Bizadeaua

Ce-mi staţi ca nişte bizadele aci-n drum, cu mâinile-n
Şolduri?
Bă, bizadea! Bizadeaua dracului!
Bă, puţă!

De obicei copiii erau bizadele,
Noi care îi încurcam pe cei mai mari,
Şedeam în picioarele oamenilor.
"Să pună mâna să lucreze - auzeam -
Să pună turul la tânjală, că aici e de tras!
Da' cine cred ei că sunt, să nu facă nimic?"

Asta o spunea Catalina lui Ioane la ai ei.
Avea vreo 15, un pluton întreg,
Şi i se părea că mănâncă mult.
Ce să mănânce, că rar apucau să se sature.
- Bă, gămane!
Altul era marda. "Marda dată ninciu!"
Şi dacă unul nu lua lingura repede din strachină
I se părea că e moale, nu e nimic de capul lui.
- Ce te linciureşti aici?

poezie celebră de Marin Sorescu din La (L)ilieci, Cartea a treia (1980)
Adăugat de MG
Comentează! | Votează! | Copiază!

Se făcea că eram într-o grădină, frumoasă, frumoasă, cum n-am mai văzut. Erau nişte pomi înalţi, stufoşi şi bine potriviţi de părea că erau scrişi, şi aşezaţi în trâmbă pe drumul pe care mergeam. În dreapta şi în stânga era o pădure tot cu de astfel de pomi de îţi plăcea să-i priveşti. Tot mergând şi minunându-mă, m-am pomenit către mijlocul grădinei. Aici era, ce să-ţi spui? frumuseţea de pe lume. Nişte cărări sucite şi cotite, acoperite cu un fel de iarbă mărunţică, de părea că erau nişte covoare aşternute.

Petre Ispirescu în Ciobănaşul cel isteţ sau ţurloaiele blendei
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Diana: Te cred. Ce-ai obţinut însă? Nu ai nimic al tău...
Traian: N-am, dar aş putea oricând; cine crezi că mi-ar refuza? Ce folos însă? Ce mi-ar trebui casă, vilă sau apartament de lux în centrul oraşului, maşini şi toate celelalte? N-am nevoie de nimic! Mă lipsesc de toate acestea! Am tot ce-mi trebuie aici şi sunt mulţumit de modul în care o duc; nu-mi plâng de milă.
Diana: Puteai avea mai multe...
Traian: Pentru ce? La ce mi-ar fi fost necesare, de moment ce sunt singur?
Diana: Puteai avea soţie, copii, nu să rămâi singur, burlac...
Traian: Soţie?! Dacă nu tu, de alta mă lipsesc... Copii?! Am unul, dar tu mi l-ai luat, l-ai înstrăinat de mine. Însă nu-mi doresc altul. El îmi e de ajuns.
Diana: Off... Ajungem de unde am pornit. Deci, totuşi, din cauza asta îl trimiţi atât de departe de mine, în această misiune, să nu ştiu nimic de el în următorii 13 ani... Dar, te rog... Nu-l înstrăina de mine, nu-l trimite departe! Lasă-l aici, acasă, lângă mine!
Traian: Eu nu-l trimit nicăieri; el a ales această cale. De altfel, puteai fi conştientă de acest risc încă de când l-ai înscris să înveţe aici, la acest Institut. A fost pregătit pentru a deveni astronaut; se pare că a reuşit prea bine acest lucru, pentru că la ora actuală, fără a-l lăuda, este cel mai bun!
Diana: Fugi de realitate, dar ştiu că e mâna ta aici. Doar tu aveai interesul să-l îndepărtezi de mine, de Iulian... Nu înţeleg, cum poţi fi atât de crud? E totuşi fiul meu...

replici din romanul Proxima, Partea I: "O misiune specială" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Doi bureţi

Doi bureţi
Erau băieţi
Şi-şi vorbeau de la burete
La burete cu "băiete".

Când stăteau la vreo agapă,
Mâncau sare şi beau apă,
Acolo pe fund de mare:
Aici apă, aici sare.

La sare se-nţelegeau
Dar la apă se-mbrânceau...

Iar acuma, pe dulap,
Nu se ceartă, nu se bat,
Sarea e-n bucătărie,
Apa-n aer, cine ştie.

poezie celebră de Marin Sorescu din volumul , Poezii pentru copii, ed. Ion Creangă - 1979
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

O imagine din oglindă poate să vă pună mâna stangă acolo unde aveţi mâna dreaptă dar nu poate să vă pună capul acolo unde aveţi picioarele. De ce?

aforism de Cornel Stelian Popa (26 aprilie 2019)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ecoul

N-ai ecou, domnule,
Nici bun, nici rău...
Să trăieşti aşa, s-o duci,
Neştiut de nimeni, te strecori...
Ştiţi caii ăia furaţi,
De li se pun cârpe, trenţe, pe copite
Să nu facă zgomot, când sunt scoşi din grajd?
Cine ne-a furat pe noi? ce fel de vite, mârţoage de rasă
Mai suntem şi noi?

Ia suie-te în Piscul cu Bojii
Şi strigă... să vezi, te aude cineva?
- Ce să strig?
- Ce vrei... strigă că iote nu plouă...
Să vezi ce se întâmplă.
- Păi, ce să se întâmple?
- Păi, aia e, că nu se întâmplă nimic.
Ca şi când ai împunge o dată cu acul în cer.
Nu zice nimeni "au"
Dacă împungi o dată în cer
Cu acul.

Fiindcă de aici n-ai niciun fel de ecou.

poezie celebră de Marin Sorescu din La (L)ilieci, Cartea a doua (1977)
Adăugat de MG
Comentează! | Votează! | Copiază!

Există două feluri de joc - jocul de gentlemen şi celălalt joc, de plebeu, cupid, pe care-l practică tot soiul de lepădături. Aici există o diferenţă riguroasă - şi cât de josnic e în fond această diferenţiere! Un gentleman, de pildă, poate să pună o miză de cinci, sau zece ludovici, rareori mai mult, de altfel, poate să pună şi o mie de franci dacă-i foarte bogat, dar numai de dragul jocului, de dragul distracţiei, numai ca să urmărească procesul câştigului sau pierderii; însă nu trebuie să-l intereseze defel câştigul în sine. Dacă a câştigat, îşi poate permite, de pildă să râdă cu glas tare, să comunice cuiva dintre cei din jur părerea sa, poate chiar să mai pună o dată şi să mai dubleze, dar numai din pură curiozitate, ca să-şi urmărească şansa, să facă combinaţii, şi nu din dorinţa plebee de a câştiga... Lepădăturile joacă într-adevăr foarte murdar. Ba chiar accept ideea, că aici, în jurul mesei, se petrec multe hoţii din cele mai ordinare. Crupierii, care stau la capetele mesei, urmăresc mizele şi plătesc, au teribil de mult de lucru. Ce mai lepădături! În cea mai mare parte sunt francezi.

Dostoievski în Jucătorul (1991)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Rocky: Ţi-a luat cam mult să vii până aici. Zece ani ca să ajungi în casa mea. Care e problema? Nu-ţi place casa? Miroase? Aşa e! Miroase! Nu mi-ai făcut nicio favoare! Nu te da mare acum în faţa mea! Vorbeşti de gloria ta! Şi de gloria mea ce să spun, Mick? Cel puţin tu ai avut parte de ea! Eu nu am avut momentul meu de glorie, nu am avut nimic! Picioarele mi se mişcă, totul funcţionează. Nimeniul ăsta nu primeşte nimic. Apare tipul ăsta şi îmi oferă un meci. Mare scofală. Vrei să ai parte de meciul tău cel mare? Da, o să lupt în meciul cel mare! Ştii ce se va întâmpla cu mine? O să o încasez pe asta! Şi pe asta! Vrei să vii lângă ring să vezi asta? Asta vrei? Vrei să mă ajuţi? Vrei să vezi cum îmi sparge faţa? Picioarele nu se mai mişcă, nimic nu mai funcţionează, dar ei continuă: "Hai, bată-te cu campionul!" Da, o să mă lupt cu el. Să-mi spargă faţa. Şi tu, tu vii aici. Vrei să te muţi aici cu mine? Hai, fă-o! E o casă drăguţă! Foarte drăguţă! Vino aici şi pleacă. Pute. Tot locul ăsta pute. Vrei să mă ajuţi? Ei bine, ajută-mă! Hai, ajută-mă. Sunt chiar aici!

replici din filmul artistic Rocky, scenariu de Sylvester Stallone
Adăugat de Nicoleta Mitrofan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Gretchen a plecat şi ea mai departe cât putea de repede şi deodată au întâmpinat-o o mulţime de fulgi de zăpadă; fulgii nu cădeau din cer; cerul era senin şi luminat de Aurora Boreală. Alergau chiar pe pământ şi cu cât se apropiau, cu atât se făceau mai mari. Gretchen şi-a adus aminte ce mari şi meşteşugiţi fuseseră fulgii când se uitase la ei cu lupa. Aici însă erau şi mai mari, şi mai fioroşi, erau vii, erau străjerii de la palatul Crăiesei Zăpezii. Aveau chipurile cele mai ciudate, unii parcă erau nişte arici mari şi urâţi, alţii păreau nişte mănunchiuri de şerpi încolăciţi, care îşi întindeau capetele în toate părţile, iar alţii erau ca nişte ursuleţi bondoci şi zbârliţi; toţi erau albi, sclipitori, erau fulgi de zăpadă vii.

Hans Christian Andersen în Crăiasa Zăpezii
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fiindcă cel care priveşte are nevoie de provocări, totuşi... Un ceva care să-i pună imaginaţia la încercare, care să-l determine să se rupă de realitatea imediată şi să intre cu totul în acel decor. Să intre, da, să fie parte a scenariului, să fie tulburat şi să înţeleagă tulburarea personajelor. Asta face un artist, asta ar trebui să facă un artist. Permite (ar trebui să permită) privitorilor să pătrundă, încetul cu încetul, în interiorul creaţiei sale, în profunzimea sa, de fiecare dată. Dacă îi laşi pe margine, oamenii vor privi câteva zeci de secunde, vor da din cap – admirativ sau nu, dar mai degrabă cea de-a doua variantă – şi vor trece mai departe. Nu vor rămâne cu nimic, nu vor mai rumega întrebări, vor ajunge la ieşire şi îşi vor relua vieţile ca şi cum nimic nu s-a întâmplat. Şi atunci? Atunci rămâne o trudă zadarnică, o nefericire mută, fiindcă artistul nu a reuşit să pună la un loc cele două realităţi... Realităţile lor şi realitatea sa.

Cristian Lisandru în Lumea de dincolo de fereastră (21 august 2018)
Adăugat de crislis
Comentează! | Votează! | Copiază!

Să visăm

Să visăm o faleză comună,
Dată în comun.
Ca un val comun,
Care să transmită de la unul la altul ceva,
Ca o nelinişte răcoroasă,
Care să te facă
Să vezi într-adevăr marea şi ce înseamnă talazul.
(Talazul e puţin căutat,
Dar când îl cauţi mai mult nu-l găseşti).
Unde sunt eu
Ar trebui să ardă o flacără veşnică,
O pălălaie continuă...

poezie celebră de Marin Sorescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

De ce v-ar păsa?

Doamne, niciodată!
Genunchii mei nu au putut săruta
pământul,
fără să fiu Eu!
Eu sunt nimeni, efemer, dar...,
ai mei, Bunicul, Străbunicul şi Răstrăbunicul sunt acolo!
În ţărână. Eu încă sunt aici!
Sper că, aici, încă mai este un loc curat!

Am şters mult până aici!
M-am şters şi pe mine
şi
aici oare mai pot ramâne Om?
mai departe mai am şi alte...,
ca să văd ce voi mai fi?
Mulţumesc pentru cei puţini care m-au citit din suflet.
Mâ înclin în faţa lor,
sincer,
dacă au simţit cu adevărat ceva
din cuvintele mele, aiurea inşiruite!
Mulţumesc pentru, că citiţi aceste rânduri!
Dacă nu, pentru mine nimic nu are sens,
sau nu mă luaţi în consideraţie!
Eu sunt un nimic, dacă nu sunt capabil
să
îmi dau seama că nimicul nu există!
Asta am simţit, şi, sincer, asta am scris!
De fapt cui îi pasă? De ce v-ar păsa?

poezie de Viorel Muha (august 2009)
Adăugat de Viorel Muha
Comentează! | Votează! | Copiază!

Când se bazează pe interes, prietenia dispare o dată cu interesul, pentru că cei doi nu erau prieteni unul altuia, ci ai profitului. De aici rezultă că prieteniile bazate pe plăcere sau pe interes sunt posibile şi între doi oameni vicioşi, şi între un om virtuos şi unul vicios, şi între unul nici virtuos, nici vicios, şi oricare altul. Este clar însă că prietenia bazată pe valoarea persoanlă nu este posibilă decât între oameni de virtute, căci oamenii vicioşi nu se simt atraşi unul de altul decât dacă e vorba de un interes. Dimpotrivă, a avea încredere unul în altul, a nu se nedreptăţi niciodată unul pe altul şi toate celelalte calităţi cerute unei adevărate prietenii caracterizează prietenia dintre oamenii virtuoşi.

citat celebru din Aristotel
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Zece-doisprezece suntem în jurul mesei! Masa e mică, rotundă, stăm înghesuiţi. În mijlocul mesei, răsturnată, mămăliga pe care mama o taie cu aţa, felii. Luăm fiecare câte o felie în dreptul nostru. Mama pune o strachină şi în strachină ciorbă de praz. Nici n-avem atâtea linguri câţi suntem în casă. Eu mănânc cu aceeaşi lingură cu care mănâncă soră-mea Evanghelina. Înghit eu o dată şi-i trec ei lingura, înghite ea o dată, mi-o trece mie, ne mânăm, cum se spune.

Zaharia Stancu în romanul Desculţ, Darie la masă cu întreaga familie
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Jucării

Noi, care suntem îngrozitor de mari,
Care n-am mai căzut pe gheaţă
Dintre cele două războaie,
Ori dacă din greşeală am alunecat vreodată,
Ne-am şi fracturat un an,
Unul din anii noştri importanţi şi ţepeni
De gips...
O, noi, cei îngrozitor de mari
Simţim câteodată
Că ne lipsesc jucăriile.

Avem tot ce ne trebuie,
Dar ne lipsesc jucăriile.
Ne e dor de optimismul
Inimii de vată a păpuşilor
Şi de corabia noastră
Cu trei rânduri de pânze,
Care merge la fel de bine pe apă,
Ca şi pe uscat.

Am vrea să încălecăm pe un cal de lemn
Şi calul să necheze o dată cu tot lemnul,
Iar noi să-i spunem: „Du-ne undeva,
Nu ne interesează locul,
Pentru că oriunde în viaţă
Noi avem de gând să facem
Nişte fapte grozave”.

O, cât ne lipsesc uneori jucăriile!
Dar nu putem nici măcar să fim trişti
Din cauza asta
Şi să plângem din tot sufletul,
Ţinându-ne cu mâna de piciorul scaunului,
Pentru că noi suntem nişte oameni foarte mari
Şi nu mai e nimeni mai mare ca noi
Care să ne mângâie.

poezie celebră de Marin Sorescu
Adăugat de Enache Andreia
Comentează! | Votează! | Copiază!

Maria: Totuşi aş vrea să-ţi cer un mic sfat prietenesc, pentru că-mi place modul în care gândeşti.
Lucian: Un sfat? Te ascult! Chiar mă bucur că-mi ceri mie părerea.
Maria: Păi... Tu ce-ai face în locul meu?
Lucian: În locul tău? În legătură cu ce?
Maria: Ştii tu... cu Nick. E atât de insistent şi vrea totul atât de repede...
Lucian: Deci asta ai vrea să ştii? Asta te preocupă atât de mult? Păi... În locul tău, nu mi-aş face atâtea probleme. Aş avea încredere în Nick şi aş face cum îmi cere, oricât de greu mi s-ar părea la început, sau oricât de greu ar fi. M-aş duce să rămân împreună cu el chiar şi acum, în momentul ăsta, în locul tău, căci sunt sigur că el e pe aici, pe afară, prin jurul navei noastre, aşteptându-te. Doar nu crezi cumva că s-ar fi dus în oraş... Nu, în nici un caz! Sunt sigur că e aici, te aşteaptă, ca şi noaptea trecută, sperând că vei sosi... Asta aş face eu în locul tău. Dar asta-i numai părerea mea. Tu trebuie să decizi şi să faci aşa cum crezi de cuviinţă. Deşi, dacă tot mi-ai cerut părerea, să ştii de la mine că n-ai avea nimic de pierdut rămânând împreună cu Nick, ci dimpotrivă, ai avea numai de câştigat, pentru că el e un tip grozav, minunat. Şi sincer să fiu, zău că-mi pare tare rău de el, văzându-l cât de mult suferă. Dar tu decizi, nu eu, pentru că tu eşti Maria, nu eu...
Maria: Mulţumesc mult pentru sfat, Luci. Am să ţin cont de el în hotărârea pe care o voi lua.
Lucian: Rămâne între noi. Nu mă spui lui Nick, în ordine?
Maria: Desigur. De ce te-aş spune?

replici din romanul Proxima, Partea a-II-a: "Planeta Proxima" de Cornelia Georgescu (2009)
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nimic nu este urgent în viaţa asta

totul se derulează pe repede înainte
iar eu repet ca pe un refren fiecare clipă frumoasă
până la banalizare până la atrofiere
până când cineva îmi va da un cot să mă trezească din reverie
moment în care mă privesc ca pe o curiozitate

nu mai ştiu de unde să încep numărătoarea
cred că de fapt nu mai ştiu să număr
poate că încep să-mi pierd bruma de minte
oricum sunt destul de prost încât să cred în alte lumi
în alte vieţi în nemurire şi veşnicie
când nici universul nu e veşnic
când nici infinitul nu ştie de ce are origine

cine să hotărască legi universale de la nivelul de furnică
oricât de mult mi-aş dori să trăiesc din plin
nu fac altceva decât să mă pierd în muşuroiul acesta
cu pretenţie de templu

caut sprijin în iluzii despre lumi paralele
dealtfel utopiile nu diferă cu nimic de luciditatea
celor care nu cred în niciun fel de vise

oricât de crud ar părea
fiecare om îşi doreşte ceea ce nu poate avea
oricât de mult timp ar avea la dispoziţie
şi oricâtă lipsă de termene limită
întotdeauna vor găsi o cale de a urgenta ceva
să le pară timpul insuficent
să lupte cu secundele
să poată muri fericiţi
că în sfârşit vor avea o veşnicie
în care să iubească

poezie de Tudor Gheorghe Calotescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ştii ce zic?

aici nu-i vorba de mine, sau despre cum ar trebui să ne mişcăm ca să fim plauzibili
acel zid pe care ţi-ai imprimat urmele palmelor tale, acel zid care ţi-a îngrădit existenţa
acum nu mai există, ştiu că nu crezi, ai rămas cu impresia asta
sufletul tău mutilat, inima ta rănită de moarte
un trup vlăguit nu mai are ce pierde
când priveşti o pasăre în colivie, spune ce vezi
pentru cine să cânte şi de ce, mă rog, ar trebui să o facă
când nu mai ai aer scoţi capul pe geam
nu te mai interesează cum e timpul afară
dacă a nins ori dacă rândunelele încă îşi mai fac cuib
cred că aşa a simţit frate-meu când şi-a tăiat venele
când l-am întrebat de ce a făcut-o, a dat din umeri şi atât. uneori
ţi se pare prea mult, chiar dacă, pentru a fi pe val
trebuie să te trezeşti un pic mai devreme
din ce în ce mai devreme, până când observi că nu mai poţi să observi diferenţa dintre noapte şi zi
e patru dimineaţa şi vezi soarele cu mustăţile lui ţâşnind înspre cer
noaptea, luna ţi se pare o meduză albastră
nu-i simţi veninul
pentru că el deja este în tine de când te-ai născut
cum am spus, aici nu-i vorba de mine. cine sunt eu ca să judec
aici e vorba de altceva, despre iarbă
despre nisipul pe care îl ţin în pumni
şi nu pentru a lăsa vreo cine ştie ce dâră. tu
poate crezi că mi-e frică
nici pe departe
am văzut atâtea, am mâncat destulă pâine uscată
am iubit am plâns şi am râs suficient de mult
încât să nu mă mai doară nimic
dar tu?

eu atâta te întreb, ce argumente ai
vino cu ceva credibil, cerul va fi acelaşi în orice condiţie

poezie de Anghel Geicu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

To Kuny: Încă nu m-ai lămurit. Deci, ce-ai făcut după ce ai plecat de la mine? Unde ai fost şi ce s-a întâmplat atât de grav, încât te-a tulburat atât de rău?
Nick: Păi, mai întâi am trecut pe acasă, să văd dacă Maria era acolo, dar ea nu ajunsese încă, aşa că m-am îndreptat spre nava lor, "Pacifis", presupunând că o voi găsi acolo, cu păianjenul acela mititel, Ema.
To Kuny: Şi nu era acolo?
Nick: Ba da, era... Încă era acolo. Dar nu cu păianjenul, nu cu Ema. Ci cu el, în braţele lui... Aşa i-am găsit când am intrat în navă, îmbrăţişaţi.
To Kuny: Îmbrăţişaţi?! Pe cine, dragul meu?
Nick: Păi... Pe ea şi... pe el!
To Kuny: Ea?! Probabil te referi la încântătoarea ta soţioară. Şi el?! Probabil Lucian, tânărul lor comandant.
Nick: Exact, ei... Ei doi... Nu mi-aş fi închipuit niciodată aşa ceva!
To Kuny: Deci, asta e problema ta... Şi tu ce-ai făcut?
Nick: Nimic, ce era să fac?! La început nu-mi venea să cred că ar fi adevărat, speram să mă înşel. Câteva clipe n-am putut schiţa nici un gest, de parcă amuţisem. Rămăsesem blocat. Când m-au văzut, au tresărit amândoi şi s-au îndepărtat brusc unul de altul. El a încercat să-mi explice ceva, de parcă ar fi avut ce, cum că n-ar fi ceea ce părea, dar nu l-am ascultat. N-aş fi putut suporta să-i aud motivaţiile. Eram prea supărat, nervos. Am ieşit cât am putut de repede şi... Cam asta ar fi tot. Am ajuns aici, la tine, deşi nu-mi dau seama cum sau de ce. Eu nu intenţionam să vin din nou aici.

replici din romanul Proxima, Partea a-III-a: "Aventuri pe Proxima" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dar cea mai grea problemă pentru mine o constituiau hârtiile lui. Holmes avea oroare să distrugă documente, în special cele privitoare la cazurile elucidate de el în trecut, dar, pe de altă parte, cel mult o dată pe an sau la doi ani, se străduia să le clasifice şi să le rânduiască, întrucât în notele acestea destul de incoerente, izbucnirile de energie entuziastă cu care realiza performanţele remarcabile legate de numele lui erau urmate, ca o reacţie, de crize de apatie în cursul cărora cânta nonşalant la vioară sau răsfoia alene vreo carte, plimbându-se cel mult între masă şi divan. Şi aşa, lună de lună, hârtiile se adunau, până când teancurile de manuscrise creşteau în fiecare ungher al camerei. Pentru nimic în lume n-ar fi acceptat să le ardă, dar nici ca vreo altă persoană să le pună cumva în ordine.

Arthur Conan Doyle în Memoriile lui Sherlock Holmes
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cred că

Cred că mi-am pierdut un ochi,
Căutând.
Avea dioptrie mică
Şi-mi părea că vedea bine
Cu şi fără lentilă.
S-o fi împiedicat de vreun vis
Atras de pământ
Şi siguranţă.
Iar acum îmi caut privirea profundă
Cu ochiul rămas,
În dioptrie mare
Şi gene prea dese
Pentru conţinuturi.

Cred că mi-am strivit o mână,
Îmbrăţişând.
Avea degete drepte
Şi-mi părea că era frumoasă
Cu şi fără mănuşă.
S-o fi pripit când veneai,
Încordată-n pumn
Şi emoţie.
Iar acum îmi vindec îmbrăţişarea palmei
Cu mâna rămasă,
În degete strâmbe
Şi piele prea aspră
Pentru mângâiere.

Cred că mi-am topit un suflet,
Simţind.
Avea formă rotundă
Şi-mi părea că visa întreg,
Cu şi fără trup.
S-o fi-ncălzit când vorbeai,
Deformat în părere
Şi viaţă.
Iar acum îmi încerc golul fiinţei
Cu sufletul tău,
În formă nouă
Şi stare prea crudă
Pentru aderenţă.

poezie de Gabriela Chişcari (23 octombrie 2012)
Adăugat de Gabriela Chişcari
Comentează! | Votează! | Copiază!