Mare a nimănui

marea e a nimănui
şi a tuturor
mă întreb cum poate mângâia
cu atâta tandreţe
singurătatea unor ţărmuri
şi nisipurile din oameni
tăcerile de sidef ale tristeţilor
în lumina pustie a lunii
şi urmele trecătoare ale iubirilor
în intensitatea deşertului

cum poate legăna cu atâta fervoare
corăbiile pierdute
în sufletele oamenilor

şi pescăruşii aceştia albi
care despică orizontul
care sfâşie stâncile
şi sarea valurilor
şi insulele din oameni
şi inima oamenilor
cu un ţipăt
primordial

poezie de Marian Florentin Ursu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Clepsidra netimpului

prin clepsidrele acestea
nu mai trec timpurile
curg oameni şi apusuri
şi furtuni de nisip
ca nişte bolovani de aer
aprinşi
în focul gheenei

prin copacii aceştia nu mai trec seve
curg trupuri firave de aşchii
curge doar seceta pământului
şi sângele sterp
şi timpul pierdut cu amurgul

prin cerul acesta nu mai curge nimic
nici măcar visele oamenilor
care s-au dus să se culce
primordial
într-o altă clepsidră
a netimpului

poezie de Marian Florentin Ursu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Amurgul maiestuos al oamenilor

te-ai plictisit,
poftim acasă,
vreau să-mi vizitez corăbiile
înţesate cu mătase şi amintiri,
singurătatea-i mai frumoasă
când începi să împleteşti poveşti
din năvoadele deşirate
în pustiul
ţărmurilor uitate,

mărturiseşte că numai nisipul
mai răscoleşte apusul maiestuos
al oamenilor,

Dumnezeu a lăsat amurgul
ca să contemplăm un periplu
de siluete de oameni nostalgici
pe scoarţa Pământului,

umbrele le sunt subţiri
ca linia vieţii
de pe o zi pe alta,

cea mai frumoasă zi
a fost atunci
când am început
să întrezăresc
amurgul maiestuos
al oamenilor,
între cer
şi Pământ.

poezie de Marian Florentin Ursu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Iisus Hristos: Voi sunteţi sarea pământului; dacă sarea se va strica, cu ce se va săra? De nimic nu mai e bună decât să fie aruncată afară şi călcată în picioare de oameni. Voi sunteţi lumina lumii; nu poate o cetate aflată pe vârf de munte să se ascundă. Nici nu aprind făclie şi o pun sub obroc, ci în sfeşnic, şi luminează tuturor celor din casă. Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, aşa încât să vadă faptele voastre cele bune şi să slăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri.

replică din Sfânta Evanghelie după Matei, Predica de pe munte. Fericirile. Adevărata împlinire a Legii. - 5:13-16 de Sfântul Matei
Adăugat de Lucian Velea
Comentează! | Votează! | Copiază!

(Pre)facerea

mă voi preface că nu exist
voi pune alţi oameni înaintea mea
şi îngeri
apoi câteva animale de povară
să-mi care tristeţea până la marginea lumii
mă voi preface că nu exist
voi pune pietre înaintea mea
sau mări şi oceane
pe care să navigheze sufletele pierdute
mă voi preface
sigur că mă voi preface
şi vor creşte păduri
poate şi munţi
aşa dintr-o dată
îmi vor acoperi urmele
strigătele
mă voi preface că nu exist
voi pune în faţa mea oameni
sau poate îngeri
sau animale de povară
şi pietre
şi mări şi oceane de tristeţe
deci nu mă căutaţi
prefaceţi-vă că nu exist
şi bucuraţi-vă de alţi oameni
sau de păduri şi de munţi
sau de mări şi oceane
pe care navighează
sufletele pierdute

poezie de Any Drăgoianu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

ţipăt în tăcerea iernii

ştiam că sunt vinovat
de singurătatea ta pe Pământ,
mi-era dor de tine
ca de un ţipăt în tăcerea iernii.

un lac îngheţat era împărţit în două,
o jumătate arzând,
o jumătate de fier,

orgoliile noastre
nu mai încăpeau în acelaşi
ibric clocotind,

iar dragostea noastră
aluneca vertiginos pe gheaţa
unui lac,
care fierbea
în adâncuri.

poezie de Marian Florentin Ursu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ceilalţi oameni din noi

mă primeai la tine
din ce în ce mai rar
tăcerile tale erau tot mai apăsătoare

din streşini de zinc picura nepăsătoare
o ploaie
numărându-mi paşii
dintr-o clepsidră
tot mai departe de tine

şi mă întrebam
cum se mai întorc păsările călătoare
în acelaşi copac părăsit cândva
într-o zare
iar oamenii se închid
într-o uitare absconsă
neavând măcar curajul să facă
un semn de rămas bun
celorlalţi oameni
în care s-au preschimbat
peste noapte

poezie de Marian Florentin Ursu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Foarte mulţi oameni aleg să poarte mai multe feţe crezând că aşa se fac plăcuţi tuturor. Problema e că nu ştii care din feţele tale poate plăcea oamenilor şi ajungi să îndepărtezi oameni care te-ar plăcea natural şi să joci veşnic teatru pentru a intra în graţiile celor care te plac fals. Părerea mea e că se face un efort inutil.

Natalia Popusoi (2012)
Adăugat de Natalia Popusoi
Comentează! | Votează! | Copiază!

Se poate glumi?

Da şi nu.
Se poate - când ai de-a face cu oameni sănătoşi.
Nu se poate - cu oameni bolnavi.
Se poate - cu oameni veseli şi bine dispuşi.
Nu se poate - cu oameni posaci si mâhniţi.
Se poate - cu oameni de spirit.
Nu se poate - cu oameni proşti.
Se poate - cu literaţi şi artişti.
Nu se poate - cu gloabe literare şi artistice.

poezie celebră de Ion Luca Caragiale
Adăugat de Ica Ungureanu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Inscripţii pe păsări

să nu crezi că nebunul care visează
nu are şi el o noimă gesticulând
poate compune pe gablonţuri de fum
o simfonie adâncă, înourată
sau străpunge cu spada o zămislire
înceţoşată

să nu crezi că visurile desperecheate
nu au şi ele o noimă murmurând
poate ascund sub aripi gândul neînţeles
ca frumuseţea de a muri în zbor
sau poate un eres

să nu crezi că eu şi cu tine nu avem o noimă
rătăcind
prin crepusculii de jar ai unor tei
poate suntem nişte inscripţii pe somnul uşor
al păsărilor
sau o jertfă la capătul nedesluşit
al unor alei

poezie de Marian Florentin Ursu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Oameni fără ţărmuri

îţi făceam cadou câte un apus în fiecare seară,
tu îmi aduceai în dar un răsărit
în fiecare zi,
uneori eram plecaţi prin lume să ne vindem sufletele
concretului
pentru a plăti la timp chiria
şi taxa pe existenţă,

iubirea devenise facultativă,

îmi scriai dintr-o realitate virtuală că
doar copacii mai au coloană vertebrală
şi idealul
de a ajunge aproape de cer,

cotidianul este perceput altfel
când pluteşti în derivă
într-o mare de oameni
fără ţărmuri,

eu te aşteptam la marginea netivită
a dimineţii să îmi arăţi cu degetul
unde începe lumea
şi unde se termină certitudinea
zilei de azi,
tu îmi scriai dintr-o altă perspectivă
că trăiesc iluzia unei insule,
că doar apusurile ne-ar mai rămâne
să le privim
împreună.

poezie de Marian Florentin Ursu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ecoul secundelor

Încerc să te şterg
din memorie
dar uitarea se prăbuşeşte
în ecoul secundelor
Dealtfel cum pot înţelege
catargele copacii
ori corăbiile bătrâneţea?
Iubito,
pleoapele mele se agaţă
de umerii umbrei tale,
privirea mi se încâlceşte
pe aleile pustii
iar arborii au mâini şi degete,
de aceea li se veştejesc
toamna veşmintele,
fiindcă
mânecile li se tocesc
până la sânge
de atâta adio!

poezie de Marian Florentin Ursu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lume fără oameni

mă duc până afară
în fiecare dimineaţă,
să trăiesc minciuna sfruntată
servită la micul dejun
de tot felul de formatori de opinie,
de preşedinţi cu dinţi de cămilă,
de conducători pehlivani,
de guverne trecătoare,
de moluşte,

mă duc să-mi iau porţia de depresie socială
în care se zbate gregar
o turmă de nevertebrate,

în fiecare dimineaţă sunt obligat
să mestec pe nerăsuflate
gogoşile servite pe tavă
de nişte şarlatani,
în timp ce cafeaua mea
fără zahăr,
se răceşte pe o masă de singurătate,
într-o lume fără oameni.

poezie de Marian Florentin Ursu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Niciodată ca un mister

ai nişte pretenţii bizare
mai ieri nu ştiai cum să mă atingi
pe buze cu o mireasmă
de salcâm
pe umerii albi îţi aşezam
umbrele destinului cu mâna

eşti schimbătoare
ca şi vara aceasta nelămurită
care nu-şi mai ţine promisiunile
şi tainele de sidef

adorai lucrurile primitive

în vremea mierii de tei
trăiam viaţa ta

undeva
cerul era o poartă albastră
spre ceva ce nu avea
să se mai întâmple
niciodată
ca un mister

poezie de Marian Florentin Ursu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Capăt de vrajă

pentru ce atâta iubire
te întrebam într-o tăcere de ocean
încercând să-ţi aprind
privirea
cu un sfârşit de cometă
cu un amurg

pentru ce atâta dorinţă
te întrebam într-o noapte de zodii
încercând să-ţi ridic
genunchii
deasupra unui gând

pentru ce atâta adio
întrebam eu la un capăt de vrajă
încercând să şterg
o lacrimă efemeră
din ochii unui pustiu

pentru ce atâta destin
te întrebam la plecare
încercând să mă sting
pe o planetă
arzând

poezie de Marian Florentin Ursu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pe malul celălalt al nopţii

parcă stăteam pe un mal înalt de lumină
privind cu nesaţ
caii albi pe care nu i-am avut niciodată
păscând într-un fel de grădină,

erau multe neamuri călare pe nişte îngeri de armăsari,

tata, pe care nu l-am văzut niciodată,
parcă-i făcea mamei semne pe cer
ca să ne mai naştem o dată,
şi-mi spunea,
- vezi fiule, mânzul acesta de inorog
de pe malul celălalt al nopţii?
am să te învăţ cândva să-l încaleci
după ce-ţi vei fi făcut treaba
în lumea oamenilor,
pe care eu nu am avut timp
să o cunosc prea bine.

poezie de Marian Florentin Ursu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Noi, pelerini ai deşertului

noi, pelerini ai deşertului
cu trupuri tremurând în contururi
umbrele ne preced în mersul pustiitor
în veghea lui difuză
e însetat deşertul
orizontul e atât de aproape
orizontul e pretutindeni
orizontul setei
noi, pelerinii deşertului
- orizontul setei ne cheamă -
ecourile preced vocile noastre uscate
umbrele se reîntorc mereu
ecou-haos care se întoarce pe propriile urme
lumina se concentrează
şterge umbrele
vocile se concentrează
ştergând ecourile
rămân
ecoul luminii
umbra vocii
imensa vocala atonă - deşert

poezie de Marlena Braester din Uitarea dinainte (2007)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Urme de rătăcire

nu ştiu,
nu am curajul să ies din monotonia iernii,
tâmplele îmi încărunţesc definitiv
de la filosofii absolutiste
despre lume şi soartă,
rutina mi se pare mai confortabilă
după atâta timp de nemişcare,
degeaba îmi spui despre dezgheţ
când păsări şi emigranţi
se întorc în derivă ca să ne tulbure
dansul sublim
şi destinul lupilor,

prefer dogoarea trupului tău
vibrând
într-o încleştare supremă,
într-o jerbă de flăcări,
de comori,
pe arcade,
pe buze,
pe coapse,
pe genunchi,
nu-mi pomeni despre
desprimăvărare,
nu-mi pasă,
când noi doi am reinventat iarna
şi statuile de gheaţă
şi animalele de pradă
şi moartea
şi iubirea
şi jertfa,

ochii mei ar sta aţintiţi mai degrabă
într-o vale albă
decât spre insulele sudului,
prin zăpadă ţi-aş zări cel puţin urmele
rătăcirii,
peste care aş putea să mor,
căutându-te.

poezie de Marian Florentin Ursu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Urmele iubirilor uitate

Oamenii mor întotdeauna, dar rămân urmaşii lor,
eu sunt un urmaş care lasă urmaşi
cum fiecare rădăcină a neamului omenesc.

Nu mă desprind de trăsăturile comune
oricât de multe ar fi ramurile în arborele vieţii,
mi-e greu să nu recunosc sângele
care vine ca un râu fără sfârşit,
nu mă plâng de nimic,
dar nici nu mă laud.

sunt născut din filonul care străbate timpul,
urmele iubirilor uitate nu dispar
chiar dacă se pierd legăturile directe
şi uneori destinul mai joacă feste.

Încerc să mă despart de cei fără cinste
pentru a nu moşteni nicio fibră otrăvită,
întunericul nu mă poate trage înapoi.

Lumina şi substanţa ce se transmit
mă rup de îmbolnăviri rostogolite,
păstrez cuvântul şi sintaxa poetică
ca pe o comoară pe care n-o dau nimănui
şi din adâncuri scot flăcări pe nări.

poezie de Nicolae Vălăreanu Sârbu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Unii oameni beau ca să uite de oameni, alţii uită de oameni ca să bea, eu beau ca să mă uit pe mine însumi în inima oamenilor.

aforism de Ionuţ Caragea din Întreita suferinţă (2011)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Una din cele mai nefaste rătăciri ale celor ce vor să-şi îmbunătăţească viaţa e părerea că există o ordine, o rânduire socială în care oamenilor le poate fi mai bine decât in oricare alta. Lupta cronică a partidelor, păturilor sociale care formează aparenţa ordinii, toate astea sunt doar amăgiri care aduc cu ele un nou rău fiindcă îi distrag pe oameni de la singura preocupare ce ar duce la o mai bună rânduire socială: lucrul oamenilor asupra lor înşişi.

Lev Tolstoi în Despre Dumnezeu şi om din jurnalul ultimilor ani
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!