Saturn monumental

Glasul tău ce mă priveşte nostalgic mă alungă într-un cuib de vrăbii
şi îngrijorat parcă vorbeşte singur într-o mulţime de copaci...
El se plimbă cu două reviste în mână, undeva, printr-un material pictat al cartierului tăcut dintr-un pas înalt, etern...
Iar eu,
în toată mulţimea asta de copaci te privesc şi n-am curajul să-ţi vorbesc...

Într-un monumental abstract şi rotunjit la colţ te iubesc atât de imposibil,
atât de monumental,
iar tu, neştiind numele meu
îmi respingi fiecare rimă în vers alb...

Hai să ne ţinem de mână şi să fugim amândoi într-o primăvară anterioară...
Ştiu că ai iubită şi mă rup în două săptămânile ei,
dar promit că n-am să postez nimic pe instagram şi nici pe marte, să nu ştie nimeni nimic de noi...

Ar fi ciudat, probabil nu i-aş spune mamei, nu m-ar crede atât de detaşată de pământ...
Aş pleca pur şi simplu...
Mi-aş lua un rucsac de camping şi aş pune acolo două, trei vise încurcate în culori acrilice...
Mă gândeam să luăm maşina ta, dar cred că mai romantică e o rulotă albă, ruginită...
Să fugim pe altă planetă cu ea!
Să ne facem casă din motive florale pe inelele lui Saturn şi să locuim acolo,
să nu mă pui să gătesc, te rog!
Probabil l-aş da foc lui Saturn şi am fi nevoiţi să plecăm din nou pe altă planetă...

Atâtea vise şi totuşi imposibilul îmi spune că nu-i posibil ceea ce-mi doresc, dar nu-i ilegal să visez şi să-mi doresc monumental o iubire cântată la pian pe Saturn...

poezie de Tiana Badea
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Planeta de diamant

În sistemul solar personal
Am găsit printr-un studiu banal
O a zecea planetă prezentă
Şi-o privesc telescopic atentă.

E-o planetă din pur diamant
Pentru soare e soţ şi amant
Se roteşte-n cadenţă şi-ar vrea
Să-ameţesc pe orbită cu ea.

N-am crezut că-i atât de aproape
Mii de ani de lumină străbate
Într-un ceas fiindcă drumul nu-i greu,
Ea era lângă mine mereu.

O planetă se-nvârte cu noi,
Ne rotim într-un dans amândoi.
N-am putea să strivim niciodată
Diamantul din casa de piatră.

poezie de Gigi Stanciu
Adăugat de Gigi Stanciu
Comentează! | Votează! | Copiază!

În lacrimi, în poeme

În lacrimi,
în poeme...
Te găsesc într-o discuţie cu indecizia,
te găsesc într-un viitor străin, prizonierul soarelui...

Unde eşti acum?
Când eu mor în finalul de vineri de dorul tău absurd...

De ce nu eşti acum?
Lângă mine să poţi vedea în trei silabe tot ceea ce vreau într-o singură poezie...

Eu vreau acum.
Să-ţi vorbesc negru
undeva pe-un câmp de nori,
unde vorbesc eu
iar tu nu-mi spui doar ziua bună...

În lacrimi,
în poeme...
Te strig cu toată fiinţa mea nebună,
cu o obsesie în vene
ce nu-mi permite să fac abstracţie de timp şi să aştept imposibilul...

Poate că,
într-un mal spart în toracele valurilor
mă abţin să nu mai scriu mâine
scrisori vizibile ochilor tăi...

Poate nu,
acum cred că nu se poate povesti nimic despre noi, inexistenţii anilor mei de uitare absolută,
dar în povestea mea de la pământ la cer
îţi voi rosti de fiecare dată numele...

Poate nu ştiu
şi mi-e frică
de neputinţă şi atât.

Poate nu ştiu
şi mi-e dor
de nenumăratele dorinţe
ce mă urăsc bătrână...

În lacrimi,
în poeme...
Tu exişti perfect şi imperfect
doar pentru mine...

poezie de Tiana Badea
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Parada muştelor

M-aş ofili în toate sertarele durerii
unde ard cromatic visele-n galbenul amar-mortal;
iar eu, literă fără casă
îmi beau crematoriul pe la marţi şi jumătate...

Mă tem de Septembrie
o doamnă trecută de vârstă a treia
mi-a zis mai de mult că m-am născut pentru a mă urî oamenii înalţi...

Mă iubeşte furtuna manuscriselor roşii
atât de tare încât îmi pune arta la picioare,
dar Dumnezeu poate nu a vrut să mă iubească poemul...

A vrut să mor...
Să mor cu bricheta în mână, să nu-mi aprind aplauzele.
A vrut să fiu cenuşă de poet acum două vieţi,
Iar azi, uite-mă verighetă de damă...

Doar un cadavru de zăpadă
mai dă târcoale-n fantezii amnezice
uşii mele de verdeaţă...
Şi cântă non-stop la chitară de parcă nu exist în faţa lui...
Iubitule, îţi promit că n-am să scriu nimic despre tine,
îţi promit că-mi voi găsi şi zâmbetul şi inspiraţia în braţele nefiinţei...

Reflecţia-n fereastră îmi cântă minciuna înainte să închid ochii pentru tot eternul tău pe pământ...
Şi totuşi simt că nu s-a tipărit sfârşitul,
Şi totuşi încă simt ceva...

Dragul meu,
parada muştelor se încadrează în două silabe speriate...
Eu am încredere în tot nordul ei
iar pentru sud doar Albă ca Zăpada poate să-mi confirme puterile...

poezie de Tiana Badea
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Aşa m-am născut

Universul a tuşit o dată
ca să iasă Adam,
de două ori pentru Eva,
că se înţepenise cu picioarele printre meteoriţi
şi nu mai vroia să iasă,
şi după încă vreo câteva icnete uite că se umpluse deja Pământul de mormoloci,
care mai de care mai mândru şi mai împopoţonat cu gânduri de bine;
la mine deja avea pneumonie severă de gradul I,
aşa că am ieşit nu din două, ci din câteva tusete
împrăştiate printre copaci
şi până să mă adun, săraca, de printre crengi,
hop şi tu cu basmele tale
despre cineva numit dumnezeu
şi te-am crezut, încă neadunată,
încă strângând unghii şi degete,
te-am crezut şi am pornit după tine
pentru că te iubeam un pic
şi pentru că şi tu mă iubeai, în aceeaşi măsură,
şi-apoi într-o zi s-a făcut atâta linişte,
într-o zi universul n-a mai tuşit.
Ne priveam stingheri,
tu cu cartea în mână,
eu cu-ale mele,
întrebându-ne dacă ne vom mai naşte vreodată într-un alt univers,
înţelegând în sfârşit de ce pentru mormoloci nu există eternitate,
şi parcă temându-ne să ne recunoaştem, unul în altul,
şi de-atunci n-am mai deschis nici un ochi,
deşi adunasem o traistă întreagă,
nici n-am mai spus, nimănui, cum m-am născut împrăştiată printre copaci.
Deja se făcuse a doua zi,
copiii n-ar mai fi putut să înţeleagă,
tu însuţi te prefăceai ocupat,
eu întindeam pe pâine miere din fagure,
căutând o poveste fără final care să vă ţină aproape,
apoi am deschis geamul şi parcă l-am auzit iar tuşind,
cât pe ce să zâmbesc şi să zic "să-ţi fie de bine",
tu ai râs, copiii desenau pe mama şi tata cu braţe subţiri şi capete dezlânate,
eu am râs,
aşa m-am născut eu, de fiecare dată,
şi tu te vei fi născut în vreun fel,
numai de ţi-ai aduce aminte,
şi dacă nu-ţi aduci, nu-i nimic,
găsim noi o poveste şi pentru tine,
nu aici, nu acum, poate într-o altă dimineaţă,
înainte să alergi la servici, înainte să-ţi leg cravata cum se cuvine,
înainte să te sărut şi să-ţi spun că parcă tot mai iubesc
mormolocul ăsta din tine,
nu-i aşa?
Parcă tot mai iubesc
pentru că universul e doar o părere,
dar tu eşti al meu şi vei fi până la capătul drumului,
acolo unde vom sta în genunchi şi ne vom spune ultima şoaptă
ultimul gând înainte de a rămâne fără cuvinte,
şi dacă te întrebi ce-i cu toate acestea,
n-am răspuns, n-am sfârşit,
doar o poezie de dragoste murmurată,
adesea în doi, alteori prăbuşită în mine,
eu – tusea grea,
împrăştiata dintr-o pneumonie de gradul I
din genunile universului.

poezie de Alina Dora Toma
Adăugat de Rodica Muntea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Linişte

Atâta linişte acum
Şi atâtea lacrimi uscate.
Atâta teamă, de mă înfioară.
Şi atâtea amintiri de odinioară.

Atâta linişte, de mă înspăimântă,
Şi tot atâtea cuvinte îmi sunt rugă.
Atât sfârşit într-un nou inceput
Atâta regăsire în tot ce n-am avut.

Atâta linişte, de un perpetuum nesfârşit.
Atât zbucium între două fiinţe rătăcite.
Atâta nemurire într-o viaţă fără de trăire
Atât cât cuprinde vântul într-o adiere.

Atâta linişte cât poate cuprinde noaptea în vise,
Şi tot atâtea speranţe renasc dimineţile.
Dimineţi, punţi între noi neatinse,
Pure, descrise în cuvinte doar scrise.

Atâta linişte...

poezie de Mihai Marica
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pomanagiul

O cosmonavă, da, dar nu spre lună,
De ce-aş pleca spre-un astru prea sărac?
Saturn e o planetă foarte bună:
E singura planetă cu... colac!

epigramă de Aurel Iordache din Epigramişti români de ieri şi de azi (1975)
Adăugat de Gheorghe Culicovschi
Comentează! | Votează! | Copiază!

Als: Ce-i asta?
Rena: N-am idee.
Als: Ce fel de copaci sunt aceştia?
Rena: Nici asta nu ştiu. Ar putea fi Sequoia...
Als: Ce vegetaţie! Parcă ar fi o pădure tropicală.
Rena: Poate asta şi e...
Als: În ce zonă a globului am nimerit oare?
Rena: Probabil în America de Sud; parcă pe acolo sunt păduri de genul acesteia, cu Sequoia...
Als: Probabil...

replici din romanul "Speranţa"... dinozaurilor! de Cornelia Georgescu (2005)
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Îţi promit că n-am să iubesc pe nimeni

niciodată
cum te iubesc pe tine
cuvânt după cuvânt
zi după zi
îţi promit că n-am să trec
prin sufletul tău
ca printr-un tunel fără capăt
lovindu-mă
la nesfârşit
de ziduri
şi umbre
atât îţi promit
că voi rămâne
pentru tot restul vieţii
îngrămădindu-mi plânsul
între palmele tale
îţi promit că n-am să plec nicăieri
cu nimeni
pentru nimic
şi voi rămâne
să gust puţinul pe care mi-l dai
până la capăt
atât îţi promit
că zidurile se vor prăbuşi
lumea va învăţa să tacă
timpul se va retrage
în matca lui
şi totul va fi
aşa cum
e scris
în palmele tale

poezie de Any Drăgoianu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Hal: O să întârzii. Am nişte prieteni care cântă într-o trupă. Ei cântă de la 2 la 2.30 într-un bar din Diversey, sunt cam duşi cu pluta. Le-am promis că voi fi acolo.
Catherine: Minunat.
Hal: Toţi sunt în departamentul de matematică şi sunt foarte buni. Au un cântec pe care l-au numit "i", o să-ţi placă. Ca un fel de "i" de mână. Stau pur şi simplu şi timp de trei minute nu cântă nimic.
Catherine: Ca un fel de număr imaginar.
Hal: E glumă matematică... Acum înţelegi de ce sunt duşi cu pluta.
Catherine: Dar e o distanţă cam mare de mers cu maşina pentru a vedea câţiva tocilari cântând.
Hal: Ştii, urăsc să aud oamenii spunând asta. Nu e chiar atât de mult de mers cu maşina până acolo.
Catherine: Aşadar, sunt tocilari.
Hal: Până în măduva oaselor. Dar sunt tocilari care ştiu să se îmbrace şi să păsreze o slujbă la o universitate importantă. Unii dintre ei au trecut de la ochelari la lentile de contact. Ei chiar fac sport, cântă într-o trupă, fac sex surprinzător de des... Aşa că te fac să te gândeşti puţin la toată treaba asta cu denumirile. Tocilar, fraier, tăntălău...
Catherine: Faci parte din trupă, nu-i aşa?
Hal: Bine, fie. Cânt la tobe. Vrei să vii? Nu cânt niciodată la altceva, jur.

replici din filmul artistic Dovada, scenariu de David Auburn
Adăugat de Anamaria Licurici
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tăcerea spune multe

Uneori tăcerea spune multe,
Când nici în şoaptă n-am cum să-ţi vorbesc
Ochii tăi îmi cântă-n slove de cuvinte
Şi timpul stă pe loc atunci când te privesc,

Uneori tăcerea spune multe,
În odaia mea când singură eu stau
Iar visele-mi vorbesc atât de multe
Şi n-am la nimeni să le dau,

Uneori tăcerea spune multe,
Când cerul înstelat eu îl zăresc
Şi stele-mi vorbesc doar în cuvinte
Ce nu ştiu eu să le rostesc,

Uneori tăcerea spune multe,
Când eu la tine mă gândesc
Cum aş putea să-ţi spun fără cuvinte
Că doar pe tine te iubesc.

poezie de Cuth Hajnalka
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ioana Loredana

Numele tău face albă zăpada
numele tău creşte-n copaci
printre două lacrimi trece cascada
numai tu în cuvinte când taci

Numele tău înfloreşte-n copaci
numele tău trece ca vântul
de-ai să vrei să-mi spui ce mai faci
să-mi cauţi în inimă mormântul

Numele tău trece ca vântul
printre două lacrimi cascadă
la sfârşit iarăşi ia cuvântul
numele tău albă zăpadă

Numele tău murmură-n copaci
nu mai plânge tată în inimă taci

poezie de Costel Zăgan din Cezeisme
Adăugat de Costel Zăgan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lucian: Ştii, anul trecut aveai o părere total diferită despre mine. Aş vrea ca lucrurile să fie din nou la fel ca atunci.
Ly: Da, dar ştii că nu mai pot fi la fel ca atunci!
Lucian: Ştiu... Ia loc, te rog! Şi relaxează-te! N-am să te mănânc, pe cuvânt! Serios, nu sunt chiar un monstru... Nu mă privi atât de speriată; n-am de gând să-ţi fac absolut nimic! Nici să te sărut. Promit! Jur! Ce vrei mai mult de atât de la mine?
Ly: De ce-aş avea încredere în tine?
Lucian: De ce n-ai avea?! Ţi-am dat vreodată vreun motiv?
Ly: Da, mi-ai dat, atunci...
Lucian: Ah, atunci... Ştiu, am fost un dobitoc! Şi-mi cer mii de scuze faţă de tine, Ly, pentru acel gest necugetat! Chiar nu mă poţi ierta? Nu poţi trece peste ceea ce s-a întâmplat atunci? Te rog, din nou...
Ly: Nu ştiu... Nu ştiu ce să mai cred despre tine, Lucian! După ce te-am văzut la supercomputer, de ziua mamei tale... Mă derutezi continuu!
Lucian: Sunt un ciudat...
Ly: Nu chiar un ciudat. Şi totuşi, ce făceai pe aici?
Lucian: Nimic deosebit. Înainte de a intra tu, de abia sosisem şi... Răsfoiam puţin albumul cu fotografii al Liei.
Ly: N-ar trebui să umbli prin lucrurile ei, dacă ea nu este aici.
Lucian: Ştiu foarte bine asta, dar tocmai am stabilit că sunt un ciudat, deci, nu mă comport normal... Crezi că am greşit chiar atât de mult, dacă i-am răsfoit puţin albumul?
Ly: Nu, probabil că nu. Ştii, de fapt, cred că aş vrea să-l văd şi eu, pentru că ea nu mi l-a arătat niciodată. Crezi că s-ar supăra dacă voi arunca şi eu o privire?
Lucian: Nu, n-ar avea de ce.

replici din romanul Proxima, Partea a-III-a: "Aventuri pe Proxima" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

To Kuny: Încă nu m-ai lămurit. Deci, ce-ai făcut după ce ai plecat de la mine? Unde ai fost şi ce s-a întâmplat atât de grav, încât te-a tulburat atât de rău?
Nick: Păi, mai întâi am trecut pe acasă, să văd dacă Maria era acolo, dar ea nu ajunsese încă, aşa că m-am îndreptat spre nava lor, "Pacifis", presupunând că o voi găsi acolo, cu păianjenul acela mititel, Ema.
To Kuny: Şi nu era acolo?
Nick: Ba da, era... Încă era acolo. Dar nu cu păianjenul, nu cu Ema. Ci cu el, în braţele lui... Aşa i-am găsit când am intrat în navă, îmbrăţişaţi.
To Kuny: Îmbrăţişaţi?! Pe cine, dragul meu?
Nick: Păi... Pe ea şi... pe el!
To Kuny: Ea?! Probabil te referi la încântătoarea ta soţioară. Şi el?! Probabil Lucian, tânărul lor comandant.
Nick: Exact, ei... Ei doi... Nu mi-aş fi închipuit niciodată aşa ceva!
To Kuny: Deci, asta e problema ta... Şi tu ce-ai făcut?
Nick: Nimic, ce era să fac?! La început nu-mi venea să cred că ar fi adevărat, speram să mă înşel. Câteva clipe n-am putut schiţa nici un gest, de parcă amuţisem. Rămăsesem blocat. Când m-au văzut, au tresărit amândoi şi s-au îndepărtat brusc unul de altul. El a încercat să-mi explice ceva, de parcă ar fi avut ce, cum că n-ar fi ceea ce părea, dar nu l-am ascultat. N-aş fi putut suporta să-i aud motivaţiile. Eram prea supărat, nervos. Am ieşit cât am putut de repede şi... Cam asta ar fi tot. Am ajuns aici, la tine, deşi nu-mi dau seama cum sau de ce. Eu nu intenţionam să vin din nou aici.

replici din romanul Proxima, Partea a-III-a: "Aventuri pe Proxima" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lia: Luci, nu trebuie să te simţi jignit! De fapt, ai dreptate! Am exagerat. Îmi pare rău, nu ştiu ce m-a apucat. Uneori spun chestii pe care n-ar trebui să le rostesc.
Lucian: Îţi pare rău?! Zău că nu ştiu ce să mai cred.
Lia: Totuşi, Luci, despre tine n-am de spus decât două cuvinte, care te definesc şi te caracterizează, ca persoană: Don Juan! Asta spune totul, nu?!
Lucian: Asta?! Cum?! Grozav! Încă... Tot asta-i impresia ta despre mine? Atât ai înţeles? Doar atât sunt eu? Don Juan? Asta reprezint? Şi nimic altceva? Nu ţi-am dovedit nimic în toţi aceşti ani? Absolut nimic?
Lia: Nu ştiu ce-ai vrea să-mi dovedeşti, dar din comportamentul tău actual, doar asta reiese acum, nu altceva!
Lucian: Acum?! Comportamentul actual? Deci, în continuare am un comportament necorespunzător, după părerea ta, mai ales faţă de domnişoare. Ştiu, n-am uitat; sunt indisciplinat. Şi restul anilor nu contează?! Îi consideri cumva inexistenţi?
Lia: Nu înţeleg, la ce te referi!?
Lucian: Păi, am fost mereu doar un Don Juan şi-n toţi aceşti ani, cât am călătorit cu "Pacifis"?! Şase, cel puţin?!
Lia: Nu. N-ai fi avut cum!
Lucian: N-aş fi avut?! Pe naiba, n-aş fi avut cum! Aş... Nu contează; mă enervez degeaba. Mă întreb, ce-ai scris oare despre mine în raportul tău; probabil e un dezastru total! Dacă domnii din Comisia Disciplinară nu m-au sancţionat deloc înainte de plecarea în misiune, când ai depus acea reclamaţie, foarte probabil că mă vor sancţiona sever la întoarcere, după ce le vei prezenta acel raport al tău.
Lia: Aşa crezi?
Lucian: Uff... Repet: Nu contează! N-am nimic de pierdut!
Lia: Oare?!
Lucian: Ce vrei să spui?
Lia: Îţi dai seama, sper, că n-am de gând să-ţi dezvălui.

replici din romanul Proxima, Partea a-III-a: "Aventuri pe Proxima" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nistor: Zău, şefu', totuşi... Da' ce-ai păţit? Nu ne poţi spune şi nouă? E secret? Din câte ştim noi, tu nu te îmbolnăveşti aşa de repede, cu una cu două; eşti rezistent din punctul ăsta de vedere, deci nu pricepem ce-ai păţit. Şi cum nimeni nu vrea să ne spună...
Lucian: Nis, nu ştiu de ce ar trebui să intrăm în amănunte, ce rost ar avea să aflaţi toţi motivul îmbolnăvirii mele, dar dacă tot sunteţi atât de curioşi, am să vă spun adevărul, pentru că n-am nimic de ascuns.
Lia: Nu, Luci, taci!
Lucian: Repet, n-am nimic de ascuns faţă de colegii mei. Dacă ei vor să ştie adevărul, îl vor afla direct de la mine, fără ocolişuri, nu din alte surse, nu pentru că aş fi dator să le dau explicaţii, ci doar pentru că n-am nimic de ascuns. Îmi recunosc faptele, nu mi-e ruşine de greşelile mele, sunt sincer... Ce v-am spus înainte de a pleca în această misiune, când încă eram pe Terra? Fără secrete! Foarte bine; fără... Deci, Nis, înţeleg că vreţi să aflaţi motivul aşa zisei îmbolnăviri; nu ştiu dacă toţi vreţi să aflaţi asta, dar se pare că da, deci am să vă spun. Păi, e simplu: Adevărul e că m-am îmbătat şi atât!

replici din romanul Proxima, Partea a-II-a: "Planeta Proxima" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nedespărţiţi

Şi dacă voi pleca de-aici,
Acolo unde e poveste,
Aş vrea, de vrei, atât să-mi zici
Că vei dori să-ţi dau de veste

Atunci am să cobor cumva,
Să îţi aduc din cer aripe,
Ca tu, zburând, să poţi urma
Un drum spre ale mele clipe

Nu trebuie decât să-mi spui
Dorinţa ta de-a fi cu mine,
N-am să te las a nimănui,
Când eu visez să fiu cu tine

Iar dacă visele răzbesc
Aici, precum şi-n altă lume,
Promit că am să te găsesc,
Acolo unde n-avem nume

Tu să aştepţi şi să nu uiţi,
Niciunde nu e prea departe,
Atâta vreau... să mă asculţi,
Nici Dumnezeu nu ne desparte!

poezie de Adi Conţu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Traian: În plus, nu i-am dat doar maşina, ci şi celularul meu, acesta definitiv.
Diana: Telefonul? Care telefon?!
Traian: Al meu, doar ţi-am spus. Nu ţi l-a arătat?
Diana: Nu. Nu-i bine ceea ce faci; maşina şi telefonul sunt lucruri de valoare, nu se împrumută.
Traian: Te rog, Diana! Maşina şi telefonul?! Eu mi-aş da şi viaţa pentru Luci, i-aş pune totul la dispoziţie, iar tu faci gălăgie pentru nişte obiecte, chipurile, de valoare?
Diana: Dar nu înţelegi că nu-ţi poţi permite să fii atât de atent cu el?
Traian: Nu, nu înţeleg! Luci nu ştie că eu sunt tatăl lui; de fapt, nimeni nu ştie asta, cu excepţia a câtorva persoane; le putem număra pe degete... Te rog, nu-mi răpi şi plăcerea de a-i oferi câteva lucruri, de a-i pune la dispoziţie tot ceea ce-i este necesar; atât îţi cer! În schimbul a ce? A nimic! Nu vreau decât să ştiu că lui îi este bine; crezi că-i prea mult?! Am acceptat tăcerea, am acceptat să tăinuiesc ceva ce... Şi crede-mă, mi-e foarte greu! Nu-mi cere şi să-l ignor! Nu sunt dispus să mai accept. Ce vre, i de fapt? Vrei să vorbesc în public despre toate astea? Acum? În acest moment?
Diana: Nici gând!
Traian: Atunci, nu insista! Deja am făcut prea multe compromisuri, doar pentru tine. Ce-am obţinut în schimb? Nimic. Măcar o fărâmă din atenţia ta? Nici gând! Am prea multe pretenţii, nu-i aşa?
Diana: Nu...

replici din romanul Proxima, Partea I: "O misiune specială" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lucian: Dacă voi mai pleca în această misiune.
Traian: Nu spune prostii; sigur vei pleca! Nu se va ajunge atât de departe încât... Fără tine, n-ar mai putea fi vorba despre nici un fel de misiune. Dar nu, nici nu vreau să-mi imaginez o asemenea posibilitate. Trebuie să se rezolve cumva situaţia asta; ia spune, acum, dacă tot suntem în oraş, ai fi dispus să mergem împreună până la domnişoara consilier acasă, să stăm puţin de vorbă cu ea şi cu părinţii ei?
Lucian: Poftim?! Nu, dom' director, mai bine nu!
Traian: De ce nu, băiete?
Lucian: Ce rost ar avea?
Traian: Am putea-o convinge să-şi retragă reclamaţia; nu-i timpul pierdut.
Lucian: Nu, lăsaţi... Nu cred că ea şi-ar retrage-o.
Traian: De ce nu crezi? Deci, ai supărat-o totuşi cu ceva?!
Lucian: Nu, dom' director, n-am supărat-o deloc.
Traian: Luci, din cuvintele tale, aşa reiese.
Lucian: Înseamnă că m-am exprimat greşit, deşi s-ar putea s-o fi deranjat faptul că de vreo câteva ori m-a surprins când fetele din Institut s-au năpustit asupra mea; dar nu-i vina mea, nu eu le-am provocat!
Traian: Luci, eu te cred, dar cine ştie ce-şi închipuie domnişoara... Tocmai de aceea, pentru a evita pe viitor asemenea incidente, ar trebui să-mi spui numele acelor domnişoare, să nu te mai deranjeze altă dată. Uite, îţi promit chiar că n-am să fiu deloc aspru cu ele, nu voi lua măsuri severe împotriva lor, iar dacă nu va fi cazul, nu voi lua deloc, nici un fel de măsuri; vreau doar să le conving să te lase în pace.
Lucian: Credeţi că aţi putea reuşi?
Traian: N-ar fi imposibil, dacă ele se vor dovedi înţelegătoare şi cooperante. Te rog, Luci, măcar atât permite-mi să fac pentru tine, dacă la domnişoara acasă nu vrei să mergem, să încercăm să oprim acţiunea pornită împotriva ta; dă-mi o listă, măcar cu câteva dintre ele şi repet, te asigur că voi fi foarte înţelegător cu acele fete, admiratoarele tale, iar tu ştii prea bine că eu nu promit în zadar.

replici din romanul Proxima, Partea I: "O misiune specială" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Semne de la mama

în închipuirea mea trăieşte o mamă
sigur e mama
face parte din mine
dimineaţa
la amiază şi seara
când vorbesc cu Dumnezeu
îşi pune capul între palme şi
mă priveşte tăcut
din ochii deschişi parcă
într-o altă lume
ies lacrimi

trăiesc între realitate şi vis

ferit de ochii lui Dumnezeu
îmi întorc capul şi plâng
am senzaţia unui sentiment straniu
cum parcă m-aş hrăni cu propriul
meu sânge
sub stăpânirea gustului acela
mult prea dulceag
tremur într-un ritm agonic
aş face orice ca să-mi pot curăţa
oasele de frică
aş întoarce lumea înspre marginile cerului
şi soarele către chipul mamei
locuit în mine
deşi ştiu că nu-i decât o cruce
de lemn putrezit
pe care o port ca Iisus coroana de spini
de la o vreme mă pipăi şi
mă întreb mirat
sunt eu sau nu mai sunt eu
cel care am fost
închid ochii şi sub mângâierile
imaginare o strig pe mama
o întreb
de ce s-a dus fără o vorbă
de rămas bun

ştiu că dincolo de tăcerea ei şi
de ceea ce a fost
e multă suferinţă şi iubire
nimic nu e întâmplător
zic
cu ochii aţintiţi la lumina
de la capătul nopţii
mă răstesc la Dumnezeu
spune-mi Doamne
eu
eu când o voi putea urma?
am obosit să mai cred în tine
Doamne!
sufletul nu mi l-ai citit de mult
mă simt ca un tren oprit
într-o haltă fără călători
cineva trece tăcut şi mă priveşte
din mers
ştiu că nu poţi fi tu
Doamne
şi mai ştiu că
nu îmi vei răspunde
nu-mi rămâne decât să aştept
sau să fac ceva ce ştiu cel mai bine

până una-alta
o să cobor în mine şi
câte puţin în fiecare zi
voi roti soarele după umbra mamei
şi în cele din urmă o voi ruga
să-mi lase un semn la orele 12 fix
ca să am puterea să privesc pe fereastra
altui cer

poezie de Teodor Dume
Adăugat de Teodor Dume
Comentează! | Votează! | Copiază!

Înainte mai aveam câteva lacrimi de povestit

dar acum nu mai am nimic
nici măcar de pierdut
totuşi îmi este atât de linişte
un fel de calm ancestral
numai bun pentru a trece dincolo

sentimentul că sunt doar al universului
mă sprijină să visez cu totul altceva
nu tu case nu tu maşini nu tu raiuri nu tu eve
nimic din lumea materială şi zbuciumată
visez doar figuri geometrice tridimensionale
piramide cuburi paralelipipeduri elipse sfere şi...
ceva ce pare a fi o regulă mă cuprinde cald
e prima regulă pe care nu vreau să o desfinţez

unde naiba îmi este răzvrătirea doamne
nici măcar nu mai strig întrebarea asta dementă
o rostesc aşa de rar
şi parcă dincolo de orice gând
într-un fel atât de rotund
ca pe un cântec încă necântat

de parcă aş fi translucid şi lipsit de substanţă
trec prin mine toate aceste forme
atât de regulate
încât le pot învăţa pe de rost
dintr-un singur punct
apoi lipesc genele de un poliedru ciudat
şi nu mă mai satur de sărit într-un picior
dintr-o lume într-alta
ca şi cum aş avea o inimă de atlet universal

râd de parcă mă gâdilă infinitul în talpă
chiar nu mai ştiu la ce foloseau lacrimile

poezie de Tudor Gheorghe Calotescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!