Lăsată singură

iubirea o să ţipe
cu patima păsării uitate în cretacic
neavuţii pui se vor pierde din realitate
în afara destinului ignorând consecinţele lipsei zborului

starea va întâlni cuvântul despuiat
va dispune de el... unica fiind prin împrejurimile cunoscute
se va scrie codul genetic, zestrea omului cufundat în amnezie şi frică

cu gest de copil iubirea sau pasărea... o să spargă mai-multe-uşi-către-mamă din nou ignorând
mutaţiile inexorabile ale speciei... răsturnarea perversă a raporturilor ancestrale

anxietăţile nu vor permite parcurgerea fazelor necesare
până la copac... până la înger... până la noi
dezlipiţi... cu simulacre de ochi mimând viaţă vom contrazice
ziua facerii omului... inevitabila întâmplare a căderii-în-paradis

vom păstra din încăperile sufletului pivniţa
şopârlele mov/ sângele îngheţat al dispreţuitorilor de metafore
în loc de fiinţă, alienare va rosti pământul din dreapta!

ar fi trebuit să ştim... măcar să nu uităm!
din când în când şi neluminii să-i facem loc
astfel să delimităm iubirea de moarte!

scriem cuvinte... le privim ciudat:
selfie-ul este conceptul impropriu pentru epocile revolute
neanticipând individualismul timpurilor intrate în singurătăţi

rupem legăturile cu orice formalism
(chiar dacă unii ne-ar putea suspecta de neprieteni)
interiorul reconfigurează semnificaţiile/ felul în care
omul este atât de anapoda fără Dumnezeu

dâra de căinţă concepe un poem... Poemul...
până la casa pelerinului ostoindu-şi tristeţile
prin creditul acordat florii în stadiu de proiect
şi asta se cheamă speranţă!

marea glaciaţiune se va pune de-a curmezişul cuvintelor
suficient de tandru cât înţelesurile să nu abdice
până la desemantizarea ultimă copacii mai au o şansă
chiar şi omul!

între timp vom merge goi
lăsându-ne posedaţi de sentimente

între alb şi nimic
siluetele acestea subţiindu-se-n umbră
altfel privind la nimicnicie şi plenitudine

! ne vom face fărâmiţe
hrana cosmosului religios!

o pasăre va cuprinde
sub cortul aripilor iubirea
confundând-o probabil cu puii ei
cuminte ne va aştepta din-nou-întruparea

poezie de Daniela Luminiţa Teleoacă
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ce e iubirea?

Ce e iubirea? De inima o cheamă.
Ce e iubirea? De lasă-n suflet rană.

Ce e iubirea? Când fără ea, degeaba mai trăim.
Ce e iubirea? De nimic pe lume, nu e mai sublim.

Ce e iubirea? Când o cunoşti
Şi simţi că eşti omul cel mai bogat din lume,
Ce e iubirea? Când te părăseşte şi rămâi buimac.

Ce e iubirea? De toţi îi cântăm, scriem şi vibrăm.
Ce e iubirea? Atunci când o trădăm.

Ce e iubirea? Atunci când nu o cunoşti.
Ce e iubirea? Pentru cei răi şi proşti.

Ce e iubirea? Când te părăseşte
Şi totul în viaţă, ţi se prăbuşeşte.

Ce e iubirea? Când din ateu, devii un credincios.
Ce e iubirea? Pentru tirani şi ticăloşi.

Ce e iubirea? De n-ar fi Dumnezeu
Şi în iertare, nu încercăm să credem mereu.

Ce e iubirea? De inima mereu o cheamă,
Ce e iubirea? Când mai toţi, de la ea, avem o rană.

Ce e iubirea? Când viaţa ne-o fericeşte un timp,
Apoi ne părăseşte căutând al destin.
Ce e iubirea? La care atâta râvnim.

poezie de Valeria Mahok (10 august 2003)
Adăugat de Valeria Mahok
Comentează! | Votează! | Copiază!

În fond decembrie de-abia urmează să sosească

nu mă contrazice!
vine o vreme când toate poemele se scriu cu sfârşitul
eşti om/ doar-om şi în vacarm uiţi
să faci legătura dintre lucruri
nu mai eşti în vremea copilăriei
să poţi glumi cu genezele nedesăvârşite
tu nu vezi, chiar nu?
laşi baltă lumi...

de depaaarte

încerci să dibui capătul funiei acesteia
infinit desfăşurându-se până în punctul în care
priveşti la tine ca dintr-o prăpastie:

! aluneci

nu ne putem elibera decât rostind cuvinte la modul inspirat
şi cum s-o facem când înţelesurile ne-au crăpat în palmă?
ridicarea asta de privire / coborârea asta de pleoape
în mijlocul apelor zadarnică truda păsării
de a te ţine la suprafaţă

poate intempestiv ne-am dorit primăvară
şi copii ne-am trezit şi desculţi
grăbiţi am iniţiat marea călătoria prin ierburi:
creşteau obuze sub neştiute sentimentele noastre

şi ne-am amăgit durerea
de parcă durerea ar fi fost copil mic
să înţeleagă de păcăleli:
am bătut locul rău care ne lovise
[habar nu aveam că... destinul... şi destinul nu avea trup!]
infinit mai naivi decât ea am suflat peste inimă
aer cald-aer rece-aer parfumat şi
nimic

poate că am trăit cu iluzia traversării lui decembrie
prin iglurile cercurilor personale suspendate
poate de-adevăratelea ne-am sufocat iubirea
şi cu totul ne-am deşertat

lumina stă să cadă
sugrumată în fricile omului
o nostalgie letală
preţul greu al neînţelepciunii... al neîncrederii
fără drept de apel subţiindu-ne faţa

nu vom trece de momentul acesta:
eşti omul rău! – îţi spun / eşti omul bun! – îmi repeţi
eşti omul bun! – îţi spun / eşti omul rău! – îmi repeţi...

muzică perisabilă – ecoul sentimentului deformat
şi acest trunchi de copac cândva cu vocaţia solidificării memoriilor
neputincios azi să înfieze tristeţea de moarte a fiilor omului

poezie de Daniela Luminiţa Teleoacă
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Anxietate postdeprimitivistă (!)

Mi-a fost frică de iubire
Până m-am obişnuit cu ea;
Mi-a fost frică de mine
Până m-am obişnuit;
Mi-a fost frică de moarte
Până s-a obişnuit cu mine...
De fapt, eu sunt obişnuit
Numai cu frica.
Iubirea, moartea şi cu mine,
Îmi sunt străin între străine!
Dacă există,
Îţi acordă o singură întâlnire,
După care nu s-a mai întors nimeni
Să spună cum e,
Dacă sunt.
Căci, dacă nu sunt,
Iubirea şi moartea sunt fără de mine
Cum este Moş Crăciun
Fără Naşterea lui Hristos:
Un om.
De nimic nu trebuie să-ţi fie mai frică
Decât de faptul că eşti om.
Nimic să nu te încurajeze mai mult
Decât că nu eşti, poate, Dumnezeu.

poezie de Marius Robu din Aproape alb (3 noiembrie 2012)
Adăugat de Marius Robu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Iubiţi-vă oameni

Iubirea este mai veche decât omul?
Iubirea a apărut odată cu omul?

De unde vine iubirea?
Ce este de fapt iubirea?
Există fericire fără iubire?
Poate perpetua viaţa fără iubire?

Religia spune că iubirea
Este mai veche decât omul.
Ştiinţa spune că iubirea,
S-a născut odată cu omul.

Poeţii spun că iubirea este simţire,
Că este extaz, că este trăire,
Şi tot ei spun că viaţa fără iubire,
Este săracă, anostă, fără sclipire.

Iubirea este credinţa.
Iubirea naşte şi renaşte fiinţa.

Iubirea e acel flux inefabil de şoapte,
Şi dorul lăuntric de libertate.

Iubirea împlineşte şi-nalţă.
Iubirea este viaţă în viaţă.

Iubirea este năzuinţa către perfecţiune.
Iubirea este uniune.

Iubirea este desăvârşire.
Iubirea înseamnă nemurire într-o existenţă muritoare.

Iubirea este paradis sideral.
Iubirea este spirit universal.

Iubirea este trăire în reverie.
Iubirea este sinele in sine.

Iubirea este dorul de fiinţă,
De tot ce ne e drag, şi de tot ce există.

Iubirea este darul divin al naturii.
Iubirea este elixirul fericirii.

Iubirea e lacrimă de mamă,
Şi plânset de copil cuminte,
E strigăt ce se cheamă
Iubire de copil şi de părinte.

Iubirea numită dorinţă,
Este dragoste şi năzuinţă,
E focul îndrăgostiţilor,
E fericirea iubiţilor.

Iubirea de oameni,
Ne face mai buni.
Iubirea de neam şi de ţară,
Ne face puternici aici si afară.

Iubiţi-vă oameni,
Aici,
Pe Pământ şi pe Lună,
Să clădim o lume mai bună!

poezie de Gheorghe Alionte (20 februarie 2021)
Adăugat de Gheorghe Alionte
Comentează! | Votează! | Copiază!

O dată pe zi, aşează-te într-un loc liniştit şi pune-ţi mâinile pe inimă. Transmite-i acesteia iubirea ta şi percepe iubirea ei pentru tine. Inima ta a bătut pentru tine de când te-ai născut şi până în prezent şi va continua să bată până în ultima ta zi pe acest pământ. Priveşte în inima ta şi sesizează orice urmă de amărăciune şi orice resentiment. Spală-ţi cu blândeţe inima în apa iertării şi a înţelegerii! Dacă ai putea vedea imaginea de ansamblu, ai înţelege lecţiile prin care a trebuit să treci. Transmite-le iubire tuturor membrilor familiei tale şi iartă-i! Inima ta este iubire, iar sângele din venele tale este bucurie!

citat din Louise L. Hay
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ce facem cu restul de iubire?

să nu fumăm toate ţigările
să nu bem tot vinul
să nu mâncăm tot ce avem pe masă
să mai lăsăm şi pentru mâine
vom fi din nou fericiţi

dar cu iubirea ce facem
cu această nevoie de a ne dărui
până la ultima respiraţie
până la ultimul strop de plăcere
până la ultima firimitură de carne

cum putem lăsa iubirea pentru mâine
dacă de atâtea ori
ceilalţi nu-şi mai amintesc de noi
ne părăsesc ne lasă goi
şi nu mai privesc niciodată înapoi

ce facem cu această iubire
rămasă singură la masa tăcerii
oftând plângând
strângând în palmă lacrimile
ca pe o ultimă comoară

ce facem cu această iubire
cui să o dăruim când nimeni
nu se mai hrăneşte cu resturi
când toţi sunt politicoşi
ca la o masă străină
cerându-ne pentru sentimente
chenzină

ce facem cu această iubire
când pasărea neagră a morţii
vine şi bate cu ciocul
în fereastră
pe ea să o hrănim?

poezie de Ionuţ Caragea (28 septembrie 2011)
Adăugat de Ionuţ Caragea
Comentează! | Votează! | Copiază!

iubire (vezi şi dragoste)

Iubirea este, pentru mine, un verb... este ceea ce facem, ignorând teama, ignorând îndoielile, ignorând orice.

definiţie de Alanis Morissette (iulie 2008)
Adăugat de Lucian Velea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Temeiuri

când îmbrăţişezi infinitul,
îl răstigneşti pe o coloană brâncuşiană,
plimbându-te prin cuvântul finitudine,
când mergi prin pădurea de argint,
mergi prin cuvântul pădurea de argint
plimbându-te plin de argintul lunii pe tălpi,
şi pleacă să plimbi ielele până-n asfinţit,
când iubeşti o copilă cu buze trandafirii
mergi prin cuvântul iubire alergând
până la capătul logodnei pământului cu cerul
când cunoşti, mergi, chiar fără să ştii,
prin templul cunoaşterii cu tâmpla prin lumină,
când rătăceşti, mergi prin cuvântul rătăcire
ca fiul rătăcitor
căindu-te şi întorcându-te la cale cea dreaptă,
numai când mergi prin viaţă
şi pătrunzi mai adânc în ea,
mergi prin temeiul vieţii,
fiindcă, tot ce străbate omul are temei,
iar cuvântul este logodit cu temeiul,
încât nu poţi rosti decât ceva întemeiat,
-orice-ai spune-
când iei viaţa la picior prin temeiul ei
mergi prin cuvântul moarte
moartea nefiind punctul terminus
al călătoriei sufletului prin halele ei,
doar cei ce merg prin pădurea deasă,
doar aceia ajung să taie cale
până la înţelesurile şi temeiurile ei.

poezie de Mariana Didu
Adăugat de Mariana Didu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Părinţilor noştri – între esenţial şi etern

(poem în proză)

Printr-un joc ciudat al luminii, soarele cucereşte cerul,
simbolizând avântul implacabil al vieţii
care rezultă după marile purificări ale flăcărilor din interiorul lui.
Dar adevărata purificare există în arderile de clipe
ale părinţilor noştri care mor puţin câte puţin
în flăcările din interiorul lor. Unii mor atât de tulburaţi în ei,
obsedaţi de ideea că n-au făcut suficient pentru copii,
murind într-o inconştienţă dulce.
Au învăţat că dintr-o mare suferinţă se ridică
iubirea fără margini pentru vlăstarele lor,
dragoste care îi devorează până la moarte.
Le-a fost dat să se nască pentru a răsări din ei altă viaţă,
deşi sufletele lor sunt adevăratele flăcări ale unui soare invizibil.
Când îi apasă pământul, copiii descoperă neliniştea metafizică
şi un timp se lasă dominaţi
de aceeaşi adâncire între esenţial şi etern.

Iată-mă la căpătâiul unei lumânări ca o singurătate cosmică,
fără a vedea adevărata intensitate a flăcării care uneori
îmi dă senzaţia părăsirii acestei lumi,
şi asta că nu te poţi vedea a fi puternic printre lacrimi;
vezi doar a fi nimic fără părinţi – o deznădejde absolută
care vine din nevăzut ca un vârtej de foc să-ţi ardă lacrimile.

Părinţilor le este dat să rămână în miezul triumfului
chiar dacă nu se mai pot ridica din pământuri:
în faţa suferinţei sunt numai fiinţă până la nefiinţă.
În realitate, ei sunt entuziasmul soarelui
care se ridică şi tot de atâtea ori coboară printr-un joc ciudat
al luminii pentru a favoriza altă viaţă.

Şi tata şi mama, oare nu ard ei în mine
când sunt nimicită de umbre şi lumini străine?
I-am descoperit ca pe o integrare în viaţa mea;
experienţa sacrificiului este o succesiune a momentelor lor
care se stransformă într-o pură trăire condiţionată de binele meu.

Aş vrea să rămân în tinereţea părinţilor
fiindcă aş fugi din mizeria asta în umanitate
şi m-aş opri în luciditatea lor infantilă pentru a regăsi
acurateţea acestei lumi galopante spre apocalips.
Uneori îl simt pe tata cum a învins întunericul
şi urcă într-o exaltare de agonie şi încântare
dincolo de orice rezistenţă cosmică,
spunându-mi într-un limbaj stelar că golul întunecos
de dinaintea lui este cel din urmă pământ al sufletului

poezie de Camelia Oprita din Cuvântul din lumina condeiului - WordPress.com (11 mai 2019)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Părinţilor noştri – între esenţial şi etern

(poem în proză)

Printr-un joc ciudat al luminii, soarele cucereşte cerul,
simbolizând avântul implacabil al vieţii
care rezultă după marile purificări ale flăcărilor din interiorul lui.
Dar adevărata purificare există în arderile de clipe
ale părinţilor noştri care mor puţin câte puţin
în flăcările din interiorul lor. Unii mor atât de tulburaţi în ei,
obsedaţi de ideea că n-au făcut suficient pentru copii,
murind într-o inconştienţă dulce.
Au învăţat că dintr-o mare suferinţă se ridică
iubirea fără margini pentru vlăstarele lor,
dragoste care îi devorează până la moarte.
Le-a fost dat să se nască pentru a răsări din ei altă viaţă,
deşi sufletele lor sunt adevăratele flăcări ale unui soare invizibil.
Când îi apasă pământul, copiii descoperă neliniştea metafizică
şi un timp se lasă dominaţi
de aceeaşi adâncire între esenţial şi etern.

Iată-mă la căpătâiul unei lumânări ca o singurătate cosmică,
fără a vedea adevărata intensitate a flăcării care uneori
îmi dă senzaţia părăsirii acestei lumi,
şi asta că nu te poţi vedea a fi puternic printre lacrimi;
vezi doar a fi nimic fără părinţi – o deznădejde absolută
care vine din nevăzut ca un vârtej de foc să-ţi ardă lacrimile.

Părinţilor le este dat să rămână în miezul triumfului
chiar dacă nu se mai pot ridica din pământuri:
în faţa suferinţei sunt numai fiinţă până la nefiinţă.
În realitate, ei sunt entuziasmul soarelui
care se ridică şi tot de atâtea ori coboară printr-un joc ciudat
al luminii pentru a favoriza altă viaţă.

Şi tata şi mama, oare nu ard ei în mine
când sunt nimicită de umbre şi lumini străine?
I-am descoperit ca pe o integrare în viaţa mea;
experienţa sacrificiului este o succesiune a momentelor lor
care se stransformă într-o pură trăire condiţionată de binele meu.

Aş vrea să rămân în tinereţea părinţilor
fiindcă aş fugi din mizeria asta în umanitate
şi m-aş opri în luciditatea lor infantilă pentru a regăsi
acurateţea acestei lumi galopante spre apocalips.
Uneori îl simt pe tata cum a învins întunericul
şi urcă într-o exaltare de agonie şi încântare
dincolo de orice rezistenţă cosmică,
spunându-mi într-un limbaj stelar că golul întunecos
de dinaintea lui este cel din urmă pământ al sufletului

Camelia Opriţa

poezie de Camelia Opriţa din Cuvântul deschide gândul omului - Editura Sfântul Ierarh Nicolae - 2019 (11 mai 2019)
Adăugat de Camelia Opriţa
Comentează! | Votează! | Copiază!

Veac de tăcere

Am să fug cu tine-n munte să uităm cuvântul "dacă",
Am să fug cu tine-n munte să uităm cuvântul "nu",
Hai să conjugăm ninsoarea şi uitarea eu şi tu,
Timpul pe deasupra noastră ca o sanie să treacă.

Am să fug cu tine-n munte să uităm cuvântul "însă",
Am să fug cu tine-n munte să uităm cuvântul "hai",
Vai, vom face repetiţii pentru iad şi pentru rai,
De ecouri mari de piatră vei fi râsă, vei fi plânsă.

Am să fug cu tine-n munte să uităm cuvântul "pleacă",
Am să fug cu tine-n munte să uităm cuvântul "taci",
Prin albastrele troiene să fim liberi şi săraci,
Să uităm ce-nseamnă "totuşi", să uităm ce-nseamnă "dacă".

Să uităm academia, tribunalul, primăria,
Veveriţe fără nume ne predea curate legi,
Când se va răsti furtuna vorba mea s-o înţelegi,
Când vor susura izvoare află c-a murit mânia.

Şi de unde până unde să uităm ce mai înseamnă,
Să rămânem ai naturii, botezaţi în necuprins,
La sfârşitul toamnei lumii să ne apucăm de nins,
De Crăciun ne fie iarăşi dor de vară şi de toamnă.

Vai, sunt râuri pe aicea care merg spre noi cuminte,
Vino, să spălăm în ele pata lumii de noroi,
Ca într-un târziu şi munţii să înveţe de la noi
Darul de-a trăi mai liber fără a rosti cuvinte.

Sunt sătul de vorbe, vorbe, a nimic aducătoare,
Vino să uităm cuvinte şi să învăţăm a fi,
De cuvinte fără noimă, de sonorităţi pustii,
Să spălăm întreaga fire, să trăim cu-ndurerare.

Să uităm ce-nseamnă "lume", şi "avere", şi "putere",
Să uităm cuvântul "dacă", să uităm cuvântul "da",
Şi-ntr-un veac fără cuvinte, ca doi cai fără de şa
Să trăim tăcând iubirea, fiindcă totul e tăcere.

poezie celebră de Adrian Păunescu din Manifest pentru mileniul trei (1984)
Adăugat de Ion Bogdan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Iubirea este o carte nescrisă

Iubirea este o carte nescrisă pe care poţi s-o pui la piept sau în locul inimii;
O scrii cu ceea ce îţi lipseşte cu ceea ce ai sperat,
Cu ceea ce te-a rănit,
Dar care se vindecă tot prin iubire.
Nu trebuie să iubeşti numai pentru simplu fapt că şi celălalt te iubeşte,
Iubeşti pentru a exista.
Şi mâine e o zi în care răsăritul este parte a florilor:
Dumnezeu a coborât până acolo, să-ţi arate că neputinţa ta
E doar o rană pricinuită de un vânt trecător.
Iubirea este nu numai un adevăr,
Este în acelaşi timp
şi identitatea omului care îl defineşte ca om
şi-l face unic în lucrarea divină.
Dacă Dumnezeu n-ar fi fost iubitor de om,
Acestuia nu i-ar fi fost încredinţată iubirea.

poezie de Camelia Opriţa din Cum pot sădi urmele tale în drumul vieţii mele? (iunie 2000)
Adăugat de Filip Dobrin
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dar

nefericirea mea
l-ar umple de tristeţe pe Dumnezeu
iremediabil l-ar pune la colţul ruşinii
în rând cu infamii şi cu hoţii

ieşindu-ne din divinitate
am trânti uşi şi cu Cer am da de pământ
până când din El ar rămâne
împuţite zdrenţele noastre învechite

şi de unde... din ce cameră plină... nepărăsită
o să-şi mai ia îngerii zborul...
zborul şi chipul?!

înţelesurile s-ar strânge taciturn
asemenea morţilor blestemaţi să rămână în viaţă
în recipiente anoste cu etichetă
în fapt închisoarea aceasta a destinelor pervertite

şi atunci

cum s-ar mai prinde sibilinica muzică
a copacului înviind înspre om?!
ce i-am răspunde pădurii chemându-ne
pe numele noastre izgonite?!

intraţi în prigoana sinelui contra sine
iubirea s-ar face habitat al neantului
barbari am merge prin ea cu tălpi uzurpate
neînstare vreodată a se situa
sub incidenţa miracolului

târşâindu-ne carnea am impregna
nevăzuţii fotoni îndurându-ne singurătatea
bolnavi ne-am lua şi unica şansă
la eternitate

poezie de Daniela Luminiţa Teleoacă
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vulnerabilitate de duminică

sentimentul sălbăticit
gândul ce nu se lasă capturat
în cuvinte

drumul cu praf
toţi smochinii aceştia
înţepându-mă tandru cu frunzele
printr-un geam

eu
desfiinţând încuietorile
ignorând orice etichetă / orice religie
îmi las gaj sângele
suspiciunilor timpului

privirea ta
de la geneze locuieşte
înţelesurile-mi feminine
plânsul reprimat
să se confunde
cu ploile

convingerea mea
că te ştiu de muuuult...
chiar de te-aş găsi
nimic nu îmi va fi
de ajuns

pasărea
despietreşte
în zbor
peisajul
toată anatomia aceasta
făcută să existe
pe moarte fiind

uit de frică
o să fiu
a smochinilor
şi a drumului contorsionat
mult prea banal poate...
a unei istorii
trăite de mine...
doar auzite?!

[toate îţi păstrează cu fidelitate
chipul]

poezie de Daniela Luminiţa Teleoacă
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nimic despre iubire

Iubirea este interzisă
De cele mai nescrise legi,
La rândul ei fiind nescrisă;
Oricât citeşti, n-ai s-o-nţelegi.

Iubirea, când este decisă
Nu-i niciun scrib să consemneze
Nici până când va fi permisă,
Nici felul cum o să-nceteze.

Când vei citi mai sus ce scrie,
Te rog să-l iei în râs pe cel
Ce-a scris această poezie
Şi să nu faci la fel ca el!

poezie de Marius Robu din Aproape alb (14 decembrie 2012)
Adăugat de Marius Robu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Paf şi gata!

aş începe cuminte
prin a te ignora decent aproape poetic
aş intra la tine 1 dată pe săptămână
1 dată pe lună...
aşa cum intri pe facebook
pe alte virtualităţi trecătoare

minoritară convinsă aş exclude iubirea
din rândul marilor panacee cotropitoare
aş trece-o la "vanitoase" "lipsă de scrupule"
poate, aristocrat, la rubrica de "nepersonale"

mi-aş controla nervozitatea
apropiindu-mă de moartea unei pagini
i-aş face ocolul în 43859650060...+1203supra ani-lumină
i-aş împinge golul în amonte de lipsa-de-sine

ca o fiică risipitoare m-aş întoarce la cuvinte
m-ar primi probabil cu lămâie şi sare
felul lor personal de a-şi manifesta dragostea

cu o piruetă
ignorând multele judecăţi de apoi
v-aş executa

pe tine

şi iubirea ta

imposibilă

poezie de Daniela Luminiţa Teleoacă din Iubire cu lămâie şi sare
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Până n-ai ajuns

Până n-ai ajuns la ţintă,
Teme-te, şi mergi mereu!
- Orice lene poate face
Să te pierzi de Dumnezeu.
Până n-ai sfârşit lucrarea
Câtă ţi s-a rânduit
Teme-te de odihnire
Ea-ţi dărâmă ced-ai zidit

Până n-ai învins în toate
Luptele pe-ai tăi vrăşmaşi,
Teme-te ce-ţi poate face
Chiar şi cel mai slab ce-l laşi.

Până nu ţi-ai strâns tot rodul
Care-ţi trebuia cules,
Teme-te căci lenevirea
Pierde chiar pe cel ales.

Până n-ai suit tot drumul
Crucii tale cu Hristos
Teme-te şi mergi cu grijă:
- Orice pas e-alunecos!

Până n-ai trecut prin moarte
Fericit la sfinţii drepţi,
Teme-te mereu şi luptă
- Poţi cădea când nici te-aştepţi.

poezie celebră de Traian Dorz
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Proiect

în principiu ai scrie despre tine
depăşind toate crizele egolatre
eventuale acuze de narcisism

ai lua câmp galben şi rochie albastră
le-ai trece prin tine prin fazele hormonale
alternând visul de vineri cu nervii de luni

ai lua copac l-ai lipi de tine l-ai ţine aşa
până când s-ar face "copacul tău"... şi lumea!

bogată te-ai strecura printre urechile acului
ai urca în auzul timpului i-ai asurzi puţin trecerea
cuminte ai coborî ai recita dintr-un clasic

aranjându-ţi catrenele ca pe volane apretate
ai ajuta o gărgăriţă să-şi transgreseze
complexele de inutilitate

ai răbufni poetic ţi-ai stăpâni pornirea
de a te oferi cosmosului în totalitate
te-ai trezi ai păstra numai pentru tine
viteza de sedimentare a hematiilor
în fapt propria-ţi intimitate

poezie de Daniela Luminiţa Teleoacă din Iubire cu lămâie şi sare
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ierarhii

lucrul cel mai grav
nu este impregnarea în piele
această greşeală de suprafaţă
omisibilă printr-o concesie minoră

la o adică pământul însuşi ar putea renunţa la o manta-două
chiar dacă lupul îşi schimbă blana... năravul ba
şi crezi că şerpii ieşiţi din piei ajung printr-o reacţie minimală
porumbeii paşnici invadându-ne umerii şi singurătăţile

sau poate că omul

omul se amăgeşte că astfel
va prinde măcar şi o margine de eternitate
nefericit cum este... doar lacom... nepriceput
cu greu îi va mai da drumul uitând că
Frumuseţea exclude stările precare de asediu

între timp

adevărul se va menţine între limitele proprii "de aici şi până acolo"
această secvenţă niciodată vizibilă cu ochiul liber al novicelui

gândurile vor intra într-un fel de travaliu
ne vom face că nu ne-am cunoscut vreodată
laşitatea ta îmi va impune
codul de onoare / cosmosul acesta
în lăuntrul căruia tu nu vei pătrunde vreodată!

vei lansa poveşti pseudoadevărate despre platoşele mele
despre orgolii... inconştienţe... atâtea nirvane subtile ignorate
te vor crede unii... alţii... mai căzuţi decât tine

fără să mă simt cotropită voi lăsa puzderia de ceruri
să-mi acopere golurile lăsate... aceste minireliefuri
susceptibile de a primi justificare estetică

fără cale de întoarcere către ale mele
vei înţelege... desigur... în felul tău...

mult mai gravă impregnarea aceasta
în identitate...

poezie de Daniela Luminiţa Teleoacă
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

În vocaţie există mai multă iubire decât în multe relaţii de cuplu. Imaginează-ţi. Omul cu vocaţie se trezeşte cu entuziasm de dimineaţă, întreaga lui viaţă, pentru a munci neobosit ca să dăruiască lumii creaţiile sale. Munca lui va ajunge să bucure oameni pe care nici măcar nu îi cunoaşte dar prin ce a creat le va transmite o bucăţică din spiritul lui, din iubirea lui. Câte relaţii de cuplu cunoşti în care atitudinea permanentă este de dăruire cu bucurie, zi de zi, aşa cum este în viaţa omului cu vocaţie? Poate că relaţiile de cuplu au alt rol în viaţa noastră şi cei care caută iubirea aceea descrisă în mitologie şi cărţi ale înţelepţilor sau cărţi sfinte, ar trebui să înceapă căutarea ei în alte părţi fără a minimaliza importanţa relaţiilor de cuplu. Dacă ar fi să numesc suferinţa numărul 1 cu care un psiholog se confruntă, aceea ar fi dezamăgirea oamenilor că ceilalţi nu le fac pe plac, nu îi servesc şi nu îi iubesc. E o suferinţă care nu şi-a găsit rezolvarea niciodată aplicând metodele deja cunoscute şi nici nu se va găsi o rezolvare până când căutarea şi atenţia omului suferind nu se vor îndrepta spre adevărata sursă a iubirii.

citat din Pera Novacovici
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!