Caii

Abia trecuseră douăsprezece luni de la
Războiul de şapte zile care-adormise lumea,
Era după căderea serii, când au apărut năstruşnicii cai.
Noi deja făcuserăm legământ cu tăcerea,
În primele câteva zile totul era atât de-încremenit...
Ne-ascultam respiraţia şi eram îngroziţi.
A doua zi
Radioul a amuţit; am căutat pe toate frecvenţele; nici un răspuns.
A treia zi o navă de război a trecut prin faţa noastră spre nord,
Grămezile de cadavre umpleau puntea. A şasea zi
Un avion a plonjat pe deasupra noastră-n mare. Apoi, linişte.
Ştiri de nicăieri:
Şi totuşi radiourile erau acolo, în colţurile bucătăriilor noastre,
Încă deschise-n milioane de încăperi din întrega lume.
Dar astăzi dacă ele-ar trebui să retransmită,
Dacă pe neaşteptate ar trebui să vorbească iarăşi,
Noi am refuza să le-ascultăm, nu le-am permite să învie
Vechea lume cu toată răutatea ei, lume care şi-a înghiţit, hulpav,
Într-o secundă, copii. Asta nu se va mai întâmpla încă o dată.
Uneori ne gândim la naţiunile cufundate-n somn adânc,
Chircite-într-o durere surdă şi impenetrabilă,
Şi stranietatea gândului ne copleşeşte.
Tractoarele zac, fierătănii moarte, pe ogoarele noastre; seara
Par nişte solzoşi monştri marini la pândă, în aşteptare.
Le abandonăm unde sunt, în rugină:
"Se vor descompune şi vor redeveni ţărână."
Înjugăm din nou boii la plugul ruginit,
Demult uitat şi nefolosit. Ne-am întors
Departe în trecut, pe pământul strămoşilor.
Şi atunci, în seara aceea
De vară târzie, au apărut năstruşnicii cai.
Am auzit un duduit îndepărtat pe drum,
Un ropot care se apropia; linişte, iarăşi ropot,
Care-apropiindu-se de-ocol se transforma-n tunet.
Le-am văzut capetele
Asemeni unui talaz venind spre ţărm, ni se făcuse teamă.
Noi ne vânduserăm caii demult, pe vremea bunicilor,
Să cumpărăm tractoare. Acum ni se păreau străini şi stranii,
Căzuţi parcă de pe stema unor legendare scuturi
Sau din vechile picturi ale cărţilor cu cavaleri.
Nu îndrăzneam să ne-apropiem. Însă ei aşteptau
Timizi şi dârji, trimişi parcă de-o poruncă
De la-începuturile lumii să afle unde şi cum ne-am rătăcit
De ei, de tovarăşii noştri de odinioară.
La început nu ne-a trecut deloc prin gând
Că erau făpturi care puteau fi stăpânite cu folos.
Printre ei erau şi câţiva mânji
Fătaţi undeva-n pustietatea-acestei lumi sparte,
Fragezi şi fragili, venind parcă din propriul lor Eden.
De-atunci ei trag la plugurile noastre şi duc poveri,
Iar libera şi voluntara lor servitudine ne străpunge inimile.
Viaţa noastră s-a schimbat; sosirea lor e începutul nostru.

NB.
T. S. Eliot, laureat al premiului Nobel, care i-a editat lui Edwin Muir un volum de poezii, face următoarea
remarcă referitoare la textul de mai sus: "această mare şi înfiorătoare poezie a erei nucleare."

poezie de Edwin Muir,1887-1959, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Acum spun la revedere ( extras din Profetul )

Acum spun la revedere, ţie şi tinereţii petrecute cu tine,
Parcă ieri ne-am întâlnit într-un vis.
Eram singur şi tu mi-ai cântat,
iar eu din dorurile mele ţi-am înălţat un turn spre cer;
dar acum somnul nostru s-a sfârşit şi visul s-a destrămat,
duşi sunt zorii, pentru totdeauna.
Mareele amiezii sunt deasupra noastră, dimineţile noastre
au devenit zile pe de-a-ntregul, iar noi trebuie să ne despărţim.

Dacă-n seara memoriei ne vom mai întâlni încă o dată,
vom sta de vorbă iarăşi, iar tu îmi vei
cânta un mai adânc, un mai intens cântec.
Iar dacă mâinile noastre trebuie să se reîntâlnească,
noi vom înălţa încă un turn spre cer.

poezie clasică de Khalil Gibran, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Omul cu ochi frumoşi

când eram copii
era acolo o casă ciudată
cu jaluzelele
întotdeauna
trase
şi nu se auzeau voci
niciodată
şi grădina era plină de
bambuşi
şi nouă ne plăcea să ne jucăm printre
bambuşi
pretinzând că eram
Tarzan
(cu toate că Jane
lipsea).
mai era şi
un lac cu peşte
unul mare
plin cu
cei mai rotofei peştişori aurii
pe care i-ai fi putut vedea vreodată
şi erau domesticiţi.
veneau la suprafaţa apei
şi luau bucăţele
de pâine
din mâinile noastre.

părinţii
ne spuseseră:
"nu vă apropiaţi niciodată de acea
casă."
aşa că, desigur, exact asta
am făcut.
ne întrebam dacă locuieşte
cineva acolo.
au trecut multe săptămâni iar noi
n-am văzut niciodată
pe cineva.

apoi într-o zi
am auzit
o voce
din casă
"EŞTI O CURVĂ
AFURISITĂ!"

era vocea unui
bărbat.

apoi
uşa
casei s-a
deschis larg
şi bărbatul
a ieşit
afară.

ţinea în mâna
dreptă o sticlă
de jumătate de litru cu whiskey.
era cam de
30 de ani.
avea o ţigară-n
gură şi
era nebărbierit.
părul
nepieptănat
îi stătea vâlvoi
şi era
desculţ
în tricou
şi-n pantaloni.
dar ochii lui
erau
strălucitori.
scânteiau
în
lumină
şi-a spus,
"hei, micuţi
domni,
vă distraţi,
sper,
de minune, aşa-i?"

apoi a scos un
chicotit
şi a intrat
înapoi în casă.

am plecat,
ne-am întors
în curtea noastră
şi-am căzut
pe gânduri.

părinţii noştri,
am concluzionat,
voiau ca noi
să stăm departe
de acel loc
pentru că
nu doreau
să vedem un
astfel
de om,
un om natural
puternic şi
cu ochi
frumoşi.

părinţilor noştri
le era ruşine
că ei nu erau
ca
acel om,
de-aia
doreau ca noi
să stăm departe.

dar
ne-am întors
la acea casă
şi la bambuşi
şi la peştişorii aurii
domesticiţi.
ne-am întors
de multe ori
multe săptămâni
dar nu l-am mai văzut
şi nici nu l-am mai auzit
vreodată
iarăşi.

jaluzelele stăteau
trase
ca întotdeauna
şi era linişte.

apoi într-o zi
când veneam de la
şcoală
am văzut
casa.

era arsă
toată,
nu mai rămăsese
nimic,
doar fundaţia
contorsionată şi neagră
fumegând
şi ne-am dus la
lacul cu peşti
dar nu mai era
apă
în el
şi peştişorii
rotofei şi-aurii
zăceau morţi
acolo
uscându-se.

ne-am întors
în curtea noastră
şi-am vorbit despre
asta
şi-am decis că
părinţii noştri
le-au ars
casa
i-au ucis
au ucis şi
peştişorii aurii
pentru că totul
era prea
frumos,
până şi păduricea
de bambus a fost
arsă.

lor le fusese
teamă de
de omul cu
ochi
frumoşi.

şi
nouă ne-a fost teamă
atunci
că
de-a lungul vieţilor noastre
asemenea lucruri
se vor mai
întâmpla,
că nimeni
nu dorea
ca cineva
să fie
atât de
puternic şi de
frumos,
că toţi
ceilalţi niciodată
n-ar permite aşa ceva
şi că
mulţi oameni
vor mai trebui să
moară.

poezie clasică de Charles Bukowski, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nimic nu se pierde

Adânc în subconştient, ni se spune,
Se află toate amintirile noastre, toate notele
Cântecelor pe care le-am auzit vreodată,
Toate frazele spuse de cei pe care i-am iubit,
Regretele şi pierderile cu care am trecut prin lume
Şi cu care, cu trecerea timpului, ne-am împăcat, glumele
Spuse-n familie, fiecare suvenir sentimental primit,
Fiecare lucru văzut, fiecare experienţă, cuvânt anume
Care ne-a fost adresat în copilărie, înainte chiar
Ca noi să fi ştiut sau să fi înţeles deplin
Rosturile şi mersul lumii în care trăim.
Totul se află acolo, minciuni legendare,
Lacrimi, sunete, zile aniversare, imagini
Fulgurante din ani uitaţi, îngălbenite pagini;
Toate cer să fie rechemate, doresc să reapară
Pe lume, înainte ca această lume să dispară;
Aşteaptă poate un mic semn, o intimă chemare,
O vorbă, un refren, un miros, o prezenţă,
Un ecou dintr-un trecut când, cu inocenţă,
Priveam prezentul plini de încântare cu toţii,
Convinşi că viitorul va fi o lungă sărbătoare,
Şi că noi nu vom cunoaşte singurătatea nopţii.

poezie clasică de Noel Coward, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!

Primii ani de şcoală

Să ne-amintim de primii ani de şcoală...
Erau copii, dar anii au trecut,
Să ne-amintim de doamna învăţătoare
Ce ne-a iubit, pe toţi atât de mult

În clasa I priveam cu ochii-n lacrimi
Părrinţii, cum spre casă au plecat
Dar mângâierea doamnei noastre, parcă,
Putere şi curaj ne-a insuflat.

Ne aştepta pe bănci câte-o bomboană
Şi-o jucărie de la cei mai mari
Şi mai erau primele cărţi de şcoală...
Priveam tăcuţi, cu ochii vioi şi mari.

Zile-au trecut, una şi încă una
Precum o mamă ne-a apropiat
În juru-i. Nu ştiam ce e furtuna
Şi să sperăm în viaţă ne-a-nvăţat.

Ne-a arătat întâii paşi în lume
Ce greu era, dar am continuat
Vocea ei blândă ne dădea putere
Totul era atât de minunat!...

Ne-am despărţit cu ochii-n lacrimi
Doamne, de ce cei patru ani s-au scurs uşor,
Acum trecând prin curtea şcolii noastre
Plângem din nou, din lacrimile lor

O văd în vis pe doamna-nvăţătoare
Ce tâmple albe. Viaţa ne-a schimbat
Dar n-am să uit întâii ani de şcoală
Totul a fost atât de minunat!

Parcă ninge... Fulgi pufoşi de mătase
-mi cad în palme
E o plapumă de vată-ntreg pământul
Oare ce-i?
Ninge azi în toată lumea
Şi de alb plin este cerul
Vezi? Albul pur e-n suflet, e dincolo de lume
Aici sortiţi pieirii suntem, precum o zi...
Dar va să vină iarăşi zorii zilei.
Când Domnului, tu înger îi vei fi
Atingerile tale dau lumină
Acelui care vrea să te asculte
Şi liniştea le-acoperă durerea...
Credinţa-n tine veşnic se ascunde...
În stânga e abis, neant în dreapta
Chiar dacă drumuri greu, e numai unul
Şi-aceea treci peste furtuni, de-aceea,
Nimic, aici, nu ţi se pare greu.
În grădina mea, dac-ai să vi,
Strălucind, lungi fire argintii
Ai să vezi pe-alei, pe flori, pe frunze,
Melcii sunt, urmându-şi calea lor,
În apropiatul viitor.

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Lucirea tristeţii
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

În seara aceea

veneai tot mai aproape, tot mai aproape
ca un val care udă ţărmul pentru prima dată
nu ştiai ce se va întâmpla, dacă va mai rămâne ceva din tine
sau vei fi cu totul absorbit în pielea mea

dar încercai şi veneai tot mai aproape, tot mai aproape
ca un sinucigaş căruia îi e teamă de fereastră
pipăiai rama, grilajul, geamurile
şi-atunci m-ai privit în ochi şi mi-ai spus:
parcă te-aş cunoaşte
eu am râs pentru că pregătisem cuşca asta de ani de zile
o mirosisei de la mare distanţă şi te apropiai, te apropiai

făcusei deja câţiva paşi dar nu-ţi dădusei seama
că trupul meu era o spărtură în moarte

erai hotărât să mergi prin beznă până la capăt
cine ştie acolo poate ar fi fost o lume perenă
în care orele, zilele erau numărate în nopţi de iubire
care curgeau neîncetat ca nişte bătăi muzicale
ticăite de un fruct oprit

în seara aceea veneai tot mai aproape, tot mai aproape
erai genul care te hrăneai doar cu muguri, lăstari
iar mie pe sub bluză deja îmi mijeau

apoi s-au stins becurile şi am plecat
dar te-ascult şi acum cum îţi loveşti cuvintele de mine
ca de un ţărm insular care oricând se poate scufunda

poezie de Carmen Sorescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Au fost acele zile

Era acolo-odinioară o bodegă
Unde ciocneam pahare-n care zâmbea vinul,
Îmi amintesc orele petrecute-n hohote de râs
Şi cum, tineri, visam prin fapte mari să ne-împlinim destinul.

Au fost acele zile, dragul meu, pe care le-am iubit
Şi pe care le credeam fără sfârşit,
Credeam că vom cânta şi vom dansa mereu încă o zi,
Că vom trăi cum vrem cât soarele pe cer va străluci,
Că vom lupta şi niciodată lupta n-o vom pierde –
Pentru că eram tineri, iar valea-n faţa noastră verde.
La, la, la, la
Au fost acele zile, da, într-adevăr, au fost acele zile.

Apoi, în profesii şi-n vâltoarea anilor ne-am risipit,
Iar ideile, stele căzătoare, s-au prăbuşit din ceruri în genune.
Dacă-am avea norocul să ne vedem iarăşi în bodega veche,
Ne-am zâmbi cum ne zâmbeam odată şi ne-am spune:

Au fost acele zile, dragul meu, pe care le-am iubit
Şi pe care le credeam fără sfârşit,
Credeam că vom cânta şi vom dansa mereu încă o zi,
Că vom trăi cum vrem cât soarele pe cer va străluci,
Că vom lupta şi niciodată lupta n-o vom pierde –
Pentru că eram tineri, iar valea-n faţa noastră verde.
La, la, la, la
Au fost acele zile, da, într-adevăr, au fost acele zile.

Chiar în seara asta m-am oprit lângă bodegă,
Dar nimic nu mai era la fel în vechiul separeu –
Iar în geam am văzut o reflexie străină,
Oare-acea femeie singură sunt eu?

Au fost acele zile, dragul meu, pe care le-am iubit
Şi pe care le credeam fără sfârşit,
Credeam că vom cânta şi vom dansa mereu încă o zi,
Că vom trăi cum vrem cât soarele pe cer va străluci,
Că vom lupta şi niciodată lupta n-o vom pierde –
Pentru că eram tineri, iar valea-n faţa noastră verde.
La, la, la, la
Au fost acele zile, da, într-adevăr, au fost acele zile.

Şi-apoi, din bodegă s-a auzit un râs familiar,
Şi ţi-am văzut faţa, şi te-am auzit chemându-mă pe nume –
O, dragul meu, suntem mai bătrâni, dar nu mai înţelepţi,
Căci inimile ne-au rămas acolo, deşi noi ne-am risipit în lume.

Au fost acele zile, dragul meu, pe care le-am iubit
Şi pe care le credeam fără sfârşit,
Credeam că vom cânta şi vom dansa mereu încă o zi,
Că vom trăi cum vrem cât soarele pe cer va străluci,
Că vom lupta şi niciodată lupta n-o vom pierde –
Pentru că eram tineri, iar valea-n faţa noastră verde.
La, la, la, la
Au fost acele zile, da, într-adevăr, au fost acele zile.

NB.
Versiunea englezească a cântecului "Those were the days" aparţine lui Gene Raskin care a tradus şi preluat în limba engleză o romanţă rusească, "Dorogoi dlinnoyu" - " Pe lungul drum", compusă de Boris Fomin (1900–1948), inspirat de versurile poetului Konstantin Podrevsky. Interpretarea lui Mary Hopkin, 1968, producător Paul McCartney, a adus cântecului "Those were the days" locul întâi unu în UK Single Chart. Piesa a mai fos cantata de Dalida, The 5th Dimension Paul Mauriat, Sandy Shaw, Mari Amachi, Nikolay Baskov etc.

https://www. youtube. com/watch? v=y3KEhWTnWvE

poezie de Gene Raskin, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Flotila de baleniere

În urale, balenierele-au părăsit portul
Când vântul dinspre ţărm bătea spre mare –
Şi lumea se-ngrămădea pe cheu şi saluta
Flotila care se avânta într-o aventură uimitoare.

Pentru că erau acolo PORUMBIŢA şi GÂND BUN
(O, vântul dinspre ţărm bătea spre mare!)
Şi POLLY DIN SLEIGHTS cu velele ei noi;
Eu doar spre MARY JANE priveam în acea zi de sărbătoare!
O, căpitanul Thwaites de pe MARY JANE,
Când vântul dinspre ţărm bătea spre mare,
A ieşit de-atâtea ori cu nava lui în larg,
Era omul care onora orice provocare.

Erau acolo Jack din Grosmont şi Tom din Staith,
(O, vântul dinspre ţărm cum mai bătea spre mare!)
Jim din Hayburn, Wyke cel Arătos – şi mai era
Robin Hood Will, flăcăul meu făr-asemănare.

Willy-al meu m-a sărutat în faţa tuturor
Când vântul dinspre ţărm bătea spre mare;
Willy-al meu a urcat ultimul la bord
Şi şi-a fluturat bereta spre mine la plecare.

Şi astfel au plecat din port, lăsând uscatu-n urmă,
Când vântul dinspre ţărm bătea spre mare;
Deja vedeam parcă gheaţa sub etrava navei lor
Şi sloiurile-n derivă prin frigul nopţilor polare.

Treceau luni de zile şi soseau alte şi-alte luni de zile,
Şi vântul dinspre ţărm bătea spre mare;
Şi de multe ori mama-n nopţile furtunoase
Plângea cu mine – curgeau lacrimi, multe şi amare.

Dar când, în septembrie,-a urcat pe cer luna plină,
Iar vântul dinspre mare bătea către uscat,
Flotila balenierelor noastre – fericită sărbătoare –
S-a întors acasă din mările nordului îngheţat.

Oamenii s-au strâns pe cheu şi le-au întâmpinat,
Iar vântul dinspre mare bătea către uscat;
De la orologiul primăriei şi până la farul de pe dig
O mulţime de popor aplauda neîncetat.

Le-am văzut din vârful scărilor vechii catedrale
Când vântul dinspre mare bătea către uscat
Şi valurile dansau vesel sub bompresurile lor,
Şi-n bordul de sub vânt fulguia talazul înspumat.

Le-am văzut de lângă scările vechii catedrale
Când vântul dinspre mare bătea către uscat;
Şi nava din fruntea flotilei noastre de baleniere
Tocmai dubla farul*, cu pavoazul cel mare ridicat.

O, erau acolo PORUMBIŢA şi GÂND BUN!
(Vântul dinspre mare bătea încă spre uscat ),
Se vedeau, roşii, velele lui POLLY DIN SLEIGHTS –
Şi întregul echipaj era pe punte adunat.

Încet-încet toate-au depăşit farul de intrare,
Iar vântul dinspre mare bătea către uscat –
Şi, la dane acostate, şi-au găsit odihna-n port,
Lungul lor voiaj odată terminat.

Dar unde, vai, unde-i oare MARY JANE,
Vântul bătea dinspre mare spre uscat!
Mulţi, îşi strângeau acum iubita-n braţe...
Pe mine iubitul de când nu m-a-mbrăţişat?

Of, spuneţi-mi unde-i MARY JANE,
Acum, iată, vântul bate dinspre mare spre uscat!
"Mary Jane cu întregul echipaj
În largul oceanului s-a scufundat!"

Duceţi-mă acasă la scumpa mea mamă,
Deşi vântul bate dinspre mare spre uscat;
Niciun talaz nu-mi va lovi iubitul,
Făr-a se izbi întâi de sufletu-mi înfrigurat!

Duceţi-mă acasă, căci de astăzi nu-mi mai pasă
Dacă vântul bate dinspre mare spre uscat;
Willy-al meu zace în abisurile morţii,
Dar inima lui bate în pieptul meu ca altădat'.

* A dubla farul – nava, în marşul ei, ajungând la travers de far (farul aflându-se într-o direcţie perpendiculară pe axa longitudinală a navei).

poezie de Arthur J. Munby, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Intimitate

Aducându-ne aminte
De unde am plecat
Amintiri au fost multe
Am plecat şi le-am lăsat.

Am venit, din îndepărtatul sat,
Fără asfalt, cale ferată,
De la cei care ne-au îndreptat
Spre o viaţă luminată.

Trimişi să-nvăţăm carte
Ce să ştim, nişte copii
Cu greutăţile toate
Le înfruntăm în fiecare zi.

Cei dragi ne-au fost de ajutor,
Ne-au sfătuit să'nvăţăm
Ca să ne fie mai uşor
Acolo unde lucrăm.

Naivi, ne prindeam de mâini
Şi ocoleam parcul cu lac.
Eram nişte străini,
Dar cu ambiţii la învăţat.

Amiciţia a prins bine
În cei opt ani de liceu,
Ne sfătuiam împreună
Şi la bine, ori la rău.

Anii visurilor au trecut,
Care au fost pregătitori,
Am luat-o iar de la început
Cu alţii mai superiori.

Eu Politehnica, tu Medicina,
Intervenind depărtarea
Totodată şi uitarea
Curmându-se idila!

Tu – medic şi cu satul
Aşa cum ţi-ai dorit,
Eu – cu vina şi păcatul,
Ajuns serile la Institut.

Mulţi ani au mai trecut
Şi distanţă foarte mare.
Şi nu ne-am mai întâlnit
Având suspine, remuşcare.

A venit însă şi vremea
Vârstei a treia şi albiţi,
Ca să dăm socoteala
Anilor noştri petrecuţi.

Ne-am întâlnit, îmbrăţişat,
În parcul cu amintirile plăcute.
Ne-am spus tot şi am jurat
Trecutul, să nu se uite.

Destinul, ne-a fost Guvernant,
Care ne-a dirijat viaţa
Iar tu, omule azilant
I-ai respectat întocmai povaţa!

poezie de Dumitru Matei din Clepsidra vieţii
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Elijah Browning

Eram în mulţimea copiilor
Care dansau la poalele muntelui.
A suflat o briză dinspre est şi i-a măturat ca pe nişte frunze
Dincolo de versanţi...
Totul s-a schimbat.
Aici erau lumini zburătoare şi luni magice, şi se auzeau muzici nepământeane.
A căzut peste noi un nor.
Când s-a ridicat, totul era schimbat.
Acum eram printre mulţimi aflate în conflict.
Apoi o figură din aur strălucitor, şi cineva cu o trompetă,
Şi încă cineva purtând sceptru au stat în faţa mea,
M-au luat în râs, au dansat rigadoon şi pe urmă au dispărut...
Iarăşi s-a schimbat totul.
Ieşind dintr-un lan de maci,
O femeie şi-a dezgolit sânii şi şi-a ridicat gura întredeschisă spre mine.
Am sărutat-o.
Gustul buzelor ei era sărat.
M-am prăbuşit extenuat.
M-am ridicat şi m-am înălţat mai sus, dar o ceaţă ca aceea însoţind un iceberg
Mi-a acoperit paşii.
Îmi era frig şi simţeam dureri.
Deodată, a apărut din nou soarele
Şi am văzut cum ceţurile de sub mine acopereau vederii tot ce era dedesupt.
Iar eu, aplecat peste tot ce era al meu,
Mi-am văzut umbra siluetei reflectată pe zăpadă.
Desupra mea aerul nemişcat era străpuns de un ţurţure subţire de gheaţă
De care atârna o stea solitară!
Un tremur de extaz, un fior de teamă
Au trecut prin mine;
Dar nu mă mai putem întoarce pe partea cealaltă a versanţilor —
Şi nici nu mai doream să mă întorc.
Subtile unde desprinse din simfonia libertăţii
Îmbrăţişau imateriale stânci deasupra mea,
De aceea trebuia să urc spre pisc.
Am aruncat departe tot ce -mi mai aparţinea.
Cu braţul întins
Am atins steaua.
Am dispărut complet.
Muntele restituie
Adevărului Infinit
Pe oricine atinge acea stea.

epitaf de Edgar Lee Masters din antologia de versuri Antologia de la Spoon River, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mihai îşi conduse colegul până în locul în care se aflau roboţii; aceştia erau într-adevăr, finisaţi. Lucian îi mai văzuse cu doar câteva zile în urmă, dar atunci nu erau gata. Acum păreau altfel, de parcă erau alţii, nu aceiaşi. Lucian nu-şi putu reţine o scurtă exclamaţie admirativă; acum roboţii arătau foarte bine. Îi privi îngândurat şi-i păru bine că decisese ca aceştia doi să fie roboţii pe care-i vor lua cu ei, în misiune, dacă vor mai pleca vreodată în această misiune. Amintindu-şi de reclamaţie, de Comisia Disciplinară, de neplăcerile care-l aşteptau luni, se încruntă a nemulţumire. Totuşi, îşi eliberă mintea de aceste gânduri, făcând astfel loc întrebărilor pe care să le adreseze celor doi roboţi, însă întrebările parcă fugeau de el în acel moment. Privi din nou spre cele două creaturi metalice...

citat din romanul Proxima, Partea I: "O misiune specială" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Rebecca Wasson

Primăvară şi Vară, Toamnă şi Iarnă şi iarăşi Primăvară,
Urmându-şi una alteia, trecând pe lângă fereastra mea!
Şi-au fost atâţia ani în care le-am vegheat şi numărat curgerea,
Ani în care de multe ori groaza mi-a umplut inima
Împreună cu sentimentul că devenisem eternă; am trăit
Parcă cel puţin o sută de ani! Şi încă mai stau
Ascultând ti-tac-ul ceasornicului şi răsuflarea vitelor, molcomă –
Şi ţipetele gaiţei în zbor printre frunzele care cad!
Singură zile şi zile la rând, nesfârşite,
În casa unei femei afectate de vârstă, căruntă.

Iar în timpul nopţii sau la lumina zilei privind afară pe fereastră,
Gândurile mele înotau înapoi, parcă prin apele unui timp infinit,
Spre Carolina de Nord din zilele tinereţilor mele,
Spre John, John al meu de departe, în războiul cu englezii,
Spre toţi copii, şi toţi morţii, şi toate amărăciunile,
Scrutând pânza anilor întinsă ca o prerie din Illinois
Prin care s-au perindat marii eroi pe cai în spume,
Washington, Jefferson, Jackson, Webster, Clay.
O, tânără şi frumoasă republică, ţie, John al meu şi cu mine,
Ţi-am dăruit toată puterea şi iubirea noastră!
Iar tu, o, John al meu!

De ce, în vreme ce zăceam neajutorată la pat, ani şi ani,
Rugându-mă să te întorci, sosirea ta întâzia mereu?
Am tot revăzut, cu ţipăt şi lacrimi de extaz,
Cum m-ai găsit după război în bătrâna Virginie
Şi-am plâns ca atunci când te-am îmbrăţişat acolo lângă pat,
În vreme ce soarele, la chindie, devenea din ce în ce mic şi pal
În lumina feţei tale!

poezie clasică de Edgar Lee Masters din epitaf din ANTOLOGIA DE LA SPOON RIVER – editura CORESI, ediţie 2020, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Creaţia

Şi Dumnezeu a apărut în spaţiu,
A privit în jur şi a spus:
Sunt singur –
Îmi voi face o lume.

Şi până departe, până unde ochiul Domnului putea vedea,
Întunericul acoperea totul,
Mai negru decât miezul a o sută de nopţi
Jos în bahnele chiparosului.
Apoi, Dumnezeu a zâmbit,
Şi, de nicăieri, a apărut lumina,
Şi bezna s-a rostogolit într-o parte,
Şi lumina a rămas să lumineze cealaltă parte,
Şi Domnul Dumnezeu a zis: Iată, asta-i bine!

Apoi Domnul s-a întins, a luat lumina în mâini
Şi-a rotit-o în jurul degetelor
Până ce a făcut soarele;
Cu lumina rămasă după făurirea soarelui
Domnul a alcătuit o minge luminoasă
Pe care a aruncat-o în mijlocul întunericului,
Smălţuind noaptea cu luna şi cu stelele.
Apoi, jos
Între întuneric şi lumină,
A potrivit lumea;
Şi Domnul Dumnezeu a zis: Iată, asta-i bine!

Apoi Dumnezeu s-a retras –
Şi soarele era în mâna lui dreapă,
Şi luna era în cea stângă;
Stelele erau adunate deasupra capului său,
Iar pe pământ stăteau picioarele lui.
Şi Domnul a mers, iar unde-i călcau
Tălpile se iveau văi adânci
Şi se înălţau de nicăieri munţi.

Apoi s-a oprit şi a privit, şi a văzut
Că pământul era fierbinte şi sterp.
Aşa că Dumnezeu a ieşit la marginea lumii
Şi a scuipat cele şapte mări –
A clipit şi-au licărit fulgerele –
A bătut din palme şi s-au rostogolit tunetele,
Şi-au început să curgă apele de deasupra pământului –
Şi apele răcoreau arşiţa.

Apoi s-a ivit, verde, iarba
Şi-au îmbobocit, roşii, flori mici,
Pinii au început s-arate cu degetul către cer,
Iar stejarii şi-au întins braţele,
S-au format lacuri în scobitura văilor
Şi râurile-au prins s-alerge spre mare;
Dumnezeu a zâmbit iarăşi,
Şi-a apărut curcubeul,
Încolăcindu-i-se-n jurul umărului.

Atunci Dumnezeu a ridicat braţul şi şi-a fluturat mâna
Deasupra mării şi a uscatului,
Şi-a spus: Veniţi! Veniţi!
Şi mai repede decât a putut Domnul să-şi coboare mâna,
Peşti şi pescăruşi,
Animale şi păsări
Înotau pe râuri şi pe mări,
Mişunau prin păduri şi prin crânguri,
Despicând aerul cu aripile.
Şi Domnul Dumnezeu a zis: Iată, asta-i bine!

Apoi Dumnezeu a făcut un ocol
Şi a privit
La toate pe care le crease.
S-a uitat la soarele lui,
S-a uitat la luna lui
Şi s-a uitat la steluţele lui;
El a privit lumea lui
Cu toate vieţuitoarele ei...
Şi Domnul Dumnezeu a zis: Sunt încă singur.

Şi-atunci Dumnezeu s-a aşezat
La poalele unui deal unde se putea gândi în linişte,
Lângă un râu adânc şi larg;
Cu capul în mâini
S-a gândit şi s-a tot gândit,
Până când i-a venit ideea: Îmi voi face un om!

Domnul a luat argilă
De pe fundul râului;
El a îngenuncheat
Pe malul apei;
Şi acolo Dumnezeu Atotputernicul,
Cel care a aprins soarele şi l-a pus pe cer,
Care a aruncat stelele până-n cele mai îndepărtate colţuri ale nopţii,
Care a rotunjit pământul în podul palmei sale –
Acest măreţ Dumnezeu,
Ca o mamă aplecată deasupra pruncului ei,
A îngenuncheat în praf
Frământând un boţ de lut
Până când l-a modelat după propriul chip.

Apoi i-a dat suflarea vieţii,
Iar omul a devenit un suflet viu.
Amin. Amin.

poezie de James Weldon Johnson, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Călătoria Magilor

'Am avut parte de ger când am ajuns,
Era cea mai neprielnică perioadă a anului
Pentru o călătorie – şi, mai ales, o călătorie atât de lungă:
Drumurile erau desfundate şi vremea aspră,
Chiar în toiul iernii.'
Iar cămilele pline de răni, cu picioarele inflamate,
Recalcitrante, zăceau în zăpada apoasă.
Au fost momente când ne era dor
De palatele noastre de pe colinele însorite, de terase
Şi de fetele cu piele catifelată care ne-îmbiau cu şerbet.
Apoi, conducătorii de cămile înjurând şi bombănind,
Trăgând de timp şi poftind lichior şi femei,
Şi focurile stingându-se în noapte, şi lipsa adăposturilor,
Şi metropolele ostile, şi orăşelele neprietenoase,
Şi satele murdare, şi preţurile mari:
Am avut parte de-o călătorie grea.
Până la urmă, am ales să umblăm noaptea,
Dormind pe apucate,
În timp ce nişte voci fredonau în urechile noastre
Că ceea ce facem e o nebunie.

Apoi, în zori am coborât într-o vale mai călduţă,
Sub zăpada subţire, miros de vegetaţie;
Mai era acolo un pârâu şi o moară de apă bătând întunericul,
Şi trei copaci sub geana cerului,
Şi un bătrân cal alb galopa spre marginea păşunii.
Apoi, am ajuns la o tavernă cu frunze de viţă de vie pe fereastră,
Lângă o uşă şase mâini aruncau zaruri pentru monezi de argint
Şi nişte picioare împingeau ploştile de vin goale.
N-am primit nici o informaţie, aşa că am plecat mai departe
Şi-am ajuns acolo la căderea serii, nici un moment mai devreme,
Găsind locul căutat; era (aş putea spune) curăţel.

Toate acestea, îmi amintesc, s-au întâmplat demult,
Şi aş face călătoria iarăşi, dar să lămurim,
Să lămurim
Asta: am bătut atâta amar de drum pentru
Naştere sau pentru Moarte? Acolo era o Naştere, desigur,
Am avut dovezi şi nu există dubii. Mai văzusem naştere şi moarte,
Dar noi credeam că sunt diferite; această Naştere a fost
O agonie grea şi amară pentru noi – o Moarte, moartea noastră.
Ne-am întors acasă, în aceste Regate,
Dar nu ne simţim largul nostru aici, cu vechile legi,
Printre nişte oameni străini agăţaţi de zeii lor.
Ar trebui să mă bucur de o altă moarte.

NB.
*Poemul este încărcat de simboluri biblice: pârâul – Apa Vie sau Apa Vieţii, moara "bătând întunericul" – Lumina Lumii, cei trei copaci –cele trei cruci de pe Golgota, calul alb este calul lui Isus la a doua venire, frunzele de viţă de vie şi ploştile goale fac trimitere la nunta din Cana Galileii şi la Cina cea de Taină, iar cele şase mâini, respectiv zarurile şi arginţii amintesc de trădarea lui Iuda şi de tragerea la sorţi a veşmintelor lui Isus de către soldaţii romani.

*Primele cinci versuri sunt un citat din Predica Naşterii Domnului, aparţinând episcopului Lancelot Andrewes, 1622.

poezie de T.S. Eliot, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cu greu apare dimineaţa

Te-am aşteptat de când mă ştiu
Mi-e teamă de-nserat, mă simt pustiu
Am tot sperat în seara asta să vorbim
Mă întreb dacă am mai putea să ne iubim

M-am tot gândit la anii ce-au trecut
La clipele de vis ce le-am pierdut
Şi câte zile şi câte nopţi am irosit
Ce-a fost şi ce-a rămas din ce-am iubit

Am aşteptat înfrigurat în astă noapte
Să încercăm să mai vorbim în şoapte
Să ne-amintim ce mult ne-am adorat
Într-un trecut nu prea îndepărtat

Mi-am amintit de prima noastră întâlnire
Mai am şi azi în suflet aceeaşi tresărire
Ai apărut târziu, era deja pe înserat
Mi-ai spus că ai întârziat, ceva nu s-a prea asortat...

În noapte clipele încet mai trec
Sunt parcă urmele lăsate de un melc
Aşa se scurge încet în întuneric viaţa
Şi fără de revers... apare dimineaţa

poezie de Dan Duţescu din Oraşul iubirii
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

În trecutul nostru se află victoriile noastre pe care le-am integrat pentru a deveni mai evoluaţi, precum şi rănile noastre, eşecurile şi traumele noastre. Pe unele le-am depăşit, iar pe altele nu. Şi prima mare problemă în viaţa noastră sunt rănile pe care încă nu le-am depăşit. Ele se numesc traume psihologice şi creează găuri în sufletul nostru, care dacă nu sunt reparate, vindecate, vor face ca orice punem în sufletul nostru să se piardă, aşa cum se pierde apa pe care o torni într-o sită. Apoi, după ce vindeci rănile trecutului, te poţi pune pe treabă pentru a urmări visurile şi obiectivele din viitor, însă trăind cu adevărat prezentul, zi de zi, construind pentru viitor şi oferindu-ţi plăcerile vieţii.

citat din Pera Novacovici
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ce repede-a trecut vremea iubirilor noastre

ce repede-a trecut vremea iubirilor noastre;
într-o vară târzie ca doua păsări
ne-am luat zborul spre alte zări,
nu mai ştiu ce-a urmat după aceea,
poate un gol sau un vânt dinspre nord
sau un vis ne-mplinit suspendat
pe retinile noastre înlăcrimate.
vei rămâne goală ca visul, ca cerul de vară,
ca plaja pustie învăluită de marea-n furtună,
goală ca lebeda singuratică ce pluteşte pe lac
sau ca luna, regină peste pustiuri.
vei rămâne pe-un orizont uitat o stea-n derivă,
pe care eu, călătorul, o voi privi de departe,
şi la miez de noapte mă voi înfăşura-n cuvinte,
visând naiade-n delir prin antice temple
sau săpând fântâni după chipul tău căzut în ape.
cortegii de anotimpuri care vor trece
îmi vor hrăni de-acum îndoiala,
poate o să te caut, sau poate nu,
depinde de descântecul sălciei line
cu rădăcinile înfipte-n pământ
ce ne-a preziz despărţirea în noaptea de vară,
prefăcându-se totul în vânt.
când ni se va aprinde iarba pe mormânt,
flacără verde din trupurile noastre,
îţi voi simti respiratia ta în boarea stelelor
în nopţi cu rouă, senine, albastre.
mi-e foame de tine şi dor de gustul dulceag al buzelor tale,
mă dor clipele ce-au trecut,
îmi răstignesc pe cruce toate dorinţele
cădelniţând mireasma ta uşor
cu vise ce-au căzut grămadă
aşa-necate-ntr-un izvor...

poezie de Ion Ionescu-Bucovu (2 decembrie 2010)
Adăugat de Ion Ionescu-Bucovu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Jungla albastră

Era o potecă în jungla albastră
Prin care mergeam şi priveam, rătăcit.
Părea tot o lume, putea fi a noastră,
Dar timpul, acolo, era diferit.

Copacii-mpleteau, prin secunde, tunele
În care un pas se-ntindea pe un an,
Iar trunchiuri bătrâne erau santinele
Şi porţi ce păreau că te scot la liman.

Dar porţile-acelea, în ere-adâncite,
Duceau spre niciunde, mergeau în eter
Pe-un drum cu destine deja împlinite,
Spre lumi depărtate, lipsite de cer.

Visam că-ntr-o junglă, aventurier,
Îmi caut limanul şi încă mai sper.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Parcă, parcă...

Era-ntr-o vară (parcă joi)
şi toate ne erau permise -
Gara de Nord, peronul, noi
sau era vineri, pare-mi-se.
În ochi ni se citea văpaia
în trenul plin de cetăţeni
la clasa-a doua, spre Sinaia
sau parcă, parcă spre Buşteni.
Timidă nu spuneam nimic
când mi-atingeai câte o dată
cu buzele un deget mic,
sau parcă, parcă mâna toată.
Doar ciripeam: "Ah, sufleţel!"
când mă priveai pe sub sprânceană.
am stat la single la hotel
sau parcă-n duplex la cabană -
Ultramodern... ce draperii!
cu mov în dungi şi picăţele
sub geamurile fumurii
sau parcă, parcă jaluzele.
Când în final pe canapea
uşor, uşor ne-am aşezat
(ce bine te-asortai cu ea)
sau parcă, parcă era pat -
Tu mi-ai şoptit: "Ah, ce noroc
în ochii tăi să văd înaltul!"
şi ne pupam aşa cu foc...
sau parcă mă pupam cu altul.

poezie de Sanda Nicucie
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dacă n-aş fi crescut...

Dacă n-aş fi crescut
aş fi rămas acea copilă
veselă şi zburdalnică
în ochii căreia râdea
toată bucuria copilăriei
aş fi alergat încă
la fel de neobosită
pe toate coclaurile
şi prin podgoriile dragi
aş fi admirat şi acum macii
ce creşteau de nebuni
care înroşeau tot câmpul
şi obrajii mei de copil zvăpaiat
ce nu stătea o clipă locului
ce departe-mi pare
drumul spre acea fetiţă
de parca iarba a crescut
atât de deasă
între mine şi ea
şi nu pot răzbate
din spatele casei
Milcovul mă strigă
cu nostalgie ca atunci
când alergam desculţă prin prundiş
chiar dacă mă mai răneam
rănile parcă nu erau
la fel de dureroase
ca acum
eram mai curajoasă
decât băieţii
şi nu plângeam
acum când mă privesc
în oglinda copilăriei
mă văd cu alţi ochi
ce departe e lumea aceea
când oamenii se iubeau unii pe alţii
parcă şi iarba era mai verde
sub tălpile mele mereu goale
cerul era şi el mai albastru
mai curat
iar apa băută din căuşul palmelor
atât de pură
încât mă puteam oglindi în ea
ca-ntr-o oglindă fermecată
oamenii parcă nu alergau ca astăzi
atât de debusolaţi
în toate părţile
doar copiii alergau atunci
prin copilăria mea
ca-ntr-un joc de-a prinselea
azi când privesc în jur
oamenii aleargă continuu
nu se mai opresc
nu îşi vorbesc
şi nu mai zâmbesc...
din trecut mă strigă ea
fetiţa care dacă n-ar fi crescut
astăzi eu n-aş fi fost mamă
o privesc atent şi văd cum
îmi face cu mâna
şoptindu-mi să n-o uit...
şi ca să n-o uit
am închis-o într-o cămăruţă
a sufletului meu
deşi ştiu că
din când în când
mai iese de-acolo
să alerge prin copilăria ei
trag perdeaua timpului
şi zâmbesc melancolic
la peisajul unde doi copii
se joacă fericiţi în iarbă
conştiinţa mea mereu trează
mă scutură de mânecă
(dacă n-ai fi crescut...)
... şi din ochi mi se preling
picături de ploaie...

poezie de Alina Cristian
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dragoste printre ruine

1
Mi-o amintesc pe mama în ultimii ei ani de viaţă,
împăturind după cină faţa de masă,
nespus de grijulie,
de parcă
era vorba despre drapelul
unei ţări care încetase să mai existe,
dar care, odată, a guvernat întreaga lume.

2
7 A. M. şi omul desculţ
părăseşte casa iubitei
pentru a se întoarce în camera lui de la subsol,
la capătul aleii; îl salut dând din cap,
continuând să culeg
primele narcise galbene
care abia au înflorit.

3
Un elicopter zboară deasupra capului,
amintindu-mi de acel război prin care am trecut,
în care un prieten şi-a pierdut viaţa,
altul minţile,
iar unul s-a întors fericit
pentru că n-a pierdut decât un deget inutil.

4
Am jurat să scriu cinci poezii astăzi,
privesc în vale şi văd o cioară
ridicându-se din zăpadă pe Bulevardul 5
ca şi cum ar fi fost trasă de nişte corzi invizibile –
şi deodată mai am de scris doar o poezie.

5
Am supravieţuit
încă o iarnă: fesul meu negru,
mănuşile mele desperecheate,
inima mea îngheţată, suspicioasă.

poezie de Jim Moore, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!