
Şi ce dacă!
Şi ce dacă!
Şi-mi făcea dublă fundiţă...
Şi ce dacă
Şi ce dacă
Şi ce dacă
Presimt eu
măi mamă...
că pe cruce-ai coroniţă!

poezie de Alin Ghiorghieş
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

O aventură galantă

Într-o seară, pe la zece,
N-a fost cald, dar nici prea rece,
Am avut o aventură,
Nici cu Haike, nici cu Sură,

O coniţă delicioasă,
Nici urâtă, nici frumoasă,
Şi-am intrat cu ea în vorbă,
Nici de Cosmos, nici de ciorbă.

Avea ochii ca doi aştri,
Nici căprui, dar nici albaştri,
Gura dulce, zâmbitoare,
Nici prea mică, nici prea mare,

Sânii, două rândunele,
Nici prea mari, nici mititele,
Şi vorbind cu ea în şoaptă
Nici prostuţă, nici deşteaptă.

Ne-am plimbat vreo cinci minute,
Nici încet, dar nici prea iute,
Discutând ca la Geneva,
Nici de-Adam şi nici de Eva.

Şi-am ajuns la ea acasă,
Nici prea'naltă, nici prea joasă,
Locuinţă minunată,
Nici murdară, nici curată.

Mi-a dat o cafea uşoară,
Nici prea dulce, nici amară,
Ş-a început să se dezbrace,
Nici încolo, nici încoace,

I-am sorbit formele toate,
Nici din faţă, nici din spate,
Pielea-i cu miros de nalbă,
Nici prea neagră, nici prea albă.

Avea talia subţirică,
Nici prea mare, nici prea mică,
Braţe albe, voluptoase,
Nici subţiri, dar nici prea groase,

Nişte-îmbrăţişări divine,
Nici prea multe, nici puţine,
Ş-o sofa cu dungi banale,
Nici prea tare, nici prea moale.

Cum o sărutam prin beznă,
Nici pe nas şi nici pe gleznă,
Bate cineva la uşe,
Nu-i nici unchi, dar nici mătuşe,

Ci bărbat-su, Şmil din piaţă,
Nici cu cioc, nici cu mustaţă,
Dar cu un baston de mire,
Nici prea gros, dar nici subţire.

Inimioara mea pustie,
Nu-i nici moartă, nu-i nici vie
Simt un fior care mă trece,
Nici prea cald, dar nici prea rece,

Şi când mă rugam – Prea Sfinte,
N-am fost prost, dar nici cuminte,
Doamne, scoate-mă din ladă,
Nici în curte, nici în stradă,

Deodată uşa scapă,
Nici se sparge, nici se crapă,
Şi stă Şmil ca un sihastru,
Văd nici verde, nici albastru.

- Ce cauţi aici? – Mă întreabă,
Nici în pripă, nici în grabă,
I-am spus, fără să-mi dau seama:
- Nici pe tata, nici pe mama!

Ci aştept, în tot minutul,
Nici maşina, nici şerutul...
... Şi au curs bastoane în mine,
Nici prea multe, nici puţine!

Restul n-are importanţă,
Nici spital, nici ambulanţă,
Ştiu c-am stat trei luni jumate,
Nici pe burtă, nici pe spate,

De atunci mi-e viaţa roză,
Nici în versuri, nici în proză,
Şi aştept o aventură,
Ori cu Haike ori cu Sură.

poezie satirică de Ion Pribeagu
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Muntele şi veveriţa

Ziua trecută,
muntele şi veveriţa
au avut o dispută,
el o numit-o
"mititica-veveriţa-tâlhăriţa,"
Iar ea a replicat,
"Tu, bineînţeles, eşti mare;
Dar toate lucrurile, inclusiv vremea,
Trebuie acceptate împreună, în aceeaşi atmosferă,
Pentru a forma un an şi-o sferă.

Eu nu mă supăr că tu, deşi voinic,
Ocupi şi locşorul meu cel mic.
Dacă eu nu-s mare ca tine,
Nici tu nu eşti micuţ ca mine,
Şi nici pe jumătate-atât sprinten:
Dar nici n-am de gând să neg că mi-ai făcut
Încolo şi-ncoace drumuleţ bătut.

Avem talente diferite, asta-i partea lumii bună;
Nu pot purta păduri în spate, fapt arhicunoscut,
Dar nici tu nu poţi sparge o alună."

poezie clasică de Ralph Waldo Emerson, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lia: Ziceai că o să mă scapi de body-guarzi.
Lucian: Da; în schimb, am să-ţi cer o favoare.
Lia: Favoare?! La ce te-ai gândit?
Lucian: Vreau să te rog să-mi permiţi să te conduc până acasă, cu maşina directorului; încă mai am cheile de la dânsul, mi le-a lăsat până pe 27 iunie. În plus, scap rapid şi de body-guarzii mei...
Lia: Să mă conduci până acasă? Nu cumva mă confunzi; cred că altcuiva doreai să-i faci această propunere... Spre exemplu, poate colegei noastre Maria, domnişoara blondă.
Lucian: Nu! Ce vrei să spui, de fapt?!
Lia: Doar n-ai de gând să susţii că ieri n-ai condus-o pe ea, cu aceeaşi maşină?
Lucian: Nu, n-am să te contrazic; dar cum aşa, mă urmăreşti?
Lia: Nici gând; v-am văzut ieri, nu ştii? Aţi trecut pe lângă mine.
Lucian: Aşa-i; n-ai vrut să vii şi tu cu noi.
Lia: Poate aş fi fost în plus; v-aş fi încurcat.
Lucian: Tu nu ne-ai fi încurcat deloc; de acest aspect s-au ocupat cei patru body-guarzi care ne-au însoţit tot drumul.
Lia: De ce n-ai scăpat şi de ei?
Lucian: N-am vrut.
Lia: Dar acum, de aceştia, cum şi de ce ai de gând să scapi?
Lucian: Hai cu mine!

replici din romanul Proxima, Partea I: "O misiune specială" de Cornelia Georgescu (2009)
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Clipe efemere...

Vrăjiţi mi-s ochii sub catifeaua nopţii,
Cupolă de vis, brodată divin,
Când stelele sorţii pe toţi ne sfidează,
Ştiind ce ne aşteaptă-n destin.

Vântul timid sărută flori de tei,
Parfumând cărările verii în noapte,
Luna sfioasă ca o fecioară cuminte
Caută poveşti de iubire sub stele,
În vii şi noi scânteieri.

Care e menirea voastră?
Muze caline, prietenele mele,
Unde vă faceţi culcuş sau case,
Nu vă e milă de frământările mele?

Ca o divă printre stele vechi şi caste,
Flori de foc în nopţi de smoală,
Luna trece nici că-i pasă
Ce gândesc sau ce mă apasă,
Ce iubire port sub stele.

Timpul toarce roluri multe...
Şi ne mângâie în vise,
Eu sub tâmple argintii
Descifrez enigme ascunse,
Ca să uit de ce mi-e dor,
Ca să uit de-al meu Ulise,
Rătăcit în depărtări.

Ce-ar fi cerul fără stele
Şi pământul fără flori,
Ce-ar fi omul fără visuri,
Fără al iubirii fiori,
Ce-ar fi munca fără sporuri
Şi viaţa fără onoruri,
Ce-ar fi Terra fără oameni
Şi Geneza fără valuri...
Ce-ar fi viaţa fără moarte,
Ce e dincolo de toate,
Ce eşti Tu divinitate?
Univers plin de iubire,
Univers plin de dreptate,
Cu rele în miez de noapte...
Sau nimicul plin de toate,
Univers prea plin de şoapte,
Printre stele înflorate,
Când îmi dai răspuns la toate?

Până atunci, clipe efemere,
Pace spre eternitate,
Şi iubire pân la stele,
Că-i mai bună decât toate.

poezie de Valeria Mahok (10 iunie 2018)
Adăugat de Valeria Mahok
Comentează! | Votează! | Copiază!

Bătrâneţe

Când plouă afară şi e frig,
Nu mai am nici un câştig,
Stau în casă şi citesc
Şi deloc nu mai vorbesc.

A venit iarna cea grea,
Care nu-i plăcerea mea.
Sufletul mi-e-ntunecat,
N-am nici poftă de mâncat.

N-am cu cine să discut
Şi asta nu-i deloc plăcut.
Îmi vin în minte amintiri,
Trecutele mele trăiri...

Micuţa noastră casă,
Adolescenţa cea frumoasă
Şi iubirea de poveste,
Care a fost şi nu mai este...

Anii au trecut în zbor,
Ca o aripă de cocor.
Ce mai este de făcut?
Haide, spune, că te-ascult!

Nimeni nu mă poate minte,
Viaţa-mi este pe sfârşite...
Şi iată, privesc în stele,
Că-i finalul vieţii mele...

poezie de Corneliu Culman
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Scrisoare către Dumnezeu

Am rătăcit scrisoarea către tine mamă
Când tu plecai grăbită, către Dumnezeu...
Am rătăcit, bolnav, şi-a ta scrisoare, tată,
Şi e păcat, că-i timbru chiar sufletul meu.

O fi prea mare haos, poştaşii sunt absenţi,
Ori moartea e în grevă şi cu birou'-nchis...
Destinatar fictiv, ori angajaţii neglijenţi,
Că s-a întors bătrân, chiar plicul nedeschis.

Poate te-am supărat cândva părinte, tată,
Prea ocupat să te aud cu boli şi suferinţi...
Am realizat târziu, când haina-ţi nepurtată,
O ţin pe holul de spital, înlăcrimând şi sfinţi.

De ce îţi văd abia acum un zâmbet obosit,
Că parcă ochii i-am avut închişi, un orb...
De ce doar despărţirea de-un tată chinuit,
Deschide sufletul, în faţă la al morţii corb.

Tu mamă ai plecat devreme şi nedumerită,
C-o boală fără suflet, haină şi duplicitară...
Printre medicamente, c-o lacrimă smerită,
Te-am înţeles că nu ne laşi, doar pleci o vară.

Ai zis de-un anotimp, dar e etern cât stai,
Azi sunt năuc şi nu pot, nu voi să înţeleg...
De ce nu te-ai întors şi nici adresă n-ai,
Pentru scrisori, că-ţi scriu, abia mă reculeg.

O ultimă scrisoare, în care voi eraţi aici,
O regăsesc când caut în urme de părinţi...
Nu mi-aţi răspuns, acum e inutil de strigi,
Să vă mai spun ce n-aţi citit, plecând cuminţi.

Doar către Dumnezeu mai pot să scriu,
Că aţi plecat fără adresă, destinatarii mei...
Şi-L rog în gând, cum poate doar un fiu,
Să Vă iubească, eu n-am ştiut să-mi fie obicei.

poezie de Ioan Iancu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Îmbătrânesc

Îmbătrânesc!...
Şi zi cu zi oglinda tot mai neagră-mi pare,
Căci zi cu zi în ea zăresc
Un rid mai mult,
Un por mai mare,
Un păr mai sur,
Şi-un zâmbet trist,
Ironic,
Care
N-acceptă nici o resemnare...
Şi-mi pare rău că mai exist.

Îmbătrânesc!...
Şi tinereţea
N-am cunoscut-o niciodată.
Când cei de vârsta mea
Jucau,
Cântau
Şi se înveseleau,
Eu eram mamă,
Eram tată,
Luptam din greu pentr-o bucată
De pâine,
Pentru azi şi mâine.
Îmbătrânesc!..
Şi ce-i iubirea?
Eu n-am ştiut-o niciodată;
Că niciodată n-am iubit,
Când prea iubit-am fost de-oricare...
Ca piatra, piatră-mi rămânea
Şi sufletul şi inima
La orişice chemare.

Îmbătrânesc!...
Şi tot mereu mă-ntreb: La ce mă chinui oare?
Ce ceas ferice,
Ce zi mare
Putea-va fi o sărbătoare
Şi pentru mine?
Care soare
Putea-va timpul nencălzit de nici o rază
Să-ncălzească?
Ce flacără ar fi în stare
S-aprind-o inimă în care
Au îngheţat atâtea simţuri
D-atâtea ierne grele, rele.

Îmbătrânesc!...
Şi zi cu zi oglinda tot mai neagră mi se pare...
Căci văd cum sufletu-mi zdrobit
Se stinge zi cu zi cum moare...
Şi mă întreb: la ce-am trăit?
Când n-am făcut decât atât:
Să plâng, să plâng, să plâng întruna,
Să plâng, să uit şi-apoi să iert.

poezie celebră de Cincinat Pavelescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vesperală

Femeia care mi-a vorbit aseară
De constelaţii fixe
Şi stele căzătoare
Avea figura lungă şi verde ca o pară
Şi ochii negri-galbeni ca un adânc de mare...

Femeia care mi-a vorbit aseară
De lucruri mici şi fără importanţă
Avea în glas căldura soarelui de vară
Şi-n gând accentuate propuneri de-alianţă...

Femeia care mi-a vorbit aseară
Avea idei frumoase, dar bizare...
Spunea că "plopii fără soţ" sunt vorbe de ocară,
Şi toţi Luceferii din cărţi sunt stele căzătoare...

Femeia care mi-a vorbit aseară
(Şi care o să-mi vorbească viaţa toată)
A fost odată Mamă,
Dar a rămas Fecioară...
Şi Fiul ei nici astăzi n-are Tată!...

poezie celebră de Ion Minulescu
Adăugat de Lucian Velea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mamă, ce-ascundeai?!

Mamă, ce-ascundeai în riduri, de erau atât de dulci,
Creionând pe frumuseţe trăsături de bunătate...
Poate nopţile în care n-apucai să te mai culci,
Împletind cântec de leagăn cu miros de flori şi lapte?!

Mamă, ce-ascundeai în ochi, de erau atât de limpezi,
Că în negrul lor ca mura încăpea doar răsărit...
Poate dragostea răsfrântă peste pruncii tăi cei fragezi,
Pentru care nici o caznă, grea nicicând nu ţi-a părut?!

Mamă, ce-ascundeai în vorbă, de se prelingea ca mierea,
Lecuind ca prin minune orice rană sau suspin...
Poate toată-nţelepciunea ce putea s-o dea durerea,
De care în astă lume ai avut parte din plin?!

Mamă, ce-ascundeai în zâmbet, de îţi lumina făptura
De parcă în viaţa ta n-ai mai fi ştiut de-amar...
Poate că iubirea ta n-a mai cunoscut măsura
Bucuriilor mărunte şi vedeai în toate-un har?!

Mamă, ce-ascundeai în palme, de erau atât de moi,
Oropsite de ţărână, ostenite şi crăpate...
Poate fericirea sfântă de-a ne mângâia pe noi,
Răzbătea peste asprime şi păreau catifelate?!

Mamă, ce-ascundeai în suflet de, era aşa blajin
Încât nici un neajuns n-a putut să-l întărâte...
Doar credinţa şi iubirea ţi l-au luminat prin chin,
De orice poveri a dus, au rămas nespovedite?!

Mamă, ce-ascundeai în poală când mă cuprindea visarea,
De n-am mai aflat vreodată şi nici nu mai pot uita...
Poate liniştea deplină, fericirea şi-mpăcarea
Pe care în orice clipă le rupeai din dumneata?!

Mamă, ce-ascundeai pe buze când mă sărutai pe frunte,
De simţeam cum mi se zvântă lacrimile dintre gene...
Ce-ai făcut cu alinarea care-ar şti acum să-nfrunte
Icnetul durerii surde ce din amintiri se cerne?!

poezie de Liliana Burac din revista Uniunea Artelor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mamă

Doare, încă, şi mă arde
Vântul ce te-a secerat,
Spune-mi, mamă, de pe unde
Mi-ai strâns apa de-mbăiat?

Mamă, n-avea ursitoarea,
La ea, bine niciun pic
De-am rămas, curând, cu mine,
Rătăcită prin nimic?

Zorii gri, calea făcută
Să încapă pasul meu,
Prea devreme m-ai pus, mamă,
Să mă duc, de mână, eu.

Orizont de strâmbătate,
Rugi murite pe sub cer,
Mamă, n-am avut la cine
Mângâierea ta s-o cer.

Mers împins prin vremea dusă
Până-n crucea toamnei seci,
Sângeri, mamă,-n rana veche
Şi în în golul palmei reci!

Înţelesuri fără noimă,
Dorul verde-n lemn uscat,
Mamă, doare şi mă arde
Vântul ce te-a secerat...

poezie de Maria Trif
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!