Lecţie de prim ajutor

ca să fie mai clar
şi ca să vă pot ilustra lecţia de astăzi
uitaţi-mă ajuns acasă
poate

şi mai departe fiţi atenţi cum mă privesc pe fereastră
în plină stradă
ca şi când chipul meu s-ar forma din forfotă şi magazine
să ştiţi că nu mă uit doar de câteva secunde de când suntem împreună
ci de secole (vezi arcimboldo)

este prezentă în portret aceeaşi amnezie ca atunci
- ştiu precis că trebuie să vă spun asta
neapărat asta-
când sunt la trecerea de pietoni şi imediat după primul pas
mă trezesc la birou
sau acasă
sau la
sau iubită

acum urmează ceva foarte des întâlnit în partea asta de creier (foarte aproape de incoerenţă)
mai ales seara când toate sunt declanşate
şi anume
mă întorc cu spatele la faldurile perdelei care înconjoară fereastra
ca să mă privesc în faţă cu toată puterea cuvântului

atunci eu
cel care mă privesc pe cel care mă priveşte cu spatele la perdea
îmi zic cu voce tare

poezie de Ştefan Ciobanu
Adăugat de Ştefan Ciobanu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Când privesc din/ca ubicuitate divină noi toţi suntem Casa lui Acasă. Când privesc în/ca şi gând nici cea mai smerită dintre minţi nu poate găsi calea către Acasă. Căci toate minţile acestei lumi puse la un loc nu valorează mai mult decât un gram de deşertăciune. Cât priveşte Calea care ne-ar aduce Aici, Preaiubitul spune: "Necunoscute sunt căile Domnului!" şi aşa vor rămâne în veci pentru că nu contează ce minte umană. Inima noastră este deja Acasă, doar gândul speră să găsească o cale pentru a ajunge la ea. Dar după ani de căutări de frământări de urmat o cale sau alta, abandonăm gândul şi odată cu el şi căutarea şi atunci descoperim că dintotdeauna suntem Isihia, nu putem găsi Pacea Necreată a Inimii după cum nu o putem pierde, putem doar să nu o mai tulburăm cu gândul. E atât de simplu!

citat din Atmaji Maharaj
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sunt un om... modest

Sunt un om... modest
Rare ori spun ce gândesc,
În fine scriu foarte des,
Dar totuşi sunt un om... modest

Fetele se dau în brânci după mine
Eu le dau un simplu test,
Ele nu ştiu cum să-l rezolve mai bine
Dar vreau să v-amintesc, că sunt un om... modest
Parcă cei un simplu test!

Dar îmi place la nebunie să fac ceva,
Când intru-n melancolie să privesc ploaia...
Când intru-n melancolie să privesc ploaia?
Nuuu! ploaia când mă priveşte intră-n melancolie,
Căci pânăşi natura măîndrăgeşte toată lumea ştie!

Dar eu sunt un om... modest
Şi asta nu mi-o detest,
Aşa ca fapt divers,
Dacă ar fi cuvintele ce le-am zis să le unesc
V-aţi da seama până şi voi.. că sunt un om, modest.

poezie de Cristian Harhătă (16 decembrie 2005)
Adăugat de Cristian Harhătă
Comentează! | Votează! | Copiază!

În timp ce se uita afară, primul ministru auzi pe cineva tuşind uşor în spatele lui. Încremeni, privindu-şi chipul speriat oglindit în fereastra întunecată. Recunoscu vocea. Nu era prima dată când o auzea. Se întoase foarte încet cu faţă către camera goală. Timp de câteva secunde se amăgi cu speranţa imposibilă că nu avea să-i răspundă nimeni. Cu toate acestea, răspunsul sosi fără întârziere din partea unei voci clare şi ferme, care parcă citea o declaraţie. Aşa cum ghicise încă de când îl auzise tuşind, vocea aparţinea unui omuleţ cu perucă lungă, argintie, care semăna cu o broască şi era înfăţişat într-un mic portret pictat în ulei, aşezat într-un colţ îndepărtat al camerei.

J.K. Rowling în Harry Potter şi Prinţul Semipur
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Privesc la fratele ce tace

Privesc la fratele ce tace
când mulţi îi spun în faţă: tu!
– El poate îndura ocara,
el poate – dar eu încă nu!

Privesc la cel ce nu se plânge
când i se fură tot ce-avu.
– El poate duce nedreptatea,
el poate – dar eu încă nu.

Privesc la cel ce nu întoarce
cu rău, cui răul i-l făcu.
– El poate iertător să rabde,
el poate – dar eu încă nu!

Privesc la cel ce are milă
de blestematul ce-l bătu.
– El poate, paşnic, să se roage,
el poate – dar eu încă nu!

Privesc la cel ce moare-n pace
spre slava care şi-o ceru.
– El poate, Doamne, să Te vadă,
el poate – dar eu încă nu!

Isuse, Doamne, mi-e ruşine
când mă gândesc la ce-ai spus Tu.
– De ce eu nu privesc la Tine,
de ce el poate – şi eu nu!?

poezie celebră de Traian Dorz
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dorinţe de orb

Iubesc să te privesc acum,
Căci mâine poate orb voi fi,
Iar talpa ta mică pe drum,
Lânga a mea va sta şi nu voi ştii.

Cerul o să mi-l amintesc,
Precum şi marea totodată,
Albastru la tine-n ochi privesc,
Şi firea ta puţin cam agitată.

O să-mi amintesc de ploi,
De cum arată o stradă udă,
Şi de privirea ta ca un şiroi,
Cum mintea mereu îmi inundă.

Dacă m-ar ajuta norocul,
Să-mi amintesc tare aş vrea,
De buzele roşu ca focul,
Pe care le purta doar ea.

Sper să îmi aduc bine aminte,
De toată sticla de prin casă,
Să nu o sparg când stă cuminte,
Cioburi ce sufletul ştie să descoasă.

La stele sunt nevoit să mă gândesc,
Şi la cum arată atunci când mor,
Ca zâmbetul tău să îl amintesc,
Atunci când o să-mi fie dor.

poezie de Iustin Miron din Autopsia Inimii (noiembrie 2020)
Adăugat de Iustin Miron
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sunt gelos, lua-m-ar naiba...

Sunt gelos. Ştiu că nu e frumos
Ştiu că nu-i de folos, şi cu toate astea sunt gelos.
Sunt gelos când fac baie,
când râşnesc cafeaua, când mă-ntorc prin ploaie
De la serviciu
Când ascult vreun disc cu Baniciu.

Sunt gelos când mă piaptăn şi când îmi trag pantalonii
Şi când apar la TV, când privescc pietonii
Ce se holbează la B. C. U.
Când văd damele din faţa hotelului Bucureşti, care nu spun nu
Şi se duc cu băieţii
Dacă primesc marafeţii.

Îmi pare rău, dragoste, aşa sunt, nu pot fi altfel,
Nu mă pot stăpâni să nu te văd la altul în braţe
Nu pot să-mi stăpânesc chinul ăsta interior
Să nu-ţi fac reproşuri când vii târziu...
Mi-e frică atunci când eşti prea veselă
Şi m-apucă dracii când te văd amărâtă
Şi mă gândesc: hait! acum a făcut-o!
Hait! A făcut-o, e clar!

Sunt gelos. Ştiu că nu e frumos.
Ştiu cât sunt de hidos, şi cu toate acestea sunt gelos.
Sunt gelos când mă duc la dentist
Când vorbeşte la "Actualităţi" vreun iredentist,
Sunt gelos când facem dragoste şi când dorm
Sunt gelos, enorm!
Mă gândesc că se ştie şi că amicii mă privesc cu milă,
Încerc să te fac să te trădezi prin metode subtile,
Fac pe liberalul în probleme sexuale
Te privesc în ochi, te rog să nu mă minţi,
Stau îmbufnat câte o dimineaţă întreagă
Şi nu mai sunt eu însumi, nu mai sunt eu însumi, dragoste!

Sunt gelos când bat la maşină
Sunt gelos când îl citesc pe Musina
Sunt idiot de gelos când în Kundera toţi se culcă
Cu toate, şi când în decor Ioana Bulcă
recită ceva
Sunt gelos când tai un calup de halva.

Gelos când ud florile, când strănut
Bănuiala mă strânge de gât
Scenariile mă înnebunesc
Posibilităţile, probabilităţile mă aiuresc,
Sunt gelos când mănânc
Şi îmi muşc unghiile şi mă foiesc şi plâng...

Îmi pare rău, dragoste.
Asta e.

poezie de Mircea Cărtărescu
Adăugat de Clara
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mai aproape de cer

de ceva timp, în fiecare dimineaţă mă trezesc cu senzaţia asta
e o chestiune pe care nu am cum s-o descriu, este ca şi cum ai privi un copac înfrunzit
şi pe care îl admiri cum o frunză pică ca o ultimă răsuflare
asta nu poţi să uiţi aşa cum şi eu nu uit primul sărut
pentru că, să-ţi spun ceva, nimic nu este mai suav decât amintirea primei atingeri
poţi să cuprinzi cu mâinile stelele, poţi să ai tot pământul în palme
nimic însă nu se compară cu asta

cine nu a fugit măcar o dată de acasă, cine nu s-a încălzit măcar o dată cu licărul suav al dimineţii
nu ştie cum este să ţii în pumni o picătură de lacrimă

am deschis o uşă şi nu m-am uitat înapoi
nu am trântit-o, nu am făcut zgomot, am luat hotărârea asta înainte să te privesc cum dormeai dezvelită
da. asta este imaginea, acel corp dumnezeiesc printre cearceafuri
şi eu, eu care fug. eu, cel care nu se mai uită la ceea ce a fost, dar care simte o pierdere

a pierde un obiect îţi este poate indiferent
dar să pierzi o clipă nu se compară cu nimic, pentru că nimic nu este mai important
decât acea primă scânteie
câte dimineţi poţi să cuprinzi într-un vis, în câte oglinzi poţi să vezi un surâs
şi asta nu este nimic pe lângă durerea pe care o simţi. dar
cine să înţeleagă ce este

după o noapte mă trezesc căzut pe asfalt singur în toată splendoarea cuvântului
singur pe asfalt, singur cu pustiul în carne

aşa mă simt
legat
ca şi cum aş fi
şi n-aş fi
în fiecare dimineaţă mă trezesc cu senzaţia asta
deschid uşa de la balcon şi am impresia că doamna e din ce în ce mai departe
aerul mi se pare uscat, marea nu mai urlă, cerul, deşi înnorat pare mai limpede
şi atât de aproape

poezie de Anghel Geicu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lia: Mă bucur că te-am putut ajuta cu ceva.
Lucian: Nu vreau ca ceilalţi să observe că sunt neliniştit şi îmi fac probleme. Trebuie să fiu tare, căci ei trebuie să aibă încredere în mine. Deşi uneori mi-e atât de greu... De aceea m-am retras, dar tu m-ai observat; bine că nu şi ceilalţi.
Lia: Da; e greu să fi comandant...
Lucian: Mai ales când n-ai nici un sprijin din partea celorlalţi. Nici măcar din partea ta; sau mai ales din a ta...
Lia: Eu ţi-am acordat sprijinul meu, acum.
Lucian: Da, acum; doar acum... Întrebarea este dacă mi-l vei mai acorda şi în continuare, de acum încolo...
Lia: Nu te aştepta la prea mult din partea mea!
Lucian: De asta mă temeam şi eu. Păcat... Ne-am înţelege destul de bine. Sper numai să nu redevii ca mai înainte, când nu făceai altceva decât să mă cicăleşti. Poate că putem fi totuşi prieteni.
Lia: Ce-ai spus? Prieteni?! Asta nu! Doar colegi, nimic mai mult. Nu uita asta niciodată!
Lucian: Sigur. Atunci... Mulţumesc pentru ajutor, colega. A fost foarte drăguţ din partea ta.

replici din romanul Proxima, Partea a-II-a: "Planeta Proxima" de Cornelia Georgescu (2009)
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Forma poate trăi în Linişte, chiar şi în lumea sunetului. De fapt, acesta este cadoul pe care Viaţa i-l face conţinutului Său: Împărăţia Liniştii, în tărâmul sunetului. Orice formă tinde să aprecieze Liniştea atunci când este înconjurată de zgomot - asta pentru că Liniştea este Acasă, iar atunci când o formă pleacă de Acasă, ea tinde să se întoarcă Acasă, unde se simte ca... Acasă. Iar această întoarcere Acasă, este întoarcerea la Esenţă - Întoarcerea la Linişte. Şi, într-un final, toate formele se întorc la Esenţă, însă miracolul existenţei este că putem trăi sunetul, prin intermediul Liniştii. Putem trăi excursia, prin intermediul Casei. Iar atunci războiul se va dizolva, deoarece lupta nu poate exista acolo unde nu există luptă, iar dacă îţi muţi atenţia de la luptă, începi să vezi spaţiul în care se produce lupta. Dacă îţi muţi atenţia de la zgomot, începi să vezi spaţiul dintre zgomote, iar asta te va conecta la Realitatea de dincolo de zgomot, aflată în profunzimea zgomotului.

Cătălin Manea în Întoarcerea la Linişte, Liniştea, Partea I
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Taverna

Toata ziua mă gândesc la asta, apoi, noaptea o spun.
De unde vin?
Şi ce trebuie să fac?
N-am idee. Sufletul meu este de altundeva, sunt sigur.
Şi intenţionez să o sfârşesc acolo sus.

Aceasta beţie a început în altă tavernă.
Când o să revin în acel loc,
Voi fi complet treaz. Ȋntre timp,
Sunt ca o pasăre de pe alt continent, locuind această coştereaţă.
Vine ziua când îmi voi lua zborul –
Dar cine e acum în urechea mea şi-mi ascultă vocea?
Cine rosteşte cuvinte cu vocea mea?

Cine mă priveşte în ochi? Ce este sufletul?
Nu mă pot abţine să tot întreb.
Dacă aş gusta o înghiţitură de răspuns,
M-aş putea elibera din această închisoare a băuturii.
Nu mi s-a cerut acordul pentru a veni aici – şi nu pot să plec pe aceaşi uşă.
Oricine m-a adus aici, va trebui să mă ia din nou acasă.

Aceste versuri... Niciodată nu ştiu ce o să spun.
Nu planific asta.
Când sunt dincolo de a le spune, devin foarte tăcut şi rareori rostesc ceva.

Avem un butoi enorm de bere, dar nu sunt halbe.
Pentru noi este în regulă. Ȋn fiecare dimineaţă
Suntem îmbujoraţi, iar seara suntem îmbujoraţi din nou.

Ei spun că noi nu avem nici un viitor.
Au dreptate – Iar asta pentru noi este perfect.

poezie clasică de Rumi, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!

Eleanor (către Park): Eu nu cred că respir când nu suntem împreună... Asta înseamnă că atunci când ne vedem luni dimineaţa, e ca şi cum nu aş fi luat o gură de aer de aproape 60 de ore. De asta sunt aşa ursuză şi mă răstesc la tine. Tot ce fac când nu suntem împreună e să mă gândesc la tine, iar când ne întâlnim, să mă panichez. Asta pentru că fiecare secundă e aşa importantă. Eu nici nu îmi mai aparţin mie. Sunt a ta. Şi ce mă voi face dacă te vei hotărî că nu îţi place de mine?

replică din romanul Eleanor & Park de Rainbow Rowell (mai 2015)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Întâmplări dinăuntru

Sunt lucruri pe care nu le spunem până la capăt, din lipsă de timp, din lipsă de curaj, din lipsă de noi înşine
Sunt lucruri care mor în noi de dimineaţa până seara şi habar nu avem ce sunt şi ce pierdem

Când dormi toate continentele de pe pieptul tău se apropie încet, încet, unul de altul
Ca în urma unui cutremur care are loc la mare adâncime şi care nu se resimte la suprafaţă
În corpul tău mor dinozauri, dispar specii, apar altele, toate fricile, toate iubirile se apropie
Unele de altele, îşi ramifică rădăcinile până cuprinde tot, se îmbină într-o formă de relief nouă
Privesc cum dormi dus departe şi totuşi atât de aproape încât îţi pot modifica cu degetele
Forma inima, forma gândurilor friabile prin mâna mea cleioasă ia fiinţă un vas de lut
În care îmi pot pune în siguranţă tăcerea şi mai ales iubirea, dau drumul iazurilor
Şi peştii îţi sar până aproape de tavan, liberi de ţărm, cumva fericirea izbucneşte
Dintr-o bucată de pâine pe care un câine o târăşte prin praf, e o nebunie de nedescris
Şi tu dormi, la toate răscrucile e pus semnul pericol de moarte, să-ţi ţină simţurile ascuţite
Niciodată nu eşti singur şopteşte semnul de fiecare dată când treci, de fiecare dată când trec
Toate săgeţile le pun în teacă, îmi fac loc în tine ca un copil fugit de acasă, liber de ţărm
Adorm şi eu în peştera asta rece unde se aude doar sângele picând din eprubetă

poezie de Carmen Sorescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Stela: Poţi să-mi explici şi mie ce este asta, frumosule?! Sunt convinsă că ţi-e foarte cunoscut acest obiect. Iar tu, lunganule, dă-te mai încolo! Deci, ce ai de zis în apărare, frumosule?! Hmm... N-aud nimic! Te ascult, comandante!
Lucian: Ce-ai vrea să-ţi spun?!
Stela: Adevărul. Ce-ai zice despre asta?
Lucian: Adevărul?! Bine, recunosc... Am luat câteva pastile de acolo, să mă ajute să dorm. Nişte somnifere...
Stela: Câteva, zici?! Doar câteva?! Atunci, explică-mi, te rog, de ce cutiuţa asta, care până în urmă cu câteva zile, era plină ochi, e acum aproape goală?! Nu lipsesc deloc doar câteva, cum zici tu!
Lucian: Bine, de acord, am luat mai multe, poate. Dar nu pe toate deodată. Câteva doar. Le-am luat... în etape; două sau patru, la câteva ore distanţă...
Stela: Asta ar mai fi lipsit, să le fi luat pe toate deodată! Şi acum... Poţi să-mi spui sincer, ce naiba se petrece cu tine, pentru că eu nu-mi dau seama!? Eşti cumva inconştient când procedezi astfel, ţi-ai pierdut complet minţile, sau ce?! De ce taci, comandante?! Te rog, spune-mi, ce naiba e cu tine?! Eşti anormal, sau cum?!
Lucian: Nu ştiu...
Stela: Nu ştii?! Nu te simţi bine până nu faci câte o boacănă din asta, mare de tot?! Desigur, n-ai mai fi tu dacă ai renunţa la toate prostiile astea... Vorbeşte odată! De ce taci?! Încă aştept explicaţii din partea ta... Să te aud, comandante! Ce ai de zis în apărare?
Lucian: Ce-aş putea spune?! N-am ce explica! Îmi pare rău...
Stela: Ah... Îţi pare rău, nu?! Şi cu asta crezi că ai rezolvat totul?! Eşti complet nebun! Nebun, nu glumă!
Lucian: Nu ştiu; probabil...
Stela: Probabil?! Nu probabil, ci foarte sigur!

replici din romanul Proxima, Partea a-III-a: "Aventuri pe Proxima" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Când eşti departe de fiinţa iubită, iei hotărârea de a face şi a spune multe lucruri;dar când eşti aproape de ea devii nehotărât. Cum se face asta? Da, pentru că atunci când eşti departe, raţiunea nu este zguduită de nimic;dar ceea ce-i foarte curios, ea este zguduită puternic când eşti aproape. Or, pentru hotărâre trebuie fermitate şi fermitatea se clatină la zguduitură.

Blaise Pascal în Scrieri alese
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lucian: Păi, fie, dacă insişti... Când am plecat de la supercomputer eram într-adevăr răvăşit, dar nu într-atât încât să mă las copleşit de cele văzute. Însă din cauza asta, m-am învârtit într-una prin oraş, ca un tont, cu gândurile aiurea, sucind problema pe toate feţele, posibile şi imposibile; n-am ajuns la nici o concluzie, decât cea pe care tocmai ţi-am spus-o şi ţie, anume, mă voi lămuri direct cu ei, când vom ajunge acasă, pe Terra. Până atunci, abandonez orice încercare de a afla ceva în acest sens şi accept doar realitatea pe care o ştiu eu, adică aceea în care blondul e sigur tatăl meu; nimic altceva! Deci, din punctul meu de vedere, sunt un Enka şi aşa voi rămâne în continuare! Dar tot în acea zi, seara, în final am intrat într-un restaurant...
Mihai: Şi ai dat de Lia.
Lucian: Nu, de Maria. Blonda era acolo, la o masă, singură, fără Nick, aşa că m-am aşezat lângă ea, la masă. Şi ştii cum e ea, mereu un zâmbet, plină de voie bună, mi-a alungat cu felul ei de-a fi orice gânduri neplăcute, legate de mama, sau de oricine altcineva. Asta doar până când, da, a apărut şi Lia, împreună cu Sid. Au intrat tocmai în acel restaurant şi culmea, s-au aşezat la o masă, exact în faţa mea! N-am să susţin că s-ar fi aşezat intenţionat drept la acea masă, însă... I-aş fi văzut şi fără să vreau, fără să privesc în direcţia lor... Era de-a dreptul ridicol! Jenant! Blonda mi-a spus de multe ori să părăsim restaurantul, sau măcar să ne mutăm la altă masă, sau cel puţin să schimbăm locurile, ca să nu-i mai văd, dar eu, ca de obicei, încăpăţânat, nu şi nu! Ar fi trebuit să-i fi dat ascultare şi aş fi evitat ceea ce a urmat.

replici din romanul Proxima, Partea a-III-a: "Aventuri pe Proxima" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Doamne!

unii spun că nu exişti
nu nu exişti decât
în teorii
dar
ce contează dacă
trăiesc printre oameni
şi simt la fel
poate o fi o regulă
sau un fel de indiferenţă
dar ştiu că atunci când
te apropii şi-mi asculţi inima
în interior se produce o mişcare
o diversitate de lucruri şi
lumea mea e perfectă

din mine pleacă cuvinte ştiu
mâine va fi altfel
stau şi privesc îndelung oamenii
care spun că nu exişti
las indiferenţa la o parte
şi te strig
doamne!
poate că nu-i cea mai curată rugă
trimisă spre tine la ceasul din noapte
când toate cuvintele dorm
şi doar câteva linişti fac impresie
o singură dată ascultă-mă
în singura zi în care vreau
să mă privesc prin
curbura liniei din palmă

e o zi importantă

în cazul în care nu ai fi
aş putea tot atât de bine să
înjur să slobod urletele din mine
printre lucruri
nu se va întâmpla nimic
doar o mică turbulenţă
ca o diversiune ar devia
umbrele din zi

mă privesc atent
nu nu par convingător
dar vrea să-ţi mai spun
o singură dată sub această noapte

doamne!

o stare de nelinişte mă sufocă
exişti sau...

poezie de Teodor Dume
Adăugat de Teodor Dume
Comentează! | Votează! | Copiază!

De ce îmi place ea

Când merge cu mine pe stradă
Cântă mereu ceva,
Acasă adoarme în hol,
Nici vorbă de pijama.
Mama ei o ceartă şi-i spune
Că nu se mai poate aşa,
Da' mie ea îmi răspunde:
"Asta nu-i treaba ta!"

Se uită tot timpu-n vitrine
Să vadă cum îi stă,
Se plimbă prin magazine,
N-o lăsa singură!
Pleacă toată ziua de-acasă,
Doar seara târziu dai de ea,
Dar dac-o-ntrebi când se-ntoarce, îţi spune:
"Asta nu-i treaba ta!"

Îi place mult
Să-i povestesc
Ce-am mai citit între timp,
Stă şi-ascultă ce-i spun,
Îi place...

Dacă-i soare afară,
Vrea în parc imediat,
Vrea la film şi la teatru,
Vrea cu barca pe lac,
Vrea îngheţată şi vată de zahăr
Şi tort cu blat de bezea,
Vrea tot anul vacanţă,
De-aia îmi place ea!

cântec, versuri de Alexandru Andrieş
Adăugat de Adelydda
Comentează! | Votează! | Copiază!

Doug: Ai fost într-o formă extraordinară în seara asta.
Pacey: Şi cât de praf sunt, ah?
Doug: Deci ce problemă ai?
Pacey (dă din cap): Nu am nicio problemă, Dougie.
Doug: Oh, haide, Pacey, te-am găsit beat criţă atârnat de un copac... Deci e vorba despre o fată cumva?
Pacey: Ce?
Doug: Bine, deci despre asta e vorba. Cine e?
Pacey: Ştii ceva, Dougie, nu e atât de important, bine?
Doug: Bine.
Pacey: Totuşi o să-ţi spun ceva. E foarte foarte enervantă.
Doug: Da?
Pacey: Da. Adică fata asta este incredibilă. Are o părere despre tot ce există pe planeta asta. Te lasă fără cuvinte.
Doug: Uau! Cu siguranţă este un coşmar.
Pacey: Păi nu chiar, nici chiar aşa. Trebuie să înţelegi. Fata e foarte inteligentă, aşa că de obicei are dreptate şi atunci când te contrazice, totul vine dintr-un suflet atât de frumos şi pur. Şi atunci cum ai putea să i te împotriveşti? Mai ales când faci pe deşteptul aşa ca mine.
Doug: E drăguţă?
Pacey: Da, e drăguţă. E foarte foarte drăguţă. De fapt e atât de drăguţă că am fluturaşi în stomac când o văd. Înţelegi ce vreau să spun?
Doug: O, da... Să nu laşi fluturaşii să dispară.
Pacey: Ce?
Doug: Poate că te întrebi ce e cel mai rău când îmbătrâneşti. Undeva pe drum se pierd fluturaşii. Aşa că, frăţioare, întrebarea e ce ai de gând să faci?
Pacey: Să fac?
Doug: Da, să faci. Adică chiar să faci ceva. Să acţionezi.
Pacey: Nu, nu cred că înţelegi cu adevărat gravitatea acestei situaţii, Doug. Vezi tu, dacă aş face ceva în legătură cu asta, e o mare probabilitate ca soarele să nu mai răsară, ca valurile să nu se mai înalţe. Pun pariu că e foarte probabil ca pământul să se crape şi Capeside să se transforme într-o gaură a iadului ce ar scuipa întruna monştri şi demoni care i-ar sugruma pe locuitorii acestui oraş, făcându-i să îngenuncheze şi să se roage pentru o revenire la zilele de dinainte de a face eu ceva. Cu asta avem noi de-a face aici.

replici din filmul serial Cei mai frumoşi ani
Adăugat de Moţ Mădălina
Comentează! | Votează! | Copiază!

Odată recunoscută această Conştiinţă în mod complet - şi ea este o secundă, nu mai mult - vezi că Tu dintotdeauna Eşti Aici. Indiferent de ce ar spune mintea, vine mintea şi spune: "Uite, vezi, l-ai pierdut pe "Eu-Sunt"! Dar tu nu eşti când îţi spune mintea asta? Nu ce spune mintea aştepţi tu! Nu confirmarea de la minte - că o să aştepţi până la Sfântu' Aşteaptă - ci ca ce anume exişti Acum, în această secundă? Ştiţi când, în special, apare această senzaţie că l-ai pierdut pe "Eu-Sunt"? Când apare o emoţie puternică şi pleci cu emoţia aceea şi începi să faci un construct. Dacă toate constructele pe care mintea le face despre Prezenţă sunt văzute ca nefiind Prezenţa, atunci ceea ce rămâne, este însăşi Prezenţa. Lui "Eu-Sunt" i se întâmplă vorbirea, trăirea, experienţele şi aşa mai departe. Iar Acela în care inclusiv "Eu-Sunt" se întâmplă să apară este Supremul, este Transcendentul, Dumnezeu Tatăl Nemanifestat, pe care noi o să-L fim, după ce acest simţ de A-Fi se va reîntoarce Acasă.

Atmaji Maharaj în "Eu-Sunt" poate fi pierdut?, Partea 3
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

O nouă zi

Când dimineaţa mă trezesc şi privesc la cer.
Văd soare, nori şi cum cad stropi reci din el.
Văd copaci şi câmpii înverzite,
Văd oameni harnici, cu suflete înflorite.

Când dimineaţa mă trezesc
Şi privesc în ochii tăi, mamă,
Văd atâta bunătate, văd un sfârşit de iarnă,
Care şi în sufletul meu încet se destramă.

Când dimineaţa mă trezesc şi deschid ochii încet
Şi văd cum o zi nouă se naşte, dispare orice regret.
Atunci mă simt ca Iisus în zi de Paşte.

poezie de Vladimir Potlog (29 martie 2024)
Adăugat de Vladimir Potlog
Comentează! | Votează! | Copiază!