Noi sub destin

De nu plecam din satul meu
prin lumea largă, păcătoasă,
nu dam de mult amar şi greu
Şi sigur mi-ai fi fost mireasă.

Aveam trăsură cu doi cai,
o curte mare şi o casă:
o, fata mea cu păr bălai
şi-acum de tine-mi pasă!

Mergea la târguri uneori
să facem bani pe vite,
vindeam legume, lapte, flori
şi câte şi mai câte...

Mergeam la coasă, adunat,
pe luncă prin zăvoi...
nu mai duceam dorul de sat
şi-aveam copii şi noi.

La sărbători mergeam mereu
cu toţi la joc, la hora mare,
sau făceam rugi la Dumnezeu
şi aprindem o lumânare...

Dar uite că n-a fost să fie;
n-am dat de cel trifoi cu patru foi,
cu caii nu mă duc la fierărie
şi satul nostru plânge după noi!

poezie de Eugen Coţa
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

De sub zăpezile uitării

De- aş mai fi rămas în satul meu
să-ţi ţin de cald, să-ţi ţin de sete
ne binecuvânta chiar Dumnezeu
iubita mea cu blonde plete...

Ne-am despărţit sub salcia pletoasă
şi am pornit pe ale vieţii valuri;
eu spre departe, tu pe lângă casă,
eu prin armată, tu şi pe la baluri.

Mă sfâşiau prin depărtări haine
dulci amintiri din satu-ndepărtat,
mă ucidea şi dorul după tine
şi câte şi mai câte-am îndurat...

N-am mai găsit un strop de fericire
sub uniforma verde, militară,
prin roua dimineţii n-am găsit iubire
nici trenul nostru din bătrâna gară.

Scriam scrisori ce nu-ţi ţineau de sete
iar peste noi s-a aşternut uitarea
iubita mea din sat, cu blonde plete...
cu altul ţi-ai urmat destinul şi cărarea.

Mi te-am pierdut, frumoasă, prea devreme
când peste sat se aşterneau ninsori,
pe frunzele iubiri ţi-am mai scris poeme
şi, încă, mă visez cu tine... uneori!

poezie de Eugen Coţa
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dor de primăvară

Vreau să-mi înflorească iar
Toată grădina sufletului meu
Să-ţi mai pot aduce-n dar
Flori de vis prin şemineu.

Mi-e dor s-ajung la mine-n sat
Să scriu de casa părintească,
De soare să nu fac rabat
Şă beau cu poftă o "Fetească".

Vom căuta pe luncă, iar,
Flori şi trifoi cu patru foi
Şi-n fiecare zi din calendar
Vom răsădim iubirile din noi.

Să văd cum zburdă pe răzor
Miei, când berze vin la cuibul mare,
Noi, încărcaţi cu fulgere de dor
Să plecăm prin codru la plimbare.

Ne curgă iubire prin destine
Cum cei cocori în nopţi cu lună
Iar eu, mereu îndrăgostit de tine
Să te privesc pe margini de lagună.

Când va-nflori toată grădina
Tot alizeu-n plete să-ţi rămână -
Vom savura mereu lumina
Apusului ce tandru se amână.

poezie de Eugen Coţa
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Satul meu

Satul meu mă farmecă discret,
cu uliti drepte, pline de copii,
cu batrâni la porţi, cu pălării
ce nu dau doi bani, pe un poet.

În centru, oamenii, bârfesc încet,
şi beau tării ori bere-n prăvălii;
satul meu mă farmecă discret,
cu uliţi pietruite, pline de copii.

Pe Şoseaua Mare paşesc încet,
flăcăi voioşi şi fete durdulii;
în parcul verde, te îmbie melodii,
şi alei de flori şi paşnic tineret;

satul meu mă farmecă discret.

poezie de George Pena
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Le vindeam angro. Negustorii îţi dădeau banii după vreo 2-3 zile. Era o ruşine să te duci să-ţi vinzi singur marfa. Mergeam pe jos cu câte 200 de buchete de crizanteme.

citat clasic din Maria Tănase
Adăugat de Veronica Şerbănoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Paranteză mică

În satul, nostru,
se beau minţile, se
ciocnesc inimile
zdrobite dimineaţă,
trase din teasc
în alambic... şi noi
ne punem coarne
de vaci apatice,
ameţiţi de dorul
luminii de la 7 ani,
de dimineaţa în care
"Eşti băiat mare,
deja... Leagă şireturile,
singur"...
Afară ningea cu frunze
veştede, reci, vii,
iar sub noi ciorapii
tremurau, se bâlbăiau,
suspinau după satul
nostru ameţit de
dorul luminii de
la neînceput...

poezie de Sorin Oancea
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nostalgii rurale

În satul, nostru,
se beau minţile, se
ciocnesc inimile
zdrobite, dimineaţa
trase din teasc
în alambic, şi noi
ne punem coarne
de vaci apatice,
ameţiţi de dorul
luminii de la 7 ani,
de dimineaţa în care:
"Eşti băiat mare,
deja(!) Leagă-ţi şireturile,
singur"
(Afară ningea cu frunze
veştede, reci, şi vii,
iar sub noi, ciorapii
tremurau, se bâlbăiau,
suspinau după satul,
nostru, ameţit de
dorul luminii de
la ne-început)

poezie de Sorin Oancea
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Edenul copilăriei...

Unde e pământul meu de-acasă
Prin care îmi păşteam cârlanii?
Dorul de acele vremuri mă apasă
Şi cât de repede trecură anii.

Satul meu cu largi fâneţe
Cu iarbă grasă şi cu flori
Cu oameni plini de tinereţe
Trecuţi prin vânturi şi ninsori.

În valea largă de pe GROAPĂ
Pe unde curge ŞIPOŢELUL
Acolo vitele s-adapă
Şi-nfloreşte dediţelul.

Dealul CRUCII de la noi
Carele-l urcau cu greu
Trăgeau de ele patru boi
Şi se împotmoleau mereu.

Nori sfioşi fugiţi de-acasă
Peste gura ruptă de la HALM
E imaginea cea mai frumoasă
Ce încă în suflet o mai am.

poezie de Mihai Leonte (iulie 1998)
Adăugat de Mihai Leonte
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nici o mişcare pe uliţi, câteva zile până a ţinut gerul cel mare. Satul părea pustiu, aruncat şi încremenit în groaza asta de o putere peste fire. Apoi frigul se slobozi binişor şi oamenii, scoţându-şi săniile de sub adăpostul şoproanelor, începură să le încarce cu gunoi. Aproape în fiecare curte, înaintea grajdurilor, erau grămezi mai mari sau mai mici de gunoi, după câte vite avea fiecare plugar.

Ion Agârbiceanu în La săniuş
Adăugat de Elita
Comentează! | Votează! | Copiază!

Poezie de Paşti

Când Paştile se-apropie mereu
Sunt luat de amintiri şi dus agale,
Copil mă regăsesc în satul meu
La casa bătrânească de pe vale;

Simt şi acum, pe prispă, dimineaţa,
Cernându-şi fluturaşii de ninsoare,
Cum îmi ating cu gingăşie faţa
Cireşii alintându-se în floare,

Şi-aud la fel, venind peste câmpie
Spre deal zorit, urându-mi "ziua bună",
Un soare îngânat de-o ciocârlie
Cu-o veste la clopotniţa bătrână;

Se anunţa o mare sărbătoare,
Iar martoră era şi Luna plină:
Va coborî din morţi, spre Înălţare
Isus, a lui Maria, cu lumină!

Că începea aşa o primeneală,
Miresmele de flori de liliac,
Şi lutul proaspăt, iz de văruială,
Se vânturau prin uşa din cerdac,

Ne uşuram şi trupul de povară
Şi sufletul cumva de-am suduit,
(Scăpam şi eu atuncea de ocară,
În ziua când mergeam la spovedit!)

Fiind copii, mâncam în Postul mare
Nu doar urzici, că ne rodea burtica,
Ne mai spurcam şi noi, deh, la mâncare,
Că popa nu ştia, zicea bunica,

Dar totul se făcea cu rânduială
Şi toate le-aşezau la locul lor,
Ştiau bătrânii bine, fără şcoală,
Cum să-L primim pe-al lumii Salvator...

.......................................

În miez de noapte, satu-n aşteptare,
Biserica-ntr-o horă o strângea,
Lumini se arătau pe la altare,
Isus, Cristosul nostru, învia,

Ne întorceam cu paşte şi lumină,
Bunica ne dădea miel din cuptor,
Iar ouăle-aşteptau pe masa plină
Sfinţite în al nostru tricolor,

Iar la amiezi, pe luncă ne-ntâlneam
Gătit în straie noi, cum altul nu-i,
Căci noi copii-atunci, ne înnoiam
Când Se năştea şi la-nvierea Lui,

Şi câtă bucurie, 'ntregul sat,
Ouă ciocnind cu mare şi cu mic,
"Cristos a înviat! Adevărat!"
Pe pajiştea cusută-n borangic,

Iar mai apoi, crescusem eu fecior,
Aceeaşi luncă mândră ca o ie,
Mi-a dat ca să le sorb licoarea lor,
Doi ochi de vis cu nume de Mărie...

Aş vrea să vin din nou în satul meu,
În zi de Paşti, în zi de sărbătoare,
Poate-mi va spune bunul Dumnezeu
Cam cât mai am de ars din lumânare...

E Paşte iar şi Cristul a-nviat,
Lumina Lui nicicând nu se va stinge,
Departe, peste mări, de al meu sat,
O lacrimă de dor mi se prelinge...

Simt o speranţă-n suflet cum izvoare
Din flacăra-I ce arde, tumultoasă,
La ziua şi sătucul plin de soare,
La Învierea când voi fi acasă.

poezie de Valeriu Cercel
Adăugat de Valeriu Cercel
Comentează! | Votează! | Copiază!

Poezie de Paşti

Când Paştile se-apropie mereu
Sunt luat de amintiri şi dus agale,
Copil mă regăsesc în satul meu
La casa bătrânească de pe vale;

Simt şi acum, pe prispă, dimineaţa,
Cernându-şi fluturaşii de ninsoare,
Cum îmi ating cu gingăşie faţa
Cireşii alintându-se în floare,

Şi-aud la fel, venind peste câmpie
Spre deal zorit, urându-mi "ziua bună",
Un soare îngânat de-o ciocârlie
Cu-o veste la clopotniţa bătrână;

Se anunţa o mare sărbătoare,
Iar martoră era şi Luna plină:
Va coborî din morţi, spre Înălţare
Isus, a lui Maria, cu lumină!

Că începea aşa o primeneală,
Miresmele de flori de liliac,
Şi lutul proaspăt, iz de văruială,
Se vânturau prin uşa din cerdac,

Ne uşuram şi trupul de povară
Şi sufletul cumva de-am suduit,
(Scăpam şi eu atuncea de ocară,
În ziua când mergeam la spovedit!)

Fiind copii, mâncam în Postul mare
Nu doar urzici, că ne rodea burtica,
Ne mai spurcam şi noi, deh, la mâncare,
Că popa nu ştia, zicea bunica,

Dar totul se făcea cu rânduială
Şi toate le-aşezau la locul lor,
Ştiau bătrânii bine, fără şcoală,
Cum să-L primim pe-al lumii Salvator...

În miez de noapte, satu-n aşteptare,
Biserica-ntr-o horă o strângea,
Lumini se arătau pe la altare,
Isus, Cristosul nostru, învia,

Ne întorceam cu paşte şi lumină,
Bunica ne dădea miel din cuptor,
Iar ouăle-aşteptau pe masa plină
Sfinţite în al nostru tricolor,

Iar la amiezi, pe luncă ne-ntâlneam
Gătit în straie noi, cum altul nu-i,
Căci noi copii-atunci, ne înnoiam
Când Se năştea şi la-nvierea Lui,

Şi câtă bucurie, -ntregul sat,
Ouă ciocnind cu mare şi cu mic,
"Cristos a înviat! Adevărat!"
Pe pajiştea cusută-n borangic,

Iar mai apoi, crescusem eu fecior,
Aceeaşi luncă mândră ca o ie,
Mi-a dat ca să le sorb licoarea lor,
Doi ochi de vis cu nume de Mărie...

Aş vrea să vin din nou în satul meu,
În zi de Paşti, în zi de sărbătoare,
Poate-mi va spune bunul Dumnezeu
Cam cât mai am de ars din lumânare...

E Paşte iar şi Cristul a-nviat,
Lumina Lui nicicând nu se va stinge,
Departe, peste mări, de al meu sat,
O lacrimă de dor mi se prelinge...

Simt o speranţă-n suflet cum izvoare
Din flacăra-I ce arde, tumultoasă,
La ziua şi sătucul plin de soare,
La Învierea când voi fi acasă.

poezie de Valeriu Cercel din Durere românească
Adăugat de Valeriu Cercel
Comentează! | Votează! | Copiază!

Poezie de Paşti

Când Paştile se-apropie mereu
Sunt luat de amintiri şi dus agale,
Copil mă regăsesc în satul meu
La casa bătrânească de pe vale;

Simt şi acum, pe prispă, dimineaţa,
Cernându-şi fluturaşii de ninsoare,
Cum îmi ating cu gingăşie faţa
Cireşii alintându-se în floare,

Şi-aud la fel, venind peste câmpie
Spre deal, zorit, urându-mi "ziua bună",
Un soare îngânat de-o ciocârlie
Cu-o veste la clopotniţa bătrână;

Se anunţa o mare sărbătoare,
Iar martoră era şi Luna plină:
Va coborî din morţi, spre Înălţare,
Isus, a' lui Maria, cu lumină!

Că începea aşa o primeneală,
Miresmele de flori de liliac,
Şi lutul îmbrăcat în văruială,
Se vânturau prin uşa din cerdac,

Ne uşuram şi trupul de povară
Şi sufletul cumva de-am suduit,
(Scăpam şi eu atuncea de ocară,
În ziua când mergeam la spovedit!)

Fiind copii mâncam în Postul mare
Nu doar urzici că ne rodea burtica,
Ne mai spurcam şi noi, deh! la mâncare,
Că popa nu ştia, zicea bunica,

Dar totul se făcea cu rânduială
Şi toate le-aşezau la locul lor,
Ştiau bătrânii bine, fără şcoală,
Cum să-L primim pe-al lumii Salvator...

..........................................

În miez de noapte, satu-n aşteptare
Biserica-ntr-o horă o strângea,
Lumini se arătau pe la altare,
Isus, Cristosul nostru, învia,

Ne întorceam cu paşte şi lumină,
Bunica ne dădea miel din cuptor,
Iar ouăle-aşteptau pe masa plină
Sfinţite în al nostru tricolor,

Iar la amiezi, pe luncă ne-ntâlneam
Gătit în straie noi cum altul nu-i,
Căci noi, copiii,-atunci ne înnoiam
Când Se năştea şi la-nvierea Lui,

Şi câtă bucurie, -ntregul sat,
Ouă ciocnind cu mare şi cu mic,
"Cristos a înviat! Adevărat!"
Pe pajiştea cusută-n borangic,

Iar mai apoi, crescusem eu fecior,
Aceeaşi luncă, mândră ca o ie,
Mi-a dat ca să le sorb licoarea lor,
Doi ochi de vis cu nume de Mărie...

Aş vrea să vin din nou în satul meu
În zi de Paşti, în zi de sărbătoare,
Poate-mi va spune bunul Dumnezeu
Cam cât mai am de ars din lumânare...

E Paşte iar şi Cristul a-nviat,
Lumina Lui nicicând nu se va stinge,
Departe, peste mări, de al meu sat,
O lacrimă de dor mi se prelinge...

Simt o speranţă-n suflet cum izvoare
Din flacăra-I ce arde, tumultoasă,
La ziua şi sătucul plin de soare,
La Învierea când voi fi acasă.

poezie de Valeriu Cercel
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Brăduţul meu

(Nepoţilor mei David şi Bogdan)

Te-ai născut în vârf de munte,
Blând te-am mângâiat pe frunte,
Gingaş, plăpând şi micuţ,
Drag mi-ai fost, pui de brăduţ!

Ţi-a fost greu, am înţeles,
Că te-am strămutat la şes,
Plângeai cu lacrimi fierbinţi
După dorul de părinţi.

N-ai uitat, încă ţii minte,
Te-am crescut ca un părinte,
Vara pe arşiţă mare
Îţi făceam umbră, răcoare.

Sărbători ne vin în prag,
Te împodobim cu drag,
Astăzi te iubim cu toţii
Şi bunicii şi nepoţii.

poezie de Nicolae Matei
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sat

în drum, o pasăre ciudată, şchioapă, legată cu o aţă
o împidică greu noroiul, să poată să plece către casă
un şoşon proptit în glod adânc, micuţ stă ţeapăn
copilul plânge îngheţat de frig, strigând cu voce disperată
e satul nostru vai şi amar, ce multe-ndură şi urlă a durere
de când aprope toţi primarii au vile şi viaţă cu avere

poezie de Viorel Muha (ianuarie 2009)
Adăugat de Viorel Muha
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vară de vară, mă duceam, ca elev aflat în vacanţă, la bunica, la ţară, în satul Cot. Îmi amintesc cum porneam din zori la cules de plante medicinale, pe care, pe înserat, le aduceam la şcoală. Doamne, ce şcoală mare şi frumoasă şi curată era acolo, în satul ăla mărunt, din Basarabia! Tot acolo, timp de două luni de zile, împreună cu verii mei, păşteam caii şi vacile, ne jucam de-a "Radio Romania" şi "Radio-Bucureşti".

Iurie Darie în Formula As (1999)
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

El începu apoi a scoate limbile din sân şi a le arăta la toată adunarea, şi de câte ori arăta o limbă de atâtea ori cădea şi câte o pernă de sub ţigan, până ce, în cele din urmă, căzu şi el de pe scaun, atât de tare se speriase dihania. După aceea voinicul nostru spuse toate câte a păţit, şi cum a făcut de a ţinut noaptea atât de mult timp. Nu-i trebui împăratului să se gândească mult şi să vază că voinicul care vorbea avea dreptate, şi cum era de supărat pe ţigan, pentru mişelia şi minciuna lui cea neruşinată, porunci şi numaidecât se aduse doi cai neînvăţaţi şi doi saci de nuci, legă pe ţigan de coadele cailor şi sacii de nuci şi le dete drumul. Ei o luară la fugă prin smârcuri, şi unde cădea nuca, cădea şi bucăţica, până ce s-a prăpădit şi ţigan şi tot. În urmă pregătindu-se lucrurile, după câteva zile făcu nuntă mare, şi luă românaşul nostru pe fata împăratului de soţie, şi ţinu veselie mare şi nemaipomenită mai multe săptămâni, puindu-l şi în scaunul împărăţiei, iară fata lăcrămă şi mulţumi lui Dumnezeu că a scăpat-o de sluţenia pământului, de harapina spurcată.

Petre Ispirescu în Balaurul cel cu şapte capete
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dor rătăcitor

Rătăcit-am prin străini, dorul întristat m-apasă,
L-am rugat să mă ajute, vorba mi-a fost în zadar,
De izbelişte-am rămas, n-a ştiut că mie-mi pasă,
Liniştea mi-e părăsită, aş zâmbi o clipă doar.

Furişată dup-un nor luna n-a mai vrut să iasă,
Stelele n-au strălucire, au mai stins din lampadar,
Rătăcit-am prin străini, dorul întristat m-apasă,
L-am rugat să mă ajute, vorba mi-a fost în zadar.

Am să-l iert, nu-l iau în seamă, de el n-am să am habar,
La chemările adânci mă întorc din nou acasă,
Satul drag m-aşteaptă-n taină, mă îmbrăţişează iar,
Dulcea clip-a revederii bucuria îşi revarsă,
Rătăcit-am prin străini, dorul întristat m-apasă.

poezie de Nicolae Matei
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cum a fost, a fost

Eram desculţ pe uliţă
prin noroiul unui veac
lăsat în custodie.

Uneori sufeream fără rost,
nimeni nu-mi observa durerea
sau o neglija.

Oamenii erau obişnuiţi cu răul,
câte unul mă mângâia în trecere
şi pleca în amintirile sale
la fel de triste.

Întotdeauna aşteptam Paştele şi Crăciunul,
părinţii ne îmbrăcau în straie noi
şi mergeam la biserică,
ascultam slujba
şi visam o altă lume
care a şi venit.

poezie de Nicolae Vălăreanu Sârbu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Au plecat vecinii toţi

Au plecat vecinii toţi,
S-au pus lacăte la porţi.
Din cincizeci, unul rămâne,
Va pleca şi el, azi, mâine.

Casele se pustiesc,
Câinii nu le mai păzesc.
Îşi schimbă şi ei stăpânul,
Sau mor, unul câte unul.

Curţile sunt năpădite
De ierburile neprăşite.
În bătătura ne măturată,
Nimenea nu mai aşteaptă.

Încet, încet se stinge satul
De la un capăt la altul.
Cei tineri se duc afară,
Se lipsesc de neam, de ţară.

Prin străini ei pribegesc
Şi nimic n-agonisesc.
Nu se mai întorc acasă,
Dorul de părinţi i-apasă.

Copiii rămân flămânzi
La bunicii muribunzi.
Copilăria le e ratată,
Fără mamă, fără tată.

Blesteamă viaţa amară,
Că s-au născut într-o ţară
Fără pic de ocrotire
Şi-s condamnaţi la pieire.

Puşcă şi cureauă lată
Ce ţară aveam odată!
Cu oameni harnici, muncitori
Şi copii ca nişte flori.
Toate au rămas doar vis.
Destinul nostru, s-a stins,

poezie de Dumitru Delcă (2 octombrie 2011)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fabula catârului prost

Invidios, catârul care
Era supremul şef în sat,
Că prim-ministrul, vaca mare,
A îndrăznit, de l-a sfidat,
Plecând în vizită-ntr-o ţară,
A unor mari hârciogi cu bani,
Ca să-i convingă, bunăoară,
S-aducă-n sat, după mulţi ani,
Tot ce-adunaseră şi ei,
La microfon a trâmbiţat
Că vaca-i vacă-ntre femei
Şi n-are locul meritat,
În satul lui, că n-a ştiut,
De-a ei plecare, peste mări.
Iar el, catârul, prost şi mut,
Dar demn, n-acceptă-aşa plecări.
De-aceea, foarte-nfuriat,
Necunoscându-şi rolul său,
Prin Constituţie fixat,
Punându-i vacii gândul rău,
I-a spus să plece, brusc, din post,
C-ar pune satul în pericol,
Uitând tembelul că-al lui rost
Nu e s-ajungă un ridicol.
Normal că vaca n-a plecat,
Ştiind ce-nseamnă peste ani,
S-asculţi catârul limitat,
Şi satul să-l lipseşti de bani.

MORALA:
De la catâr, oricine-ar cere
Nu va primi lapte şi miere!

fabulă de Pavel Lică
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

După o idee a vecinului - frizer

N-am fost, zilnic, pişicher
Nici de miruri n-am fost uns,
N-am multă cultură, fler,
Dar pe foarte mulţi i-am... "tuns"!

epigramă de Eugen Coţa din Când pleca odată, la război, un om... (2010)
Adăugat de Gheorghe Culicovschi
Comentează! | Votează! | Copiază!