Dascălul

I

Venea la şcoală de dimineaţă
Cu demâncarea la el.
Hainele le ţinea îngropate la loc, unde muncea.
Că era lup de muncă. Şi ajungea la şcoală,
Făcea ce făcea cu copiii şi când le da drumul,
Încăleca pe cal şi-o lua peste câmp, la locurile lui acolo.
Se schimba acolo la loc şi muncea până-n întuneric.
Se dezbrăca şi le-ngropa iar, şi pleca acasă,
Acolo la Pârva-n Seculeşti, avea casă cu etaj.
Şi dimineaţa, se-mbrăca, lua mâncarea şi pleca la
Şcoală călare. Şi de-acolo, la loc. Om harnic.
Lup de muncă, spunea Moşu, care-i fusese elev.
Învăţa copiii foarte bine. Îl chema Bulzescu Matei.
A murit, tânăr, săracu! Avea un băiat Ion, se făcuse
Cântăreţ la biserică şi-a murit de tifos,
Până în războiul dintâi.
Au mai rămas două fete, Ioana şi cu Nicoliţa
(Căsătorită cu Mitrică a lui Nete).

II

Copiii erau de toate felurile. Unii mai mari, alţii mai mici
Şi cum învăţau? Aduceau un car cu nisip, îl nivelau
Şi stau toţi grămadă pe lângă el.
Şi aşa-nvăţau literele.
Ştergeau şi iar îl întindeau.
- Ia zii, măi, A - făcea învăţătorul.
- Zii şi tu, răspunde elevul.
- Păi, io zisei.
- Păi, mai zii o dată.
Bată-te Dumnezeu să te bată! şi pleca de lângă el.
Pe unii îi "gâdila" la palmă cu o linie;
- Monitor, dă-i atâtea cu dunga şi atâtea cu latul.
Şi alea cu dunga dureau mai rău.
Şi unul zice - cine-o fi fost ăla? - "Lasă-mă, domnule
Învăţător, nu mai da cu dunga, că-ţi dau un leu,
Mi-l dete tata să iau condeie."

III

Mai era un învăţător, care-l suplinea pe Matei,
Unul din Prejoi. Îşi amintea Ilie Chelcea de el:
"Venea învăţătorul cu mămăliga la şold."
E, legată într-o batistă, avea şi el acolo
Vreo ceapă!
Şcoala era pe locul lui Gheorghe Banţa şi la ea zidiseră
Ilie şi Ion Ţuruc, doi fraţi, meşteri zidari, veniţi din
Negoieşti. Ion Ţuruc e străbunicul meu.

Iar Ilei a fost tatăl a trei fete:
Liţa, Lia (muma alei lu Trică-a lui Gogu) şi Anica
(Muma lui Ilie-al Anicăi).
Ăştia din Negoieşti erau săraci, pe moşie boierească, grecească,
Stăteau acolo în Gura Vocnii, o vâlcea, când cobori
În Amaradia.
Acolo era şi-o bisericuţă, mititicâ, aşa cam cât o cameră,
Şi-o fântână cu trei izvoare, o cişmea.

IV

Dar Matei învăţătorul, parcă-l văd
Descălecând, lăsând calul să pască împoedicat
Şi el dezbrăcându-şi de la capul locului
Hainele rele şi sapa,
Schimbându-se cu hainele rele şi-ncepând munca,
După ce-i învăţase pe ăia azbuchea, pe nisip.

Aşa se învăţa mai-nainte
Şi intelectualului nu-i era ruşine
Să vină cu mămăliga la şold.
Nu se rupsese bine de pământ,
Tot în el îşi punea speranţa
Şi-o îngropa, cum îşi îngropa hainele,
Ca în lada de zestre,
La păstrat.

poezie celebră de Marin Sorescu din La (L)ilieci, Cartea a treia (1980)
Adăugat de MG
Comentează! | Votează! | Copiază!

Aşa era mama mea

Mama se scula de noapte,
Ne cosea hăinuţe rupte,
Ne fierbea în oală lapte,
Treburi termina prin curte.

Apoi, lua la umăr sapa,
Bocceluţa cu mâncare,
În cofă îşi punea apa
Şi pleca în câmp să are.

Îşi purta paşii pe brazdă,
Prin pământul răscolit,
Avea grijă să nu cadă
Până dă în asfinţit.

În miezul zilei se-odihnea.
Ştergea fruntea de sudoare.
Mânca acolo, ce avea.
În câmp. Sub arşiţa de soare.

Ducea calul să-l adape.
Să-i răcorească sufletul.
Apoi începea să sape,
Potolindu-şi umbletul.

Tot aşa muncea în viaţă.
Alerga pe câmpuri vara,
De cum da în dimineaţă.
De cu zori şi până seara.

Cu truda câmpului în spate,
În curte, calul dehăma.
Ne lua pe fiecare-n parte
Şi cu grijă ne-ntreba:

- Oare, v-a ajuns lăpticul?
Era prima grijă a ei.
Îşi lua din cap baticul,
Ne săruta oe toţi trei.

Apoi, ne băga în casă,
Ne pregătea mâncare bună,
Ne-aşeza cu drag la masă
Şi ne spunea:-Poftă bună!

Când ne aşeza în pat
Ne închina perna întâi.
Uita mama de oftat
Când ne veghea la căpătâi.

Aşa era mama mea.
Ea făcea din noapte zi.
Prea puţin se odihnea.
Muncea mult pentru copii.

poezie de Dumitru Delcă (29 decembrie 2011)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pasămite cotoşmanul era năzdrăvan. Băiatul însă rămase cu ochii bleojdiţi la dânsul, când îl auzi vorbind. Plecară amândoi. Cotoşmanul înainte, băiatul după dânsul. Ajungând într-o pădure, găsiră o scorbură mare şi şi-o aleseră de locuinţă. Cotoşmanul făcu un culcuş stăpânului său acolo numai din fulgi de pasări, de se cufunda în puf când se culca. Îi aducea de mâncare şi de băut. Îi ţinea de urât spuindu-i fel de fel de basme şi de snoave. El îi spunea ce va să zică cântatul greierilor, ce însemnează săritura locustelor prin iarbă. Îl făcea să înţeleagă că dragostea între fraţi este nesfârşită ca apa fântânei ce curgea p-aproape de locuinţa lor. Când se plimbau amândoi prin câte un luminiş din pădure ori ieşeau la câmp, îi arăta toate floricelele şi i le spunea pre nume. Copilul nu se domirea de ce cocorii umblă înşiruiţi trâmbă, de ce rândunele se duc şi vin, de ce privighetorile cântă aşa de frumos; iară ciuhurezii, te apucă răcori de groază când îi auzi. Şi cotoşmanul îi spunea pe şart toate şi-l făcea să priceapă că aici, pe pământ, toate sunt cu rânduiala lor. Scorbura o ţinea aşa de curată, încât ţi-era milă să calci pe acolo. Nici că se stăvea vreo goangă măcar pe la ei pe acolo. Cotoşmanul nu lăsa pe băiat să puie mâna pe nimic. Toate el le făcea. Băiatul se făcuse flăcău de însurat.

Petre Ispirescu în Cotoşman năzdrăvanu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Departe de-aici, acolo unde se duc rândunelele când la noi e iarnă, era odată un crai care avea unsprezece băieţi şi o fată pe care o chema Eliza. Cei unsprezece fraţi erau prinţi, aveau câte o decoraţie la piept şi sabie la şold şi aşa se duceau la şcoală; scriau cu creioane de diamant pe tăbliţe de aur şi învăţau pe de rost tot atât de bine pe cât citeau. Când îi auzeai, ştiai numaidecât că sunt prinţi. Eliza, sora lor, şedea pe un scăunel de sticlă şi avea o carte cu poze care costase o mulţime de parale.

începutul de la Lebedele de Hans Christian Andersen
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mai bine

Da, da, grijit, Mitru Ceapă s-a simţit mai bine.
S-a dus, s-a uitat prin celar,
La râjniţă,
Că avea râjniţa acolo, de râjnea mălai,
Că erau mori puţine,
Şi-şi râjneau câte-o strachină pe zi şi-şi făceau turtă.
Aveau toţi râjniţă.

Ei, şi-a văzut omul râjniţa, şi-a vazut oile
Închise în saià, ei, găinile
Şi-a venit liniştit în casă.
S-a culcat şi şi-a dat duhul.
Am auzit dimineaţă:
- A murit şi bietul Ceapă.

poezie celebră de Marin Sorescu din La (L)ilieci, Cartea a doua (1977)
Adăugat de MG
Comentează! | Votează! | Copiază!

Găina îi oua în toate zilele câte un ou, în colivie. Îmbogăţindu-se el, goni sărăcia din satul lui. Făcea bine la tot satul. Ajuta pe orice nevoiaş; cumpăra vaci la toate văduvele; ocrotea pe toţi copiii sărmani. Omul era nesăţios. Ci cât are, tot ar vrea să mai aibă. Muncitorul, după ce văzu că are destul, începu a face negoţ. Şi fiindcă negoţul, când merge bine, de firea lui este să se întinză ca pecingenea, dete ghies muncitorului să călătorească prin ţări străine după negoţ. Porni dară într-o călătorie depărtată peste mări şi ţări. Într-o zi, când lipsea şi nevasta lui d-acasă, copiii intrară în colivie ca să se joace cu găina. Jucându-se ei acolo, unul din ei ridică aripa găinei şi vede că este ceva scris acolo...

Petre Ispirescu în Cei trei fraţi împăraţi
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vis

Inspiraţia venea în urmă, pe jos,
Poetul mergea în frunte, călare,
Şi primea onorurile.

La mijloc mulţimea, descoperită.
Se făcea că era o proocesiune, până la urmă.
Unii acuzau dureri mari,
Se făceau că erau încă la doctor,
Căci se văitau cu speranţă,
Alţii plângeau de-a binelea,
Se făcea că era o procesiune totuşi,
Da, o procesiune, într-adevăr.
«Dar mortul?» «Unde e mortul?» – se auzea –
«Noi pe cine jelim, de trei zile?»
«Oare a fost spălat bine răposatul?»
«Spălarea mortului cere o îndemănare
Pe care foarte puţini doctori o mai au» – se auzea.

Poetul mergea înainte, călare,
Fiindcă depăşise toate minunile astea, băbeşti.
Inspiraţia venea în urmă, desculţă.
Rămânea mereu în urmă,
Nu ştiu de ce o îmbia mai mult rămânerea în urmă
Decât necunoscutul din faţă.

poezie celebră de Marin Sorescu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

A fost odată un om şi o femeie. Ei erau atât de săraci, încât n-aveau după ce bea apă. Nici tu casă, nici tu masă, nimic, nimic, dară nimic n-aveau după sufletul lor. Muncea bietul om de dimineaţa până seara târziu, alături cu muierea, de-i treceau năduşelele, şi ca să dea şi ei în spor, ba. Se ţinea, vezi, norocul după dânşii ca pulberea după câini, cum se zice. Umblau cu tărăbuţele de colo până colo, şi ca să se statornicească şi ei la un loc, nu găseau. Căci cine era să-i priimească pe ei, doi calici, cu leaota de copii după dânşii?! Adică uitasem să vă spui. Aveau aceşti oameni o spuză de copii. Din aceşti copii, cei mai mari erau numai fete, iară băieţii erau mărunţei şi stau lângă dânşii ca ulceluşele. Să nu vă fi dus Dumnezeu vrodată să fiţi faţă când venea omul de la muncă, că v-aţi fi luat câmpii. Ieşeau toţi afară înaintea lui, jigăriţi şi hărtăniţi, ca nişte netoţi, subţiratici şi piţigăiaţi, mă rog, leşinaţi de foame, şi tăbărau pe bietul om cu gura: tată, mi-e foame, tată, mor de foame. Tatăl lor se zăpăcea şi nu ştia către care să se întoarcă mai întâi şi le da toată agoniseala lui dintr-o zi. Dară de unde să le ajungă ce brumă le aducea el? Abia puneau p-o măsea.

citat clasic din povestea Fata săracului cea isteaţă de Petre Ispirescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Au fost vremuri când copiii erau dornici să înveţe carte, dar mulţi nu aveau nici măcar un creion cu care să scrie; mulţi dintre copiii de azi au calculatoare de ultimă generaţie, dar nu au dorinţa să înveţe carte şi lipsesc de la şcoală. În 1934 tata era elev în clasa I şi, pentru că a venit la şcoală fără creion, învăţătorul l-a trimis acasă (mama lui era o văduvă săracă, cu 4 copii minori, îi cumpărase un caiet, dar nu i-au ajuns banii să-i cumpere şi un creion). Plângând, în drum spre casă copilul s-a întâlnit pe podul Amărăzii cu boierul Mircea Morărescu, care l-a întrebat de ce plânge. Aflând motivul, boierul – profund impresionat – i-a dat bani să-şi cumpere creion. Copilul a alergat într-un suflet la librărie, şi-a cumpărat creion şi, radiind de fericire, s-a întors la şcoală.

George Budoi în Învăţământul, profesorii, studenţii şi elevii în aforisme, epigrame, madrigale, poezii, pamflete şi (20 ianuarie 2017)
Adăugat de George Budoi
Comentează! | Votează! | Copiază!

Acolo, în colţul acela de ţară, putea să fie cum voia învăţătorul. Nimeni dintre cei mari nu-l tulbura; nimeni nu se interesa cum mergea şcoala lui. Bine, rău - el făcea ceea ce socotea că trebuie să facă, şi atât.

Mihail Sadoveanu în Domnu' Trandafir
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Gardul care o înconjura avea o portiţă. Bătu şi se rugă să o priimească. Muma Vântului avu milă de dânsa şi o priimi să se odihnească. Ca şi la Soare, fu ascunsă, ca să nu o simţă Vântul. A doua zi îi spuse că bărbatul său locuia într-o pădure mare şi deasă, pe unde nu ajunsese toporul încă; că acolo şi-a făcut un fel de casă, grămădind buşteni unul peste altul şi împletindu-i cu nuiele, unde trăia singur-singurel, de teama oamenilor răi. După ce îi dete şi aci o găină de mâncă şi îi zise să păstreze oscioarele, muma Vântului o povăţui să se ia după drumul robilor, care se vede noaptea pe cer, şi să meargă, să meargă până va ajunge. Aşa şi făcu. După ce mulţumi cu lacrămi de bucurie pentru buna găzduire şi pentru vestea cea bună, porni la drum. Biata femeie nopţile le făcea zi. Nu i se mai alegea nici de mâncare, nici de odihnă, atâta dor şi foc avea să-şi găsească bărbatul pe care ursita i-l dedese. Merse, merse până ce i se sparse şi opincile aceste. Le lepădă şi începu a merge cu picioarele goale. Nu căuta gloduri, nu băga seamă la ghimpii ce-i intra în picioare, nici la loviturile ce suferea când se împiedica de vreo piatră.

Petre Ispirescu în Porcul cel fermecat
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

învăţător

Învăţătorul este acela care face să crească două idei acolo unde există doar una.

definiţie celebră de Elbert Hubbard
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

În rest totul e nisip...

într-o bună zi voi coborî
de pe linia orizontului
şi voi trece malul
toate întâmplările vor fi
numai ale mele
ştiu asta...
bătăile de clopt
îmi vor deschide poarta
înspre Dumnezeu
acolo e mama
acolo e tata
acolo e şi cireşul înflorit
de sub care tata
îmi zâmbea
când alergam după fluturi
acolo e şi o parte din mine

drumul va fi lung dar
nu atât de lung
încât să
nu pot evada din mine
din când în când
o să vă privesc
prin ochiul lui Dumnezeu

din urmele acoperite cu lacrimile fiicei mele
vor creşte linişti
în rest totul e nisip...

poezie de Teodor Dume
Adăugat de Teodor Dume
Comentează! | Votează! | Copiază!

Să fii acolo

Să fii acolo unde,
cerul sărută pământul,
acolo unde
poţi rosti cuvântul.
Să fii acolo unde,
seninul îmbrăţişează iarba,
acolo unde
departe de tine-i graba.
Să fii acolo unde,
miraculoase sunt faptele,
acolo unde
nu te ating păcatele.
Să fii acolo unde,
poţi să admiri imensitatea,
acolo unde
poţi învinge moartea.
Doar acolo
poţi îmbina
viaţa spirituală
cu cea materială.
Doar acolo poţi primi
lumina credinţei
sevă a fiinţei.
Doar acolo poţi avea
împliniri spectaculoase
şi schimbări miraculoase.
SĂ FII ACOLO!

poezie de Dumitru Delcă (iunie 2021)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

A muri înseamnă să te duci acolo de unde ai venit. Ce este acolo? Trebuie să fie bine, dacă judecăm după fiinţele minunate care vin de acolo, copiii.

Lev Tolstoi în Despre Dumnezeu şi om din jurnalul ultimilor ani
Adăugat de Gabrine94
Comentează! | Votează! | Copiază!

* * *

Acolo unde mintea nu e încolţită de frică şi poţi să-ţi ţii capul sus,
Acolo unde cunoaşterea e liberă pentru toţi,
Acolo unde lumea n-a fost fragmentată de pereţii înguşti ai caselor,
Acolo unde cuvintele vin din profunzimea adevărului,
Acolo unde străduinţa neobosită îşi întinde braţele spre perfecţiune,
Acolo unde izvorul clar al raţiunii nu şi-a pierdut calea în nisipul mohorât al deşertului obişnuinţelor moarte,
Acolo unde mintea e condusă înainte de ea însăşi în tot mai larga gândire şi acţiune,
Acolo în Raiul libertăţii, o, Tată, acolo să se trezească ţara mea!

poezie celebră de Rabindranath Tagore
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ţara mea

Ţara mea este acolo
unde mi-am rostit cuvântul.
Ţara mea este acolo
unde-am sărutat pământul.

Ţara mea este acolo
unde soarele răsare.
Ţara mea este acolo
unde curg limpezi izvoare.

Ţara mea este acolo
unde ciocârlia cântă.
Ţara mea este acolo
unde libertatea-i sfântă.

Acolo este satul meu.
Acolo-îmi sunt părinţii,
În locul dat de Dumnezeu,
de Maica Domnului şi sfinţii.

Acolo ne este moşia.
Acolo trăiesc români.
Acolo este România.
Acolo suntem noi stăpâni.

poezie de Dumitru Delcă (8 iulie 2018)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Diferenţa dintre un învăţător începător şi unul cu experienţă este aceea că învăţătorul începător întreabă: "Cum mă descurc?", iar învăţătorul cu experienţă întreabă: "Cum se descurcă copiii?".

citat din Esme Raji Codell
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

Voci de la Cernobîl

Erau acolo, norul negru şi ploaia grea.
Băltoace galbene şi verzi, ca şi cum cineva turnase vopsea-n ele.
Spuneau că e praful de pe flori. Bunica ne-a obligat să stăm în beci.
Ea s-a aşezat în genunchi şi s-a rugat.
Şi ne-a cerut să ne rugăm şi noi. "Rugaţi-vă! E sfârşitul lumii.
E pedeapsa lui Dumnezeu pentru păcatele noastre."
Fratele meu avea opt ani, iar eu şase.
Am început să ne amintim păcatele.
El a spart borcanul cu gem de zmeură,
iar eu nu i-am spus mamei că mi-am prins rochiţa cea nouă
în gard şi că am rupt-o. Am ascuns-o în debara.

*
Au venit după noi soldaţi în maşini. Credeam c-a început războiul.
Ei spuneau astfel de cuvinte: " dezactivare," "izotopi."
Un soldat voia să prindă o pisică.
Un dozimetru pus pe pisică făcea ca un automat: clic-clic.
Un băiat şi-o fată urmăreau şi ei pisica.
Băiatul era liniştit, dar fata plângea întruna, " Nu le-o dau!"
Ţipa: " Fugi, fugi, fetiţo!" Dar soldatul avea o pungă de plastic.

*

Am auzit – cei mari vorbeau – Bunica plângea –
din anul în care m-am născut, 1986,
în satul nostru nu s-au mai născut nici băieţi şi nici fete.
Eu sunt singura. Doctorii spun că nu trebuia să mă fi născut.
Dar mama a fugit din spital şi s-a ascuns în casa bunicii.
Astfel că m-am născut la bunica. I-am auzit vorbind despre asta.
Nu am un frate sau o soră. Aş fi vrut.

Cum vine asta, doamnă, adică eu să nu mă fi născut?
Unde aş fi fost? Sus în cer? Pe altă planetă?

*

În primul an după accident vrăbiile au dispărut din oraşul nostru.
Zăceau pretutindeni – în grădini, pe asfalt.
Ele erau greblate şi luate împreună cu frunzele în containere.
În acel an n-au lăsat oamenii să ardă frunzele,
pentru că erau radioactive, aşa că le îngropau.

Vrăbiile au revenit doi ani mai târziu. Eram atât de fericiţi,
ne strigam unul pe altul: "Am văzut ieri o vrabie! Se întorc."

Au dispărut şi cărăbuşii de mai, dar ei nu s-au mai întors.
Poate se vor întoarce după o sută sau o mie de ani.
Aşa spune învăţătorul nostru. Eu nu-i voi mai vedea.

*

Întâi septembrie, prima zi de şcoală, nu s-a văzut o floare.
Florile sunt radioactive.
Oamenii care munceau nu erau, ca mai înainte, zidari,
ci soldaţi. Ei coseau florile, răzuiau pământul
şi-l duceau undeva în camioane cu remorci.

În decurs de un an ne-au evacuat pe toţi şi-au îngropat satul.
Tata e taximetrist, el a fost acolo şi ne-a povestit.
Mai întâi au săpat o groapă mare, cinci metri adâncime.
Apoi au apărut pompierii şi-au spălat cu furtunul casele
de la acoperiş la temelie, ca să nu se mai ridice praful radioactiv.
Au spălat ferestrele, acoperişul, uşile, totul.
Apoi o macara a tras casa de la locul ei şi-a pus-o în groapă.
Pretutindeni erau împrăştiate păpuşi, cărţi şi cutii...
Un excavator le aduna.
Apoi acoperea totul cu lut şi nisip şi nivela locul.
Şi-apoi în loc de-un sat aveai un câmp gol.
Au semănat pământul nostru cu porumb.
Casa noastră zace acolo, şi şcoala, şi clădirea consiliului sătesc.
Tot acolo-s ghivecele cu plantele mele şi două albume de timbre.
Speram să le iau cu mine. Am avut şi o bicicletă.

*

Am doisprezece ani şi-s invalid. Poştaşul
vine cu două taloane de pensie –pentru bunicul şi pentru mine.
Fetele din clasa mea au aflat că am leucemie,
le era teamă să stea cu mine-n bancă. Nu voiau să mă atingă.

Doctorii au spus că m-am îmbolnăvit pentru că tata lucra
la Cernobîl. Eu m-am născut după eveniment. Îl iubesc pe tata.

*

Au venit după tata-n toiul nopţii.
N-am auzit când şi-a făcut bagajele, dormeam.
Dimineaţa am văzut-o pe mama plângând. A spus,
"Tata-i acum la Cernobîl." Îl aşteptam ca şi cum era în război.

El s-a întors şi a început iarăşi să se ducă la fabrică.
Nu ne-a povestit nimic.
La şcoală m-am lăudat că tata tocmai a revenit de la Cernobîl,
că el fusese un lichidator, iar lichidatorii erau cei care ajutau
la curăţenia locului după accident. Ei erau eroi.
Toţi băieţii erau invidioşi. Un an mai târziu s-a îmbolnăvit.

Ne plimbam împreună prin curtea spitalului –
era după a doua operaţie – şi atunci mi-a povestit despre Cernobîl.

Lucrau foarte aproape de reactor.
Era linişte şi frumos, şi-o atmosferă paşnică, îşi amintea el.
In vreme ce ei munceau, se întâmplau lucruri. Grădinile înfloreau.
Pentru cine? Oamenii părăsiseră satele.
Ei "au curăţat" lucrurile care trebuiau să rămână în urmă.
Au decopertat partea de sus a solului,
contaminată cu cesiu şi stronţiu, şi-au spălat acoperişurile.
A doua zi toate erau " clic-clic"-uite din nou cu dozimetrele.
"La plecare ne-au strâns mâinile şi ne-au înmânat
certificate de recunoştinţă pentru sacrificiul nostru de sine"
A vorbit, a tot vorbit. Ultima oară când s-a întors de la spital, a spus:
"Dacă rămân în viaţă, gata cu tratamentele fizice şi chimice.
O să părăsesc fabrica. Mă fac păstor."
Acum suntem singuri, mama şi cu mine.
Nu voi merge la un institut tehnic, chiar dacă mama asta vrea.
Acolo a mers şi tatăl meu.

*

Obişnuiam să scriu poezii. Eram îndrăgostit de o fată.
Clasa a cincea. În clasa a şaptea am aflat despre moarte.

Citesc din Garcia Lorca: "rădăcina neagră a plânsului."
Am început să învăţ cum să zbor.
Nu-mi place acel joc, dar ce poţi face?

Am avut un prieten, Andrei.
I-au făcut două operaţii şi l-au trimis acasă.
După jumătate de an trebuia să i-o facă şi pe cea de-a treia.
S-a spânzurat cu propria-i curea, într-o clasă goală,
când toţi ceilalţi erau în sala de sport.
Doctorii îi spuseseră că n-are voie să alerge sau să sară.

Yulia, Katya, Vadim, Oksana, Oleg şi acum Andrei.
"Vom muri şi vom deveni ştiinţă," obişnuia să spună Andrei.
"Vom muri şi toţi ne vor uita," spunea Katya.
"Când voi muri, nu mă îngropaţi la cimitir, mi-e frică de cimitir,
acolo-s numai oameni morţi şi ciori," a spus Oksana,
"îngropaţi-mă pe câmp. Yulia doar plângea.
Pentru mine acum, când mă uit la el, întregul cer
e viu, pentru că ei toţi sunt acolo.

poezie de Svetlana Alexievici, premiul Nobel pentru literatu din Corul copiilor (extrase), traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

După ce intră, fiindu-i frică de mumă-sa vitregă să nu o bată dacă se va întoarce acasă, pentru că întârziase, întrebă dacă nu cumva are trebuinţă de o slujnică. Sânta Vinerea, care locuia înăuntru şi care priimi pe fată, îi răspunse că are trebuinţă de o asemenea fată; ea rămase acolo. Mai întâi îi spuse că treaba ce are să facă dimineaţa este să dea de mâncare puilor ce-i avea în curte, însă mâncarea să fie nici caldă, nici rece; apoi să scuture şi să deretice pân casă. Iară maica Sânta Vinerea plecă la biserică. Fata făcu tot, precum îi poruncise. Când veni acasă, Sânta Vinerea întrebă de puii ei, carii erau balauri, şerpi, nevăstuici, ciuhurezi, şopârle, năpârci şi guşteri, cum le-a dat mâncarea, şi toţi răspunseră că n-a fost băgat de seamă daca a lipsit ea de acasă; aşa de bine au fost căutaţi. Intră în casă maica Sânta Vineri şi văzu toate lucrurile aşezate la locul lor şi rămase foarte mulţumită.

Petre Ispirescu în Fata moşului cea cuminte
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

După ce şezu acolo câteva zile, mai dedându-se cu lumea şi mai obişnuindu-se a trăi în huietul ce înăbuşeşte oraşele, plecă luându-şi calul cu sine şi se duse, şi se duse, până ce ajunse pe tărâmul unor zâne. Ajungând la zâne, cari erau în număr de trei, căută să se bage argat la dânsele; aşa îl sfătui calul să facă. Zânele deoacamdată nu prea voiau să-l ia în slujbă, dară se înduplecară la rugăciunile lui şi-l priimiră. Calul adesea venea pe la domnul său, şi într-o zi îi zise să bage de seamă, cum că în una din case zânele aveau o baie, că acea baie, la câţiva ani, într-o zi hotărâtă, curge aur, şi cine se scaldă întâi aceluia i se face părul de aur. Îi mai spuse să vază că într-unul din tronurile casei zânele aveau o legătură cu trei rânduri de haine, pe care le păstrau cu îngrijire. Băiatul băgă la cap toate zisele calului şi, de câte ori avea câte ceva greu de făcut, chema calul şi-i da ajutor. Zânele îi dase voie să îmble prin toate casele, să deretece, să scuture, să măture, dar numai în cămara cu baie să nu intre. Însă el când lipseau ele d-acasă intra şi lua aminte la toate câte îi zicea calul. Ochi şi legătura cu hainele puse cu îngrijire într-un tron.

Petre Ispirescu în Făt-Frumos cu părul de aur
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!