În căutarea artei

Eu nu sunt o artistă, inima mea însă,

în căutarea frumosului m-a trimis,

să-ncerc a-l găsi chiar şi-n al meu abis.

Nu-i treabă uşoară, vă zic..,

dar rezultatul va veni negreşit

atunci când dorinţa-i aşa mare

că se confundă cu însăşi viaţa în spirale.

Cortina lumii materiale am tras, saturat

şi-o alta pe cerul scenii mele s-a desfăşurat...

Aici nu se stă cu picioarele pe pământ,

aici, nimic nu-i nevoie s-atingi,

o lume-i de senzaţii şi simţiri,

e lumea cea adevărată scăldată-n armonii.

Pianul pluteşte pe-o mare turcoaz,

îl vezi dar nul vezi, e sunetul lui pe talaz.

Fiori de plăcere îţi trec pe piele şi-n gând

când respiraţia petalei de crin

s-aşază discret, surâzând,

pe buzele-ţi însetate de soare precum un măslin.

Fascinată,-n lumea nouă-naintez,

desenele alb-negru colorez

şi-ajung aşa la desăvârşire

căci în culoare stă întreaga fire.

Nu sunt o artistă cum s-ar zice

însă am găsit frumosul diafan ce de plăcere inima-mi frânge...

O frânge în mii de sunete, senzaţii şi culori,

o-mbracă-n mantie de zefir din seară până-n zori

şi-o-nalţă mai sus, tot mai sus,

sumbrul şi ambiguu rămân la apus...

poezie de Doina-Maria Constantin
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

În căutarea artei

Eu, nu sunt o artistă, inima mea însă,
în căutarea frumosului m-a trimis,
să-ncerc a-l găsi chiar şi-n al meu abis.
Nu-i treabă uşoară, vă zic..,
dar rezultatul va veni negreşit
atunci când dorinţa-i aşa mare
că se confundă cu însăşi viaţa în spirale.
Cortina lumii materiale am tras saturat
şi-o alta pe cerul scenii mele s-a desfăşurat...
Aici, nu se stă cu picioarele pe pământ,
aici, nimic nu-i nevoie s-atingi,
o lume-i de senzaţii şi simţiri,
e lumea cea adevărată scăldată-n armonii.
Pianul pluteşte pe-o mare turcoaz,
îl vezi dar nu-l vezi, e sunetul lui pe talaz.
Fiori de plăcere îţi trec pe piele şi-n gând
când respiraţia petalei de crin
s-aşază discret, surâzând,
pe buzele-ţi însetate de soare precum un măslin.
Fascinată,-n lumea nouă-naintez,
desenele alb-negru colorez
şi-ajung aşa la desăvârşire
căci în culoare stă întreaga fire.
Nu sunt o artistă cum s-ar zice
însă am găsit frumosul diafan ce de plăcere inima-mi frânge...
O frânge în mii de sunete, senzaţii şi culori,
o-mbracă-n mantie de zefir din seară până-n zori
şi-o-nalţă mai sus, tot mai sus,
sumbrul şi ambiguu rămân la apus...

poezie de Doina-Maria Constantin
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Aici tot ce vezi că pare

Aici tot ce vezi că pare
Este practic relativ
Până şi minciuna are
Adevărul ei fictiv
Şi-adevăru-ntre tipare
Se transpune afirmativ
Cu-a minciunii, necesare
Forme de superlativ
Folosite-n cazuri rare
Pentru ceva constructiv,
Astfel că plutim pe-o mare
De-adevăr subiectiv
Unde minciunica-i soare
Inductiv şi deductiv,
Până într-o zi în care
Vom vedea în definitiv
Diferenţa uluitoare
Ce separă efectiv
Cunoştinţele precare
De-Adevărul-obiectiv.

~&,"&,"&~
(Lumea este aşa de mare
Că nimic nu-i nou sub soare,
Nou-l poţi găsi când vrei
De-l cauţi înafara ei
Şi de-asupra soarelui
Unde vechi nimica nui.)

poezie din Din vicisitudinile vieţii (18 iunie 2021)
Adăugat de Adelina
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vârtej crepuscular de senzaţii

Amestecându-şi esenţa
cu eternul parfum al frunzei de mentă,
spuma de căpşuni la orizont se topeşte
salvând aparenţa,
lumea reală devine absentă,
zborul sufletului cinsteşte.
E dulceaţa ultimelor raze de soare,
spirale de foc printre verzile covoare persane,
vaporoase perdele transformate-n mătăsuri,
stropite ici colo cu fulgi de aur din versuri.
Pulpa suculentă de pepene galben cu aromă consistentă
ne transportă în lumea ideală aparentă,
căpşuni apetisante pe buzele-ţi roşii
deschid porţile seducţiei făcându-ne intrare
în edenul strălucirilor crepusculare.
Corpuri bronzate scăldate în mare
şi-apoi, de cealaltă parte a vieţii,
trecători grăbiţi, ciudaţi şi timizi
într-o aparentă pace,
căci mai mult sau mai puţin,
e o simplă carapace.
Vârtej crepuscular de senzaţii...
fiori devorând pielea
şi-un răcoros tremur al inimii îmbracă
părţile cele mai vii ale oraşului, în graţii...
ne simţim din nou în aceeaşi barcă.

poezie de Doina-Maria Constantin
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Oglinda din afara timpului

Oglinda din afara timpului am privit
şi modul meu de-a prinde viaţa l-am văzut
lacom şi pofticios căci ultima ocazie s-a ivit
cu lumea să mă raportez în cercul devolut.
Impulsul ce fierele-mi mişcă e provocarea,
poate pentru că de mici am fost învăţaţi
mai buni decât noi înşine să fim, precum zarea,
ori poate, pentru a ne simţi destul de importanţi,
ne creşte vrerea de a cunoaşte răsuflarea
dorinţei de-a iubi ce se-adânceşte precum marea.
În fond, lumea toată-i o descoperire
care cere negreşit o acţiune.
Acţiunea de-ar fi un sentiment,
stimulentul ne-ar duce oriunde fără viriment
şi dacă lucrarea ar fi un cuvânt,
cu siguranţă "exist" ne-ar fi acoperământ.
Am avut zile cu cerul în mână
şi nopţi albe cu rele şi bune împreună,
dimineţi speciale dar şi aparent egale
şi-n aceeaşi mişcare constantă
continui căutarea uneori delirantă,
aştept acţiuni ce existenţa-mi completează.
Între timp, visez şi mişc munţii,
mut aşezări şi cursuri de ape urmăresc
dar dorul de-a cunoste nu se stinge
căci viaţa-i paleta infinită de emoţii,
de gesturi şi idei ce slăvesc spaţiul
înfipt în prezent sau pierdut în imaginarul vieţii.
Apoi, din nou vreau emoţii şi senzaţii,
iubire vreau şi mă întreb de îmi ajunge
când mult prea mare-i cererea care mă frânge
de-a fi eu însămi chiar şi în oglinzile de sânge.

poezie de Doina-Maria Constantin
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Oameni precum copacii

Există oameni precum copacii...
ei dăruiesc de e nevoie,
bucăţi de stea sau lapte-al stâncii,
cu inimă şi bunăvoie.
Acum privesc adânc în mine
şi cred că sunt copac, însă am teamă...
poveri îmi stau pe umeri în ciorchine,
nu ştiu de pot să descifrez o anagramă.
Dar stau la post că asta mi-e menirea
deşi furtuni îmi lasă cicatrice,
îţi dăruiesc surâsul căci asta îmi e firea
sperând că vei prelua a mea matrice.
Lovită sunt de-a ta indiferenţă
însă eu ştiu că sufletul ţi-e chinuit,
mă-nchin în faţa ta cu reverenţă,
accept cu umilinţă gandu-ţi tăinuit.
Eu braţele-mi deschid ca ramuri
de ai nevoie te cuprind la trunchi,
înalţ spre cer verzile mele flamuri
şi visele ţi le strâng mănunchi.
Uneori nedorită sau chiar umilită,
bătută de vânt şi arsă de soare,
precum copacul rămân aici, nesilită
şi când va fi să mor, voi muri în picoare.

poezie de Doina-Maria Constantin
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Paşi pierduţi

Voi rămâne aici,
cu rădăcinile înfipte
în pământul parfumat
de osemintele dorinţelor albite,
cu braţele înălţate spre cer
precum ramurile copacului clucer,
căutând paşii mei pierduţi
în orizontul norilor balamuţi.
Gândurile mele, frunze în vânt,
vor găsi cuvintele tale spulberate cu avânt
precum confetele ca mici alice zburătoare
în mare sărbătoare...
Odihneşte-ţi aripile obosite,
de prea multe furtuni sprijinite...
Voi legăna visele tale
în poala-mi încălzită de patosul iubirii orientale
şi când vei fi pregătit,
într-un nou zbor vei ţâşni negreşit,
lăsându-mă uşoară spre răsărit privind,
cu o pană între degete, surâzând,

poezie de Doina-Maria Constantin
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

* * *

Precum vedeţi, chiar virusul Co-vid
Îşi face treaba într-un mod avid...
Ne stăpâneşte după legi murdare.
Şi-n Parlament venit-a-n cercetare.

Să plece de aici? Aş! Nu-i convine...
S-ar face bietul virus de ruşine.
Cu antiviruşi, zău, a tot luptat,
Însă palinca l-a anihilat.

Să-i dăm un praz şi-o porţie de Soare!
Să-l invităm la munte sau la mare!
Ori poate-ajungem noi la un acord.
Salvaţi planeta într-un timp record!

poezie de Rodica Nicoleta Ion
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lucian: Uau... Ce vegetaţie luxuriantă, exotică! Parcă ar fi o adevărată junglă aici!
Maria: Aşa am şi dorit să lăsăm impresia...
Lucian: Ah...
Maria: Ce-i, Luci?!
Lucian: Mi s-a părut că am văzut strecurându-se pe aici o...
Maria: O panteră neagră? Nu ţi s-a părut deloc; chiar ai văzut una!
Lucian: Cum?! O panteră neagră? Nu glumeşti?!
Maria: Deloc!
Lucian: Dar... Nu sunt periculoase?
Maria: Periculoase?! Poate în libertate, Luci, dar nu aici. Sheeba e tare prietenoasă şi mai blândă decât majoritatea mâţelor pe care le-ai văzut până acum. Uite! Vezi?! Toate zgârieturile astea mi le-au provocat doar pisicile mele, când mă jucam cu ele sau le îngrijeam, deşi nu m-au zgâriat din răutate, răsfăţatele; Sheeba însă n-ar îndrăzni niciodată să mă zgârie câtuşi de puţin. Apropie-te, s-o vezi mai bine! Sheeba, vino aici!

replici din romanul Proxima, Partea I: "O misiune specială" de Cornelia Georgescu (2009)
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Luaţi gheara de pe Mirabilul Tărâm

Motto: Cu tot ce năzăreşte
Din firea noastră veche
Dăm Romelor de ştire,
Prin ierburi murmurând,
Că numai oboseala
Ne-a aşezat sub scoarţă,
Dar dacă e nevoie
Ne vom scula oricând. (A. Păunescu)

Prea multă uneltire contra noastră,
Prea mult efort să ne desfiinţeze,
Da-n lumea asta, cât o fi de vastă,
Noi suntem far creat să lumineze.

Că de milenii noi am fost aici,
Pe neamul nost, puternic, s-au altoit regate
Şi-n suflete ascunsă, cusută cu arnici,
O inimă de get în piepturi ni se zbate.

Şi la sfârşit de lume ei vor să ne sugrume
Şi-a lor credinţă moartă s-o impună,
Dar făr de noi, lumea, n-ar mai putea fi lume,
Cum viaţa nu-i nimic fără lumină.

Ne-ar frânge inima dacă-ar putea
Şi-armate de-or veni să ne ocupe cerul,
Troiţele din sate n-au cum le fura
Şi nici din limbă lacrima şi dorul.

Căci doar la noi se-aude-n depărtări,
Al clopotelor dangăt, de-nceput al lumii
Şi fluierul doinelor unduindu-se în zări,
Decor sonor în nesfârşirea iernii.

Mesaj trimis de falnicii titani,
Tartarul condensat în pietrele de moară,
Străfulgerarea miilor de ani
Ce-orgoliile lumii le doboară.

Atâtea imperii câte-au trecut prin ere
S-au răsturnat de noi ca de o buturugă
Şi ca într-o poveste cu zâne şi mistere,
Cu rugile şi crucea mereu le-am pus pe fugă.

Haideţi, luaţi-ne şi gurile de rai
Şi vă-mbrăcaţi cu Mioriţa noastră
Şi-o să vă-mpungă toţi cerbii de pe plai
Şi pentru voi apa va deveni salmastră.

De ne râvniţi pământul, rămâneţi cu blestemul,
Căci noi vom face pâine din fiecare vad,
Iar clopotele noastre vă cânte recviemul
Şi să vă bată toaca din fiecare brad.

C-au mai râvnit şi alţii Mirabilul Tărâm
Aduşi aici de soartă şi de vânt,
I-a-ntâmpinat râmlenii cu sabia lui Ram
Şi i-a făcut pe dată o apă şi-un pământ

poezie de Dorel Bîrsan (decembrie 2018)
Adăugat de Dorel Bîrsan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vrei?

Mi-a trecut ceva prin minte. Multe-mi trec, si mulţi rămân,
tu eşti unul dintre ei.
N-o să-ţi mai vorbesc de mâine. O să-mbrac rochii cu flori
şi-n urechi îmi pun cercei.
Iar de-mi apari înainte, voi privi în altă parte,
ca să nu vezi ochii mei,
Că de drag si de plăcere când ţi-oi zări încruntarea,
vor fi plini de lacrimi, ei.
Şi-o sa trec pe langa tine, cât de iute voi putea
că de frica dragostei,
Inima o s-o ia razna şi-o s-o audă toţi drumeţii.
Să mă opresc, mai bine? Vrei?

poezie de Magdalena Rus
Adăugat de Magdalena Rus
Comentează! | Votează! | Copiază!

Trec clipele!

Vezi clipele cum trec? cum trece timpul,
De ce să treacă oare fără rost?
Căci mâinile le va-nchide înserarea
Şi vom uita de mâine tot ce-a fost...

Ce rost să plângă alţii? Lacrimi oare
Nu am vărsat şi noi în veci, cândva?
Zâmbiţi acum când soarele răsare
Căci în curând poate se va-nsera.

Şi dincolo de noapte nu va fi
Decât o albă noapte-ntunecată...
Trăiţi acum, cât mai puteţi trăi.

Cu noi, aici o lume se închide
Şi dincolo de ea e infinitul
Acolo n-o să vezi nimic în zare
Căci tot ce vezi s-atingi este sfârşitul.

Dar nu te teme şi toţi vom fi acolo
Golul cu gol se umple până când
Răpuşi, umili, nu vom ruga iertare
În suflete, în vise şi în gând.

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Lucirea tristeţii
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Adânca privire

Sunt plin de tine dacă pleci de-acasă,
Cu tine veşnic m-aş împovăra,
Când, noapte-zi, pereţii mă apasă
Eu, sub sprâncene port privirea ta.

Absenţa ta ca ştreangul sub bărbie
Mă strânge, dacă tu te-ndepărtezi,
Iar mâna stângă parcă-mi e pustie
Trăgându-mi inima către zăpezi.

O umbră sunt, atunci când tu n-ai umbră,
Încuviinţează umbrei care sunt
Să nu se teamă când cu tine umblă
Oriunde pui piciorul pe pământ.

La paginile scrise înainte
De ceilalţi orbi care-au putut vedea
Adaug că iubirea reaprinde
Şi ochii tăi, aici, în fruntea mea.

Căci asta e iubirea cea mai mare,
Să vezi cu ochii celuilalt, adânc,
Iar când nu e cu tine şi te doare
Să-i simţi în ochii tăi pe-ai lui cum plâng.

Aşa simt eu acum când eşti departe
Şi nu mai ştiu e noapte sau e zi,
Te ţin aici pe viaţă şi pe moarte,
Te văd că mă şi tem că vei orbi.

Din ochii tăi mi-i fac pe-ai mei acasă,
Ca pe-o lumină vie te aştept,
Dar stânga mea, de dorul tău, mă lasă,
Smulgându-mi parcă inima din piept.

Nici nu mai ştiu, e iarnă sau e vară,
Privirile ni s-au unit de tot
Rămân aici, dar am fugit afară,
Te-aş părăsi cumva, dar nu mai pot.

Zăpezi şi flori trăiesc împreunate,
Miracol şi coşmar, la fel, aşa,
Cuţitul alţii mi-l înfig în spate,
Tu ai privirea în privirea mea.

Şi poate că aceasta e iubirea,
Nu numai gelozie şi asalt,
Ci să-ţi modifici într-atât privirea
Încât să vezi la fel ca celălalt.

Profeţii însă iată ce-mi arată:
Te sorb din ochi, precum şi tu mă sorbi,
Şi ne vom cheltui lumina toată,
Îngenunchind sub cer ca nişte orbi.

poezie celebră de Adrian Păunescu
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ave Maria

Nimic din tot nu ne mai place
Şi ne-a cuprins melancolia
Războaiele nu ne dau pace
Cui să-i mai spui: Ave Maria!?

Semnăm tratate pentru moarte
Şi mii de morţi sunt mărturia
Când însăşi viaţa ne desparte
Cui să-i mai spui: Ave Maria!?

Şi nu mai punem preţ pe carte
Şi am ucis copilăria
Privim în gol tot mai departe
Cui să-i mai spui: Ave Maria!?

Nu mai visăm în miez de noapte
Căci prea ni-e slută omenia
Ne pleacă îngerii din şoapte
Cui să-i mai spui: Ave Maria!?

Tristeţea la tot pasul zace
Omul îşi uită bucuria
Când însuşi Dumnezeu azi tace
Cui să-i mai spui: Ave Maria!?

Şi Lumea toată îşi împarte
În mii de lacrimi tragedia
Dar când speranţele-s deşarte
Cui să-i mai spui: Ave Maria!?

De circ avem mai zilnic parte
Dar tragică ni-e comedia
Când clipele sunt visuri sparte
Cui să-i mai spui: Ave Maria!?

Nu-i strop de linişte în lume
Şi păcălim democraţia
Iubirea nu mai are nume
Cui să-i mai spui: Ave Maria!?

În mersul lumii crud, rapace
E sfântă numai liturghia
Din ea se naşte-un gând de pace
Spre cerul pur. Ave Maria!

poezie de Corneliu Sofronie
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ancorare

În fiecare gând e-o altă zi
Din scurtul drum al vieţii către moarte,
În fiecare zi este-un alt gând,
Prin care viaţa-n gânduri se împarte
Şi lumea de lumină se desparte,
Ca cerul înserării de pământ,
Ca ochiul de minunea "a privi",
Tăcând.

În fiecare om este-un alt gând,
Din lumea lui de tâmple şi de gânduri,
Cum e copacul desfrunzit şi gol,
Când nu-i mai vine seva din pământuri,
Şi cum e timpu-n lumea lui de timpuri,
Când spaţiul se curbează în nămol
Şi cerul se coboară pe pământ,
În gol.

În fiecare timp este-un alt drum
Prin spaţiul rostuit pe-o frunză-n vânt,
Un drum ce răvăşeşte norii lumii,
Când cade ploaia vorbei pe pământ,
Şi gândul se rodeşte prin cuvânt,
Ca focul care-şi murmură tăciunii
Prin vatra care-şi trece-n stâlpi de fum
Tăciunii...

În fiecare om există-un ceas
De lume spaţiată-n anotimpuri,
În fiecare vers trăieşte-un ton
Pe-o strună cu fiori şi labirinturi,
Un mit ce-şi duce veacul printre mituri,
O placă sub un ac de gramofon,
Un murmur dintr-o lume fără glas
De om...

În fiecare viu trăieşte-un mort,
Căci morţii lumii-au fost odată vii,
Se trece toamna din culori în ploi,
Câmpiile mănoase sunt pustii
Şi frunzele pădurii cenuşii,
Cum este-adesea sufletul din noi,
Când ard pe rug catargele din port
În vii.

Şi suntem toţi, pe rând, în fiecare,
Venire, ancorare şi plecare...

poezie de Gheorghe Văduva
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Coşmar

E noapte, mi-e frică şi gem îndelung,
iar inima pieptu-mi apasă,
în visul în care sunt gata s-ajung
în lumea de nimeni aleasă.

E lumea în care cei mici sunt jertfiţi,
e lumea în lacrimi scăldată,
e lumea cea rea, cu eroi biciuiţi,
e lumea de umbre călcată.

Nu pot să mă apăr, sunt singur în vis,
nu pot nici să fug să-mi scap viaţa,
aş vrea, dinspre cer, să coboare-n abis
lumina, să spulbere ceaţa.

În lumea de monştri, de lacrimi şi chin,
coboară, pe-o rază de soare
un sunet de harpă, trimis de destin,
iar lumea lui Goya dispare.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu din Gândul pierdut
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Atunci când te furnică ai dragostei fiori

Când dragostea îşi face spre inima ta scară,
N-ai linişte şi pace din zori şi până-n seară;
Atunci când te furnică ai dragostei fiori,
N-ai somn şi n-ai odihnă din seară până-n zori.

poezie de George Budoi din Dicţionarul dragostei (8 noiembrie 2019)
Adăugat de George Budoi
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ave Maria!

AVE MARIA,
fluture al cerurilor,
polenul stelelor,
Tu ce-n rugăciuni rătăceşti
şi inimile sărace ne hrăneşti
cu speranţa de-a ajunge la tine,
asigurându-ne că Cerul ne aparţine!

AVE MARIA,
Mamă a noastră şi-a fiilor noştri,
cu puterea ochilor tăi albaştri,
opreşte scânteia unui fulger,
transorm-o-n aripă de înger
pentru a da lumină celor dispăruţi,
cu Cerul acum convertiţi!

AVE MARIA,
ceaţă a minţii şi gândului şubred,
lumina celor ce cred,
pedepsiţi cu speranţa micuţului ied
de-a ajunge la Tine, chiar şi cei zămisliţi
din insticte şi de impulsuri nutriţi,
de orgasme nesupuse ferfeniţi!

AVE MARIA,
Noi, fiinţe de lut ruginit,
avem un vis de-mplinit,
speranţa umană făcută din aripi
să ne poarte la tine în patimi
şi-n pântecele tău liniştit,
pacea să găsim negreşit.

AVE MARIA,
când numele Tău buzele-mi descoase,
din gură-mi ies fluturi-de-mătase,
simt o bucurie celestă şi nu ştiu de ce
dar numele ţi-l cânt sotto-voce...
Poate-i doar numele tău de Mamă,
cu siguranţă nu-i o anagramă,
care recheamă ai săi fii
scăpaţi de destinul lumii sub rodii.

AVE MARIA,
că-i zi sau e noapte,
mereu ireal şi peste-poate,
Tu cobori şi ne mângâi,
lacrimile ni le ştergi
şi calea spre Adevăr ne alegi!
Ne iartă Măicuţă gândul ce fuge
căci plăcerea pământeană ne frânge
şi aşa, el ajunge-n nămeţi
sau devine cai verzi pe pereti...

AVE MARIA,
buchet alb de crini,
azi suntem ai Tăi pelegrini,
cu aripi de dor atingem al tău mormânt
care-i în Cer dar şi-n fertilul pământ!
Îngenunchem în astă diminaeţă cu smerenie
participanţi suntem la Sfânta Utrenie!

poezie de Doina-Maria Constantin
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Rondelul celei ce iubeşte

În piept suflarea mi se frânge
Când treci, ades, la braţul ei,
Cu râsu-i ca de clopoţei
Şi inima-mi, de dor, se strânge.

Sunt cea mai tristă-ntre femei.
Sufletul meu în taină plânge,
În piept suflarea mi se frânge
Când treci, ades, la braţul ei.

Iar printre lacrimi, răni de sânge,
Văd în privirea ta scântei
Şi-aud iar vorbele-ţi nătânge,
Pe care tu nu pui temei
Şi-n piept suflarea mi se frânge.

rondel de Mihaela Banu din volumul de versuri Cu pânzele întinse (2016)
Adăugat de Mihaela Banu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Existenţă

Când iubirea înseamnă umilinţă,
Iubirea nu mai e iubire...
Când în suflet nu este pocăinţă,
Clopote bat în neştire...

Când se dărâmă ziduri de cetate,
Şi-n inimi e un foc diabolesc...
Eu trec peste acestea toate,
Chiar dacă săgeţile izbesc!

Când iubirea-nseamnă umilintă,
Eu am să mă opun!
Şi plin de falnica-mi dorintă,
Voi găsi un drum mai bun...

De apusul omenirii e aici ş-acum, mă voi preda...
Ce răni adânci să-mi facă vor putea?
Ce gânduri blestemate mă vor putea învinge?
Nu mai am nimic în mine ce se poate frânge...

poezie de Alin Caras din Daraveli de Clopotniţă (12 aprilie 2014)
Adăugat de Alin Caras
Comentează! | Votează! | Copiază!

România e acasă!

Sunt român pribeag în lume,
N-am cui plânge, n-am cui spune,
Când m-apucă dor de casă,
Căci stăinului nu-i pasă.

Sunt român în orice ţară,
Unde viaţa nu-i uşoară;
Însă nu uit niciodată
Că am mamă, că am tată,

Că am ţara-ngândurată,
Ce-aşteaptă ca mama-n poartă...
Şi că rădăcini profunde,
Sunt "acasă". Astfel unde?

Sunt român şi-n piept îmi bate,
Cât aş fi eu de departe;
Inimă română, bună,
Dar primit de la străbună.

Patrie să nu ai teamă
Dacă opt nevoi mă cheamă
Prin străini, şi că vorbesc
Graiul lor... tot te iubesc!

Sunt român cu dor de ţară,
Care scurmă să mă doară...
Lumea largă-i generoasă,
România e acasă!

poezie de Aurora Luchian
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!