Viaţa e felul acela de a te numi supravieţuitor

revii de undeva de unde lumea te-a întors pe dos
bezmetic umbli cu ochii închişi găseşti drumul spre casă
fără copaci fără triluri lovindu-te de umerii necunoscuţilor
fără zâmbet fără chef ascultând propriile bătăi din trup de pe trotuar
schiţând grimase de oboseală ori indiferenţă gesticulând acea dezaprobare
pentru toate câte cad peste oraş peste locuitorii lui începând cu strada
nu te dezminţi de aversiunea pentru mirosuri ieşite să-ţi taie calea
mai ceva decât pisica neagră fiindcă nici ea nu mai suportă altceva decât acoperişurile
zbenguiala în pajişte după fluturi şi bondari
ori printre flori săltând în loc să toarcă firul vieţii

te întorci din lumea largă într-un autobuz hodorogit care mai mult clămpăne decât rulează
nimeni nu priveşte în ochi pe nimeni niciun bărbat nu mai oferă locul vreunei femei
s-au terminat toţi mulţumeştii la intrarea în lume
ne ţinem de bare ne ţinem de coduri fără maniere
coborâm şi urcăm aceste mecanisme care ne poartă vremelnic
ticăie timpul în timpane se prefac a nu auzi nimic din ce doare
zebrele sunt pentru oameni preferă să nu facă altceva decât să se mişte independent
rotocoalele celor care trag pe nări ne afectează pasiv mă întreb dacă
mai există oameni sănătoşi am numărat cum se numără oile când n-ai somn
farmacii un fel de dovezi ale scrântelii generale nu mai concurează
la sănătate nu există podiumuri premii şi alte poezii stupide

câteva saluturi se rup în muţenie le estompează maneaua curentă
poşta a întârziat să trimită bezele recomandate
îmi găsesc răvăşite complimentele trimise din depărtări
mă frământă întrebarea de ce ne obişnuim cu răul
urc de cum aş avea nişte pietroaie picioarele nu mă ascultă
şi inhalez la greu mirosul de acru fiecare uşă ascunde ceva foarte vechi
la uşa mea singurătatea nici nu se mai uită pe vizor deschide veselă mă îmbrăţişează
cât de mare se poate face dorul plecat din zori şi până în clipa când zănateca îţi sare de gât

poezie de Ottilia Ardeleanu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Viaţa e felul acela de a te numi supravieţuitor

revii de undeva de unde lumea te-a întors pe dos
bezmetic umbli cu ochii închişi găseşti drumul spre casă
fără copaci fără triluri lovindu-te de umerii necunoscuţilor
fără zâmbet fără chef ascultând propriile bătăi din trup de pe trotuar
schiţând grimase de oboseală ori indiferenţă gesticulând acea dezaprobare
pentru toate câte cad peste oraş peste locuitorii lui începând cu strada
nu te dezminţi de aversiunea pentru mirosuri ieşite să-ţi taie calea
mai ceva decât pisica neagră fiindcă nici ea nu mai suportă altceva decât acoperişurile
zbenguiala în pajişte după fluturi şi bondari
ori printre flori săltând în loc să toarcă firul vieţii

te întorci din lumea largă într-un autobuz hodorogit care mai mult clămpăne decât rulează
nimeni nu priveşte în ochi pe nimeni niciun bărbat nu mai oferă locul vreunei femei
s-au terminat toţi mulţumeştii la intrarea în lume
ne ţinem de bare ne ţinem de coduri fără maniere
coborâm şi urcăm aceste mecanisme care ne poartă vremelnic
ticăie timpul în timpane se prefac a nu auzi nimic din ce doare
zebrele sunt pentru oameni preferă să nu facă altceva decât să se mişte independent
rotocoalele celor care trag pe nări ne afectează pasiv mă întreb dacă
mai există oameni sănătoşi am numărat cum se numără oile când n-ai somn
farmacii un fel de dovezi ale scrântelii generale nu mai concurează
la sănătate nu există podiumuri premii şi alte poezii stupide

câteva saluturi se rup în muţenie le estompează maneaua curentă
poşta a întârziat să trimită bezele recomandate
îmi găsesc răvăşite complimentele trimise din depărtări
mă frământă întrebarea de ce ne obişnuim cu răul
urc de cum aş avea nişte pietroaie picioarele nu mă ascultă
şi inhalez la greu mirosul de acru fiecare uşă ascunde ceva foarte vechi
la uşa mea singurătatea nici nu se mai uită pe vizor deschide veselă mă îmbrăţişează
cât de mare se poate face dorul plecat din zori şi până în clipa când zănateca îţi sare de gât

poezie de Ottilia Ardeleanu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Un nimic pentru oricine...

E greu în lumea asta slută, să te strecori printre elite, când cei sus-puşi, infatuaţii nu fac decât să te evite...
Se cred superiori şi nasul îl poartă-n sus, că le miroase poemul tău cu rimă-a mus, iar ei au versul alb în oase...
Aruncă vorbe la-ntâmplare, fără majuscule şi punct... ce cratimă, ce întrebare? Ei au decorul lor disjunct,
În care nu au loc sărmanii şi fără pile eşti un prost, un nimeni printre toţi golanii, deşi ei mai golani au fost...
Când ai bun simţ şi n-ai tupeul de-a te-nfoia ca un păun, înjuri de mamă ADN-ul, că n-ai o genă de tăun...
Rastelul ţi-este fără arme şi nici să tragi nu ştii măcar, şi fără gloanţe şi port-arme şi fără bani în buzunar
Eşti un nimic pentru oricine, dar mai ales pentru juraţi... ei te condamnă la ruşine deşi sunt cei mai necuraţi...
E greu în lumea asta mare, să şerpuieşti printre-aroganţi, când ai ghiulele la picioare şi-n jurul tău, doar intriganţi...

poezie de Violetta Petre
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ca să fii rege

Ca să fii rege peste animale, nu-i cine ştie cât.
Trebuie doar să fii mai puternic decât ele. Şi-atât.

Ca să fii rege peste păsări este puţin mai greu. Dar frumos.
Trebuie să zbori mereu mai înalt decât ele, niciodată mai jos.

Ca să fii rege peste flori, trebuie să scoţi la hotare mărăcinii şi spinii,
Şi, mai ales, trebuie să înmiresmezi către lume mai mult decât crinii.

Ca să fii rege peste stele, trebuie să te aşezi printre luceferi-călător spre Orion,
Şi, reprivindu-te de jos, să fii mai luminos decât oricare. Şi fără tron.

Ca să fii rege peste ape şi vânt, trebuie să înveţi osanale, ca îngerii,
Şi să le-aduci pe pământ, alinare pentru lacrima orbilor din Valea Plângerii.

Ca să fii rege peste oameni, este mai greu decât toate altceva.
Trebuie să trăieşti şi să mori pentru ei, învăţându-i ce-nseamnă a iubi, a ierta...

Dar, cel mai minunat este să poţi fi rege peste tine însuţi,
Atunci când alegi binele, fie din bucuria altuia, fie din plânsu-ţi.

Şi să încheiem înţelept şi frumos. Şi, mai ales, cum se cuvine.
Încoronarea ta o face Hristos, când mergi pe drumul dintre rău şi bine.

În clipa aceea, Veşnicia te cumpăneşte.
Dacă vrei să fii rege, alege binele!
Hai, grăbeşte!

poezie de Benone Burtescu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Altceva

ceea ce îmi exprimi tu
e altceva

altceva decât ceea ce electrizează alte inimi
altceva decât ceea ce face natura să înflorească
altceva decât ceea ce adună laolaltă lumea în biserici

ceva ce într-o poezie s-ar simţi ca într-o menghină
ceva mult mai presus de ceea ce oamenii profanează adesea
mutându-şi sufletele sumar îmbrăcate
de la o adresă la alta
ceva mult mai îmbietor decât orice expresie a luminii
ceva ce nici un muritor nu poate exprima cu acurateţe

da. altceva
altceva decât un zăcământ neexploatat de inspiraţie
altceva decât un simplu capriciu al sângelui meu adesea efervescent
altceva decât o simplă podgorie de dorinţe
care se aşteaptă degustate

ceea ce îmi exprimi tu
nu se spune, nu se vede, nu se-aude
este o extensie a infinitului în simţuri
este dorul sfinxului de apă
este pofta nou născutului de viaţă
este ceea ce, întins într-o grădină primăvara
îşi imaginează orbul
despre flori

poezie de Gabriel Petru Băeţan din volumul de versuri Headshot
Adăugat de Gabriel Petru Băeţan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Viaţa te testează grav. Des. Fără milă şi fără niciun sentiment de compasiune. Dacă se poate să renunţi şi să crapi, nu faci decât să te încadrezi în firescul mamei natură. Cei care reuşesc în viaţă nu sunt firescul, ci sunt excepţia. În natură avem dovada că perseverenţa bate totul, inclusiv testul timpului. Apa în timp erodează cele mai dure materiale solide şi îşi croieşte drum. Oameni care nu reuşesc, renunţă. Există aspecte ale vieţii în care ar fi o prostie să perseverezi şi ţine de discernământ şi de alegere personală când perseverezi şi când nu. Cred că nimeni nu e în măsură să îţi spună când să te opreşti, decât inima ta. Dacă perseverezi o viaţă întreagă într-un lucru, doar tu poţi spune dacă a meritat sau nu. De aceea, este important să îţi alegi bătăliile punând întrebarea: "Îmi place să mă lupt şi să perseverez indiferent de rezultate?" Când găseşti acel obiectiv, vis şi domeniu în care poţi face asta, nu te opri până când cedează viaţa sau ţi se termină ţie timpul pe Pâmânt. Aşa fac oameni care reuşesc. Restul, nu lasă nicio urmă şi trec precum puful de păpădie.

citat din Pera Novacovici
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

* * *

mai întâi o singură zi
o singură noapte
fără niciun cuvânt
fără nicio literă
nimeni să nu spună ceva
pe întreaga planetă
liniştea să ţipe doar
înlăuntrul fiecăruia
de mâini să ne strângem
de suflete să ne ţinem
ochi în ochi să învăţam să ne tolerăm
crezurile dorinţele iubirile
mai apoi să facem asta o săptămână
o lună
un an
până vom fi iarăşi ce-am fost
OAMENI
chiar şi mai mult decât atât

poezie de Adrian Păpăruz
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

* * *

mai întâi o singură zi
o singură noapte
fără niciun cuvânt
fără nicio literă
nimeni să nu spună ceva
pe întreaga planetă
liniştea să ţipe doar
înlăuntrul fiecăruia
de mâini să ne strângem
de suflete să ne ţinem
ochi în ochi să învăţam să ne tolerăm
crezurile dorinţele iubirile
mai apoi să facem asta o săptămână
o lună
un an
până vom fi iarăşi ce-am fost
OAMENI

chiar şi mai mult decât atât...

poezie de Adrian Păpăruz
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

De când e lumea şi pământul, există o categorie sufletească de oameni puşi pe capătuială, pentru care banul e mai presus de orice, e singura valoare în care cred şi căreia i se închină, pentru că banul e cel mai bun prieten, cel mai bun protector, el n-are miros şi deschide toate uşile. Şi cum omul, spre deosebire de animale, mănâncă mai mult decât pentru a-şi astâmpăra foamea, bea mai mult decât pentru a-şi astâmpăra setea, face amor nu numai pentru a-şi reproduce specia, ucide cu premeditare, fără să-şi mănânce prada, acumulează mai mult decât ar avea nevoie chiar pentru un trai îmbelşugat, e rapace, pentru că acumularea îi dă senzaţia de siguranţă şi de superioritate asupra altuia. Asta dovedeşte cât de puţin evoluează mentalitatea oamenilor.

Ileana Vulpescu în Arta conversaţiei
Adăugat de Alexandra Mihai
Comentează! | Votează! | Copiază!

Întreb care din două – viaţa civilizată sau cea naturală – este mai susceptibilă să devină de nesuportat celor care o trăiesc? Aproape că nu vedem în jurul nostru decât oameni care se plâng de existenţa lor; şi mai mulţi sunt aceia care nu se plâng, deşi sufletul le e plin de aceasta; îmbinarea legilor divine şi omeneşti abia dacă este de ajuns pentru a împiedica dezordinea. Concluzia va fi că, rătăcind prin păduri, fără meşteşuguri, fără grai, fără locuinţă, fără război şi fără legături, fără a avea nevoie de semenii săi şi fără a avea vreo dorinţă de a le face rău, poate fără a recunoaşte vreodată pe vreunul dintre ei în mod individual, omul sălbatic, prea puţin supus pasiunilor şi fiindu-i de ajuns lui însuşi, nu avea decât sentimente şi cunoştinţe cu această stare.

Jean-Jacques Rousseau în Discurs asupra originii şi fundamentelor inegalităţii dintre oameni (1755)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Când concepem substanţa, concepem numai un lucru care există în aşa fel, că nu are nevoie decât de el însuşi pentru a exista. Aici pot exista nelămuriri în ceea ce priveşte explicarea cuvintelor: a nu avea nevoie decât de el însuşi: căci, la drept vorbind, nu există decât Dumnezeu care să fie astfel şi nici un lucru creat nu poate exista nici o singură clipă fără a fi susţinut şi menţinut prin puterea lui. Dar pentru că între lucrurile create unele sunt de aşa natură că nu pot exista fără altele, noi le distingem pe acestea de cele care n-au nevoie decât de ajutorul obişnuit al lui Dumnezeu, şi le numim substanţe, iar pe celălalte le numim calităţi sau atribute ale acestor substanţe.

Aristotel în Despre suflet
Adăugat de Adina
Comentează! | Votează! | Copiază!

Doliu

Mai mult, tu nu vei mai vedea
Nimic, nici cer, nici flori.
S-au prăfuit din zarea ta,
Ca nişte nori.
Nici zare nu vei mai avea,
Nici ochi cu care s-o măsori
În geamuri prin perdea.
De-acum străină mâna ta
Îţi va şedea deoparte,
Ca un condei, pe undeva,
Alăturea de-o carte.
Şi ochii tăi, de gura ta,
Vor trece mai departe,
Decât un nufăr de o stea.

Orbit-a viaţa şi, cu ea,
Şi cântecul şi luna,
Şi unda-n care strălucea
S-a stins pe totdeauna.

Tu pentru veci nu vei mai fi,
Şi-ai fost, cumva, vreodată?
Pustiul mă învălui,
Când sub un plop mi se trezi
Tot dorul de-altădată!
Durerea mi se pierde-n fum,
Tot căutând un vreasc de rost
Într-aste drumuri fără drum,
În care toate doar au fost,
Şi nu mai sunt acum.

poezie celebră de Tudor Arghezi
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cerul şi Pământul nu au vreo preferinţă pentru o făptură, le consideră pe toate ca ceva egal. Înţeleptul nu preferă pe nimeni, el priveşte poporul ca pe un tot. Văzduhul ce se desfăşoară între cer şi pământ este foalele fierarului, este gol şi fără de sfârşit. Mişcarea armonioasă perpetuă naşte toate fiinţele, lucrurile şi stările. A vorbi mult despre Tao fără să-l cunoşti nu duce decât la oboseală. Mai bine să se descopere şi să se păstreze calea de mijloc, căci aceasta permite realizarea efectivă a lui Tao.

Lao Tse în Tao Te King, 5
Adăugat de Lucian Velea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ciobanii fumau, aşezaţi pe nişte pietre. Era cald şi mirosea a răşină, a flori de vară, a singurătate. Şi mai era un miros, un miros care avea să-mi dea dependenţă, cea mai nasoală dependenţă din viaţa mea, una mult mai atroce decât alcoolul, decât drogurile, decât sexul, decât iubirea, decât narcisismul, decât orice. Dependenţa asta era cel mai greu de înţeles şi de acceptat de către oameni. Oamenii nu-şi doreau ceea ce-mi doream eu, ba chiar, dimpotrivă, dependenţa mea de mirosul ăsta era pentru ei cel mai teribil coşmar, fiindcă îi arunca într-un loc de unde trebuia să se descurce singuri, erau obligaţi să trăiască fără păpuşar, fără reguli impuse de alţii. Dependenţa asta mă împingea pe un drum pe care aveam să păşesc singur. Să sufăr, să mă reneg, să mă întorc înapoi, să mă ridic şi să pornesc din nou, să blestem, să îmi doresc să mor, să îmi doresc să trăiesc mai mult decât şi-a dorit-o vreodată o fiinţă umană. Acolo, sub luna mare şi galbenă, lângă câinii ciobanilor, unde nu îmi puneam problema ce voi face mâine, pe ce drum o voi apuca, mirosea a libertate.

Cristina Nemerovschi în Ani cu alcool şi sex
Adăugat de Dreams in Black and White
Comentează! | Votează! | Copiază!

Urme, în timp, ale unei alte

am adunat câteva cuvinte pe care nu le mai folosesc –
câteva cuvinte uzate, bancnote vechi, ieşite din uz
ca hârtiile albastre de o mie de lei
pe care le-am găsit intr-o zi în haina bunicii.
ce bine ar fi, m-am gândit, dacă trecutul ar putea fi răscumpărat
cu hârtiile de cincizeci de mii şi de zece şi de o mie de lei
toate rămase nefolosite de la eclipsă.
ce bine ar fi dacă trecutul ar putea fi răscumpărat
măcar în parte cu toate posibilităţile rămase nefolosite
ca nişte baloane vechi în care nimeni n-a suflat aer
şi de care nu s-a bucurat nimeni
aşa cum nimeni n-a gustat din bomboanele tăvălite în pudră de ciocolată amară
pe care bunica le-ar fi putut cumpăra de la magazin.
câteva cuvinte, câteva mii de lei rămase nespuse, rămase nefolosite de prea multă vreme,
uitate undeva unde ceva ar fi putut începe,
unde s-ar fi putut deschide o rană
numai ca să se vindece
unde ceva ne-ar fi tăiat răsuflarea
sau ar fi deşteptat în noi acele gesturi, acele trăiri
de care întineresc până şi oamenii cei mai bătrâni.
acum, când adun toate cuvintele astea care au rămas
de atât de mult timp nespuse încât, rostindu-le azi,
mi se par scofâlcite ca nişte mere stricate,
îmi dau seama că viaţa mea e plină de hârtii albastre de o mie de lei
împrăştiate peste tot, de hârtii portocalii de cinci mii,
de hârtii de o sută de mii pe care nu le-am folosit niciodată
şi cu care nu voi mai putea cumpăra niciodată nimic.
şi toate bancnotele astea sînt ţesute în trecutul meu
ca nişte ochiuri pe dos într-un model foarte complicat
din care e foarte greu să înţelegi ceva
iată, părinte, nimic n-a rămas necheltuit sau nespus,
nimic n-a rămas netrăit, nimic nu poate fi adus împotriva fiinţei mele
i-a strigat fiul risipitor tatălui
şi tatăl l-a îmbrăţişat şi a tăiat viţelul cel gras
bucurându-se.
iată, părinte, am pierdut şirul celor nefăcute,
celor nespuse, celor netrăite
aş fi spus eu, gândindu-mă la toate acele hârtii albastre
de care am uitat aproape cu totul şi în care viaţa mea a fost de tot atâtea ori amânată
lăsată pe altă dată, nerostită până la capăt
iată, părinte, neîntregul fiinţei mele
aş fi strigat eu,
Vindecă-mă!
dar unele minuni nu le poate face nimeni
aţa nu se mai înfăşoară niciodată în ghem
ci ne scapă încet printre degete
până când nu mai rămâne din ea nimic
afară de câteva bancnote albastre de o mie de lei
ca nişte cioturi, ca nişte urme, în timp, ale unei alte vieţi
tot a ta, dar pe care n-ai apucat s-o trăieşti niciodată.

poezie de Paul Gabriel Sandu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tao

Tao este drumul şi drumeţul. Drumul fără început şi fără sfârşit pe care îl bătătoresc toţi muritorii, dar pe care nimeni nu l-a creat, căci drumul acesta este viaţa însăşi. El este totul şi nimic. Din el purced toate, toţi trec pe aici, îndreptându-se spre acelaşi infinit, se adaptează lui, ca să se întoarcă tot acolo de unde au plecat. Este un pătrat fără colţuri, un sunet pe care auzul nu-l poate percepe, o imagine cu forme neînchegate. Este o plasă imensă ale cărei ochiuri sunt largi ca nesfârşitul mărilor, şi totuşi nimic nu se poate strecura printre el. Este sanctuarul unde îşi găsesc cu toţii refugiu. Nu este nicăieri, dar nu e nevoie să te uiţi pe fereastră, ca să-l vezi lângă tine. De la el înveţi taina să nu mai doreşti dorinţe, ci să laşi lucrurile să-şi urmeze cursul lor. Este cel care se umileşte pentru a se mântui, căci cel ce se umileşte se va înălţa şi trufaşul se va umili. Decăderea este însăşi esenţa succesului, iar succesul nu este el însuşi decât o intermitenţă a decăderii, căci cine ţi-ar putea spune dinainte clipa când înfăţişarea unui lucru va întoarce cealaltă faţă. Cel care tânjeşte după dragoste, o va găsi în liniştea şi inocenţa începutului. Blândeţea asigură izbânda celui care atacă şi mântuire celui care se apară. Ca să fii puternic, va trebui să-ţi înfrângi înainte de toate, propriile tale porniri.

definiţie de W. Somerset Maugham în Fumul amăgirilor, XLVIII
Adăugat de Oana Dima
Comentează! | Votează! | Copiază!

Viaţa te testează grav, des, fără milă şi fără nici un sentiment de compasiune. Dacă se poate să renunţi şi să crapi, nu faci decât să te încadrezi în firescul mamei natură. Cei care reuşesc în viaţă nu sunt firescul, ci sunt excepţia. În natură avem dovada că perseverenţa bate totul, inclusiv testul timpului. Apa, în timp, erodează cele mai dure materiale solide şi îşi croieşte drum. Oamenii care nu reuşesc, renunţă. Există aspecte ale vieţii în care ar fi o prostie să perseverezi şi ţine de discernământ şi de alegere personală când perseverezi şi când nu. Cred că nimeni nu e în măsură să îţi poată spună când să te opreşti, decât inima ta. Dacă perseverezi o viaţă întreagă într-un lucru, doar tu poţi spune dacă a meritat sau nu. De aceea, e important să îţi alegi bătăliile punând întrebarea: "Îmi place să mă lupt şi să perseverez indiferent de rezultate?" Când găseşti acel obiectiv, vis şi domeniu în care poţi face asta, nu te opri până când cedează viaţa sau ţi se termină ţie timpul pe Pământ. Aşa fac oamenii care reuşesc. Restul nu lasă nici o urmă şi trec precum puful de păpădie.

citat din Pera Novacovici
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vine o zi

Vine o zi când zidurile cad singure
fără să aştepţi surparea timpului;

printre file plânse
găseşti sufletul îngălbenit

aerul ia forma gurilor uscate
coşi cămaşa cu flori false
ieşind în lume
desculţ
departe
sfâşiat
în zile impare

nu ai urechi pentru urletul deşertului
nici să priveşti înapoi
nu ai timp să numeri gânduri
nici să-ţi faci mătănii

paşii trec dincolo de ruine
în lumea pe care ai lăsat-o într-un ieri
fără indigo
fără sunete
cu-aceeaşi privire aşteptată
de valize cu ceaţă

credeai că nămolul ascunde numai nuferi
că orice piatră se poate şlefui?

fii veselă, toamnă,
sunt mai galbenă ca tine!
uite
îţi las cămaşa mea
s-o împarţi celor ce vor rămâne.

poezie de Luisa Neruţ
Adăugat de Georgeta Vişovan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Oare, de ce?

în fiecare zi există o altă zi
şi-n fiecare din noi
există o zi
în care se moare
nimeni şi nimic
nu o poate ocoli
nici oamenii fără gânduri
nici însuşi Dumnezeu

e un spaţiu rezervat şi nu insist

traversez singurătăţi şi învăţ
cum se moare
în înţelesul meu
un răsărit fără margini
şi fără intersecţii

oare de ce se moare fără ca timpul
să-ţi îngăduie
să te cunoşti pe tine însuţi?

poezie de Teodor Dume (2015)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Enghidu

A murit Enghidu, prietenul meu,
care ucise cu mine lei.
(din poemul Ghilgameş)

I

Priveşte-ţi mâinile şi bucură-te, căci ele sunt absurde,
Şi picioarele priveşte-ţi-le, seara, drept cum stai,
Atârnând spre lună.
Poate că sunt mult prea aproape ca să mă vezi,
Dar şi aceasta e altceva decât nimic.
Mă voi face depărtare, ca să-ţi încap în ochi,
Ori cuvânt, cu sunete de mărimea furnicii,
Ca să-ţi încap în gură.
Pipăie-ţi urechea şi râzi şi miră-te că poţi pipăi.
Pe mine însumi mă dor, în scurtă trecere.
Mi-am întins privirea şi ea a întâlnit un copac,
Şi el a fost!
Umerii priveşte-mi-i, şi spune-ţi că sunt cei mai
Puternici pe care i-ai văzut, după iarbă şi bivoli,
Căci fără pricină sunt aşa.
Cu ei mut depărtarea, ca pe un sac de piele
La moara de vânt.

De-aceea când mă ard în străfundul ochilor
Niciodată atinsele de mine lumini,
Suava durere albastra-mi întind peste creştet,
Să-mi ţină loc de cer.
Şi dacă mă dor pe mine însumi, cu râuri,
Cu pietre, cu o dungă de mare,
Atât cât să-mi fie toate un pat,
Totdeauna neîncăpător gândului meu
În veşnică creştere, o, n-am să ştiu că şi tu
Te dori pe tine asemeni, şi nu eu sunt acela
Cu care vorbesc!

II

Ca să fie ceva între noi, altcineva - sau eu
Însumi - am botezat ceea ce eu însumi făcusem,
Rănindu-mă,
Mereu împuţinându-mă, mereu murind,
Cu vorbe de buzele mele spuse.
Şi pentru durerea cea mare, albastru i-am zis,
Tot fără pricină, ori numai pentru că aşa mi-au
Surâs buzele.
Te-ntreb, oare tu, dacă asemenea ai spus, surâzând,
Cărei alte dureri ai spus astfel?
Desigur, înălţimea pe care-am azvârlit-o din ochi,
Ca pe o suliţă fără întoarcere,
Tu altcum ai mângâiat-o, pentru că mâinile tale,
Gemene cu ale mele, sunt absurde, şi-ar trebui
Să ne bucurăm de aceste cuvinte trecând
De pe o gură pe alta ca un rău nevăzut,
Căci ele nu există.
O, prietene, cum este albastrul tău?

III

Joc de treceri, mai iuţi, mai încete,
Pentru ochiul meu odată cu mine creându-i pe
Arbori, pietrele şi râul,
Deasupra mai încetului meu trup
Atârnându-se de gând, asemenea caprelor, seara,
De funie.
Timpul, el singur peste tot, eu însumi,
Şi după aceea.

IV

Şi când toate se şterg, ca într-o scoică mările,
Nimic nemaifiind, decât în ochii celor
Ce nu sunt, trecerea durerii în trecerile
Timpului, o, prietene, asemenea fiind altcuiva,
Eu nu voi mai fi, căci un lucru asemenea altuia
Nu există.
Ceea ce e unic el însuşi se doare pe sine, măsurând ca la toance,
În munţi, trecerea timpului,
Ştiindu-se singur,
Schimbând cu jur-împrejurul lui nume de lucruri.

V

Ceea ce nu e fără de margini este,
Pretutindenea călătoreşte, pete mari întâlnind
Cărora Timp le spun.
Ceea ce nu e pretutindenea este, picioarele
Mi le soarbe până la genunchi, colţul inimii
Mi-l izbeşte, pe gură îmi dansează.
Ceea ce nu e fără de Timp este, ca amintirea.
E asemenea văzului mâinilor, asemenea
Auzului ochilor.

VI

Eu mor cu fiecare lucru pe care îl ating,
Stelele rotitoare ale cerului, cu privirea;
Fiecare umbră pe care o arunc peste nisip,
Sufletul mai puţin mi-l rămâne, gândul
Mai lung mi-l întinde; fiecare lucru
Îl privesc cum aş privi moartea, rareori
Uit aceasta, şi-atunci, din nimic fac dansuri
Şi cântece, împuţinându-mă şi smulgându-mi
Bătaia tâmplelor, ca să fac din ea coroane de mirt.

VII

Ieşi din cort, prietene, să stăm faţă în faţă,
Privindu-ne, să tăcem împreună, mereu întrebându-ne
În sine celălalt dacă e,
Şi cum pe sine însuşi se simte.
Joc de-a rostogolul, cu pietrele,
De undeva stârnite, spre altundeva.

poezie celebră de Nichita Stănescu din Dreptul la timp
Adăugat de Enache Andreia
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cât despre domnişoara doctor Stela, apartamentul ei fiind situat la etajul 13, nu luase seama la zarva din jurul blocului, pe care nici n-o observase, iar când ieşise din casă, era linişte, deci, coborî scările fără a-şi face griji, asta doar până la etajul şapte, de unde se văzu "acostată" de oameni necunoscuţi care încă mai gâfâiau; urcaseră scările cu aparatura destul de grea după ei... Stela se miră, mai ales că pe măsură ce cobora, numărul reporterilor creştea. Plecase singură, părinţii ei spunând că vor veni ceva mai târziu, iar ea de abia reuşi să ajungă la parter, apoi afară... Aici însă, vai! Erau şi mai mulţi oameni care o înconjurau insistent de peste tot, tare gălăgioşi. Aproape că nu înţelegea nimic din ce i se spunea, dar din când în când mai răspundea la câte o întrebare pe care i se păruse că o auzise, mai semna pe câte o foiţă ivită ca de nicăieri, de parcă ar fi completat reţete pentru pacienţi necunoscuţi şi de abia înainta, cu greu, urmată de mulţimea de oameni. Reuşi cu greu să urce într-o maşină, fără a-şi da seama dacă, într-adevăr, era un taxi. Durase însă mai mult de o oră şi jumătate până să ajungă în acea maşină şi nu avea de gând să coboare.

citat din romanul Proxima, Partea I: "O misiune specială" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!